Contemporanul, ianuarie-decembrie 1972 (Anul 26, nr. 1-27)

1972-06-30 / nr. 27

Proletari din toate ţările, uniţi-vă ! Vineri 30 iunie 1972 Nr. 27 (1338), IO pag. 1 leu Sâptâmînal POLITIC —SOCIAL —CULTURAL editat de Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste SENSUL ANGAJĂRII UMAI puţin ne mai desparte de data ctnd vor începe lucrările Conferinţei Naţionale a Partidului Comunist Român, eveniment în care întreaga ţară, întregul nostru popor investeşte, de pe acum, gîndurile cele mai înalte, şi un efort sporit în munca de fiecare zi. In aceste zile percepem şi mai puternic pulsul vital, înnoitor, al speranţei şi faptei totodată, al explorării lucide, care nu ocoleşte nimic, dar nici nu se lamentează de nimic, al curajului înţelept, la care, o vreme,*, am asistat uluiţi, spre a fi apoi cuprinşi de el şi învăţaţi să călcăm altfel pe pămint şi să ne ţinem altfel fruntea sub soare. Acest puls ce se adună din fiinţa întregii naţiuni într-o singură inimă, uriaşa inimă a Partidului, spre a bate, apoi, în toate arterele, străbate toate sectoarele existenţei noastre. Sîntem, de aproape un deceniu, tot mai adine şi mai plenar pătrunşi de el. Şti din ce în ce simţim că un cuvînt mai rar folosit ni se smulge din memorie şi se cheamă a fi rostit: angajare. Da. Angajare. Al cărei sens este, acum, cel autentic, asemeni unui ban de aur de pe care au fost şterse alterările, şi căruia i s-a redat strălucirea. Căci ce înseamnă, acum, angajare, decit deschiderea sinceră faţă de acest puls vital, faţă de efortul eroic al unui om şi al unui partid de a clădi în lumea aceasta o Românie a tuturor visurilor strămoşilor, a tuturor speranţelor noastre? Ceasul de faţă are nevoie de angajarea noastră, a tuturor, a celor ce au un carnet roşu în haină, sau a celor ce-l ţin doar în inimă. Nu de declaraţii, de vorbe, ci de angajare. De gestul prin care celula singulară care eşti tu, individul, devine „bună conducătoare“ a curentului pornit de la genialul „generator“ cuprins in uriaşa hidrocentrală a Partidului. Ce Înseamnă aceasta pentru creatorii de artă, pentru muncitorii condeiului, dălţii, pensulei, sunetului inefabil ? In ce fel ne putem noi angaja în bătălia dintre nou şi vechi, dintre iniţiativă şi rutină, dintre curaj şi falsa prudenţă lasă în uriaşa răspundere de a ne clădi o viaţă nouă ? Esenţialul pentru creator rămâne, desigur, vocaţia sa de creator. Această vocaţie nu există însă „în sine“ ci este orientată către ceva anume, modelată istoriceşte de mediu, de fel de fel de factori înconjurători mai apropiaţi sau mai îndepărtaţi. Şi, fără îndoială, există pentru noi o sarcină a momentului de faţă: aceea de a contribui ca în sufletele celor cărora ne adresăm să se reverse şuvoiul acesta Înnoitor, să străbată pulsul major al realităţii româneşti prezente. E vor- Dan Zamfirescu (Continuare in pag. 9) ION IRIMESCU : Fete cîntînd Din sumar: Psihosociologia bolilor de inimă — de Csögör István (pag. 9) O Fluturii din piaţa San Marco — corespondenţă din Veneţia de Sorin Stati (pag. 10) învăţătorii Oglinda — De ce eşti atît de frumoasă? — Pentru că stăpînul meu mă spală. PAUL ELUARD NU MA gîndesc acum la marii Învăţători, înţelepţii şi profeţii veacurilor, ci la aceia care, neadresîndu-se adulţilor, au o sarcină nu mai puţin delicată şi încărcată de răspundere. „Clasele elementare“ sunt vămi ale cunoaşterii şi autocunoaşterii, tulburătoare, prin forţa lor de absorbţie şi de proiecţie, prin caracterul lor decisiv. Îmi pot aminti ce au însemnat pentru Niculae Moromete acei ani „elementari“, dar îmi pot aminti şi ce au însemnat pentru mine, ce uriaşă pregnanţă aveau sunetele, liniile şi culorile, fantastica literă A, hipnotizanta cifră, primele asociaţii, primele disciplinări ale spiritului şi însăşi ideea de a învăţa ! Transformarea percepţiei prin simţuri în noţiune — ce mutaţie spectaculoasă şi esenţială ! Dar primii ani de învăţătură sunt totodată climatul afectiv şi etic in care ne deprindem să trăim împreună şi să comunicăm. Aici, înfăţişarea învăţătoarei sau a învăţătorului, inflexiunea vocii lor, felul în care ne consideră, adică ne iau în consideraţie, ne privesc şi ne văd, ne disting, încep să ni se adreseze ca unor fiinţe cu personalitate diferenţiată — toate acestea au o importanţă — în perpetuă creştere şi ramificare pe care o vor calcula fără greşenii maturităţii. De aceea, învăţătorii se cuvine să fie nişte lucizi şi gingaşi vrăjitori ai începuturilor, iar ceea ce ei ştiu, dar mai ales, arta de a transmite ceea ce ştiu, obligă la o înnăscută şi dobîndită devoţiune. De aceea, o astfel de profesiune e de neconceput fără capacitatea comprehensiunii şi a dragostei. De aceea, celor care au înţeles şi au iubit sufletul nostru ingenuu, lacom şi fragil, le datorăm dinamica noastră recunoştinţă şi înscrierea în memoria de durată a existenţei noastre. Nina Cassian CUMPĂR... LUMPAR „Istoria literaturii române de la origini pînă In prezent* de George Călinescu. Aş dori, dacă e cu putinţă, un exemplar In perfectă stare, pentru a putea îi aşezat, la locul ce i se cuvine, în biblioteca fostului liceu nr. 27, din cartierul Ferentari. Aflîndu-mă, mai la începutul primăverii. In faţa elevilor acelui liceu, tocmai cînd sărbătoreau împlinirea a doi ani de cînd şcoala lor poartă numele lui George Călinescu, i-am întrebat, de la o tribună şi de la un microfon, dacă vreunul din ei a avut prilejul să vadă monumentala lucrare a celui pe care îl omagiam. Dintr-o sală cu sute de băieţi şi fete, la vîrsta febrilităţii intelectuale, nici un braţ nu s-a ridicat. Era în ziua de vineri 10 martie 1972, ora 5 dupâ-amiazâ, şi multă vreme nu voi uita acea zi şi acea oră. Atunci, de la tribuna şi microfonul la care mă aflam, le-am făgăduit că voi dărui liceului lor, liceului care poartă numele lui George Călinescu, un exemplar din glorioasa lucrare. Cine vrea să mă ajute să-mi ţin această tandră şi imprudentă fâgâduială, este rugat să telefoneze la 17.73.16, la începutul săptămânii viitoare. Plătesc preţ bun. Geo Bogza CONDIŢIA ACTORULUI PINA la urmă, totuşi, sîntem siliţi să acceptăm adevărul pe care ni-1 spun actorii. Nu e adevărul lor, ci al nostru. Actorii ni-1 spun numai. Trăim o dramă, de ale cărei sentinţe nu luăm cunoştinţă cu adevărat, pînă in clipa cînd le auzim intr-un spectacol de primă congruenţă şi pînă în clipa cînd vedem limitele fizice ale scenei — cortina însăşi ! — mărginind acel spectacol. Actorii joacă, uneori, nu numai rolul nostru, ci şi in locul nostru. Ceea ce are teatrul şi n-are lumea este ritmul In cuprinsul aceleiaşi nopţi de teatru, noi vedem şi existenţa şi moartea. Împrejurare pe care n-o regăsim aproape niciodată într-o aceeaşi concentraţie, în viaţă. Ritmul teatrului este superior ritmului lumii. Dar superioritatea lui de ritm e compensată, din start, de inferioritatea de durată. Astfel, Actorul trăieşte la confluenţa acestor două ritmuri şi uneori, vai, la confluenţa celor două durate. Măcinat de aceste tensiuni, urmărit de rolurile la care vremea lui îl cheamă, Actorul are din cînd în cînd de spus şi propriul său rol. Căci dacă e adevărat ceea ce Hamlet crede despre teatru, al cărui rost e „să-l ţină lumii oglinda in faţă, să-i arate virtuţii adevăratele ei trăsături, lucrului de scîrbă propriul său chin, şi vremurilor şi mulţimilor înfăţişarea şi tiparul lor", nimic mai normal decît a întreba această „oglindă", cîteodată, de sănătate şi de celelalte, ale omului. Nu mă aşteptam ca Radu Beligan să fie atît de tranşant, de ofensiv şi de limpede în opţiunile sale. Unui atît de mare actor — pe deasupra şi intelectual de anvergură — nu-i putem cere să se manifeste ca un luptător. Nu-i putem cere, dar 11 putem omagia cînd o face. Incît o dezbatere despre ,,condiţia teatrului“ Îşi merită speranţele, în- cepută astfel de Radu Beligan. Eu cred că ne putem recunoaşte astăzi în Radu Beligan care-l joacă pe Radu Beligan, aşa cum ne-am recunoscut de atîtea ori la rolurile strălucitei sale cariere. Faptul că Beligan este Director al Teatrului Naţional nu are — după acest fierbinte impact social al artistului — numai o semnificaţie pur administrativă. Radu Beligan devine ceea ce, în secret, el rivneşte să devină un animator. La naşterea Noului Teatru Naţional, conştiinţa lui Radu Beligan constituie una din garanţiile unei Noi Staturi a Teatrului, în România. Adrian Paunescu la pag. II, intervin cu RADU BELIGAN Rezonanţe în viitor MAI puţin de o lună pînă la Conferinţa Naţională a Partidului, dar evenimentul preocupă de mult conştiinţa tuturor oamenilor muncii, a întregului popor. Născută dintr-o necesitate obiectivă, iniţiativa tinerii acestei Conferinţe a cîştigat preocuparea tuturor muncitorilor de la oraşe şi sate. Nu este om pe care să nu-l intereseze în cel mai înalt grad lucrările conferinţei, care vor influenţa adine producţia ţării, venitul naţional şi, prin aceasta, în mod direct, viaţa tuturor. Ţinerea acestei conferinţe, am spus, era o necesitate. Etapele de timp care despart două congrese nu pot satisface necesitatea imperioasă de a rezolva la timp marile probleme economice pe care dezvoltarea industriei noastre într-un ritm accelerat le pune cu acuitate şi care cer soluţionarea la timp din partea celui mai înalt for al partidului. An de an, din venitul naţional s-au făcut investiţii mari în întreprinderi, tot mai numeroase şi mai variate, pentru a răspunde îndestulat la toate cerinţele populaţiei, cît şi la satisfacerea exportului, absolut necesar pentru vitalitatea dezvoltării noastre. Viaţa industrială, cu toate problemele ei complexe şi interdependente, s-a complicat şi s-a extins pe un cîmp tot mai larg. Aceasta a pus probleme noi, de mare importanţă, şi probleme de ansamblu care se cer rezolvate în timp util, fără să se aştepte data unui viitor congres, pentru ca întîrzierea soluţiilor să nu constituie, nici temporar, o frînă. Noile probleme, în regimul nostru de profundă democraţie, sînt rezolvate nu printr-o hotărîre arbitrară, ci printr-o largă consultare şi colaborare, a însăşi masei muncitoreşti, care s-a izbit de aceste probleme în mod real, şi care este cea mai în măsură să dea sugestii şi soluţii. S-a ajuns astfel la necesitatea convocării unei conferinţe naţionale a partidului la care, printr-o muncă în comun, prin discuţii generale şi analize aprofundate, să se găsească, pentru fiecare caz, soluţia cea mai bună. Conferinţa naţională cu o asemenea misiune este, în mod firesc, o conferinţă a comuniştilor, iar marea importanţă a problemelor ce-şi cer rezolvarea necesită, în mod imperativ, participarea celor mai buni comunişti din toate domeniile de activitate, — oameni care, prin munca şi activitatea lor socială, au dovedit un mare ataşament pentru interesul obştesc şi o mare pricepere în specialitatea lor. E firesc, astfel, să fie o conferinţă naţională a oamenilor cei mai aleşi, cei mai indicaţi pentru a prelua marea răspundere a hotărîrilor. Vor participa astfel la conferinţă cei mai buni, determinaţi astfel nu prin acte de naştere nobiliare, ci printr-un statut personal creat prin ani, cu muncă, cu pricepere, cu ataşament pentru treburile obşteşti, cu o comportare omenească, cu devotament desăvîrşit pentru ţară şi socialism. De douăzeci şi opt de ani partidul duce în mijlocul clasei muncitoare o tenace activitate de educaţie marxi stleninistă. Ca orice educaţie, şi mai mult ca altele chiar, aceasta a cerut multă perseverenţă, mult tact, multă înţelepciune. Aceasta e una din cele mai grele realizări, care cere timp şi nezdruncinată convingere. La această activitate de idei s-au adăugat, poate mai convingătoare, rezultatele din ce în ce mai strălucite obţinute prin aplicarea lor. S-a constituit astfel o masă a clasei muncitoare, luminată, harnică, devotată cu trup şi suflet socialismului, încrezătoare, cu toată fiinţa ei, în ideile lui călăuzitoare. Aşa se face că, prin gîndirea avansată a oricărui muncitor, planurile să fie în mod regulat împlinite şi depăşite, ca să se ajungă la posibilitatea îndeplinirii cincinalului în patru ani şi jumătate. La acest fenomen de o colosală importanţă economică, politică şi socială, se adaugă şi aportul mereu crescînd al experienţei, al unei tot mai bune calificări a tuturor muncitorilor. Ingeniozitatea acestor experienţe, soluţiile noi şi originale, vor apare. Demostene Botez (Continuare în pag. 8) A. R. C. POARTE, mult ne-am bucurat, noi toţi, femeile şi bărbaţii alfabetizaţi din toate ţările, atunci cînd resortul cultural al Organizaţiei Naţiunilor Unite a decretat ca acest an calendaristic să fie consacrat binefacerilor literei scrise, intitulîndu-l „Anul cărţii“. Au avut loc felurite „mese rotunde", întîlniri şi congrese internaţionale şi tîrguri internaţionale de carte şi chiar o sesiune a Comisiilor Naţionale pentru UNESCO şi programul în curs de desfăşurare pentru multe alte contacte şi confruntări fertile dintre scriitori, editorii şi cititorii lor, în scopul de a se demonstra, odată mai mult, dar nu şi odată pentru totdeauna, ca „cine are carte, are parte“. Dar, dacă luăm şi vorba asta ad litteram, de ce are parte cine are carte ? Este, oare, lumea de azi pregătită să reia „pelerinajul la surse", adică la cuvîntul primordial al Genezei care cerea lumină pentru toţi ? Lumina a început cu soarele şi a continuat cu opaiţul şi cu becul electric, ca să ajungă la luminile de fulger ale morţii atomice. La ce ne folosesc calculele infinitesimale din circuitele electrice şi bioelectrice, cu semnalizatoarele lor infrasensibile, dacă, iată, tot stăm la taifas prin conferinţele internaţionale, cum am face să înlocuim lumina morţii cu lumina vieţii şi agonia civilizaţiei cu revitalizarea culturii omeneşti ? Şi măcar dac-am putea-o scoate cumva la capăt într-un fel... Avem să mai scriem cărţi, alte cărţi, pe lingă cele cinci sute care apar în fiecare ceas pe lume. Un maldăiţ Mihnea Gheorghiu (Continuare in pag. 8) NELINIŞTEA GRIULUI ! O CLIPA and griul îţi scapă din mînă, cînd în destinul lui vegetal nu mai poţi interveni cu nimic. L-ai arat, l-ai semănat, l-ai privit — gata, nu mai e al tău, e al soarelui. Şi oamenii ocrotesc somnul generos al griului, ca pe un miracol cosmic săvîrşit aici, pe pămîntul negru, în lumea profană. Senzaţia de somn, de somn vegetal, ţi-o dă şi faptul că lanurile nu foşnesc. Se coc mut, pierdute într-o văpaie albă, ameţite de lumina transparentă, îmbobocită auriu în spice. Spicele pică de somn, cu milioanele ; soarele coboară la amiază să se culce pe pămînt, în lanurile de grîu, un soare orizontal, absolut plat, întins pe milioane de hectare. Gămăliile de mac, năpîrlite de căldură, risipite ici şi colo, îţi arată că e vorba de misterul somnului, acel mister ştiut de ţărăncile de demult... Paul Anghel (Continuare in pag. a 9 a)