Contemporanul, ianuarie-decembrie 1972 (Anul 26, nr. 1-27)

1972-06-23 / nr. 26

Proletari din toate ţările, uniţi-vă! Vineri 23 iunie 1972 Nr. 26 (1337), IO pag. 1 leu Sâptâmînal POLITIC - SOCIAL - CULTURAL editat de Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste Itinerar turistic : Munţii Apuseni, în drum spre Cheile Remeţiului. Derapajul artistic (_CONSIDERATA ca o activitate care se preschimbă in virulentă acţiune, arta nu se mărgineşte a fi nici simplu comentariu, nici simplă interpretare a realităţii înconjurătoare, ci o interpretare in plină acţiune, pentru că artistul participă, sau este chemat să participe, prin opera lui, la transformarea societăţii în mijlocul căreia trăieşte, şi ma departe, la transformarea lumii. Dar arta este într-adevăr o pîrghie de primă importanţă în vederea acestei acţiuni de transformare, numai atunci cînd punctul de sprijin al acestei elementare şi imbatabile, maşinării îşi află o bază solidă, adică atunci cînd pericolul derapajului este exclus. Este nevoie de un teren solid, pentru că numai astfel pîrghia de care vorbesc, indiferent de gradul ei, poate funcţiona cu succes. îmi aduc aminte de enormele statui de piatră doborîte de vijelie, pe care locuitorii unor insule din Pacific parvin să le aducă în poziţie verticală cu ajutorul nenumăratelor pietricele pe care le îngrămădesc dedesupt. Aceste pietricele reprezintă ideea de vertical, ideea de levitaţie, acţiunea. Pentru că dacă zăpada este zăpadă în apariţia ei lilial cristalizată, afînat confuză, sau lin legănătoare, aşadar dacă zăpada este zăpadă oricum s-ar prezenta, dacă ploaia e ploaie de la aversă pînă la burniţă şi dacă plantele îşi dezvoltă imperioasa curbă ascendentă cu o indiferenţă exemplară, deci, dacă toate acestea sunt nişte elemente indubitabile, ale realităţii, ele nu pot constitui, totuşi, un punct de sprijin sigur şi real pentru pîrghia pe care o reprezintă arta Punctul de sprijin, adversar derapajului, îl constituie ideea fundamentală care animă pe artist în legătură cu perspectiva sa asupra lumii. De fapt, derapajul artistic poate fi echivalat cu incapacitatea de interpretare a realităţii, cu subordonarea conştiinţei creatoare unor formule inferioare, care distrug, în ultimă instanţă, infinita serie de cercuri ce duc spre spirală, constituind calea verificată a cunoaşterii, într-o societate socialistă, cum este a noastră, aflată pe o treaptă superioară a dezvoltării sale, valoarea unei opere de artă nu poate fi determinată decît de reala sa forţă artistică, şi nicidecum de abilitatea autorului de a se descurca oricînd şi de a cădea întotdeauna în picioare. Desigur, în perpetua ei curgere dialectică, niciodată abandonată de gîndire, dar nici scutită de a plăti tribut unor false raţionamente, ivite în urma unor presiuni de conjuctură, activitatea umană, de orice soi ar fi, caligrafiază meandre, erori de curgere şi de împlinire, care nu au însă altă putere decît să umbrească anumite zone ale cursului suveran. E ca şi cum, după o colosală operaţie chirurgicală care ar putea fi un reviriment ştiinţific, executantul îşi dă seama că a făcut eroarea de a uita în pîntecul salvat un minuscul cleşte de oţel, de care s-a servit. Acesta nu este un simplu lapsus, ci rezultatul derapajului, adică al unei erori de interpretare a realităţii. Pacientul îşi poate continua existenţa mult şi bine, el este viu, dar durerile abdominale (în cazul cînd eroarea nu mai poate fi corectată) îl vor chinui toată viaţa. Există, aşadar, un raport direct între derapajul artistic şi subaprecierea punctului de sprijin pe care îl furnizează perspectiva globală. Dacă îmi las memoria copleşită de unele preocupări intime, în momentul decisiv al acţiunii, dîndu-le o extindere pe plan social (recte pe planul artei) — mă exclud: Virgil Teodorescu (Continuare in pag. 2) iiiinimiiniiiMKiiiiiiiiiiiiiimiiiiiiiiiiiiiimiiiiiiiiiminiiMiHiiiiiiiiimiiiiiiiiiiiiimiimiiiiiiiiiiHiiiiiimiiiiiiiiimiiiiii, în acest număr: „ Poezie şi adeziune — de Hristu Cândroveanu ; V. Voiculescu : „Teatru“ —cronică literară de Laurenţiu Ulici (pag. 3) . Democrația socialistă — de Radu Florian (pag. 8) H Alternativa McGovern — de Mihai Matei (pag. 10) limiiiuiiiiiiEiiiuiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiuiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiimiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiimmiiiiiiiiiimB Aprobare 3 -A SCURS multă vreme de cînd nu m-am văzut cu prietenul meu cel tînăr. L-am ştiut în muncă intensă necesară pregătirii împlinirii a unei jumătăţi de veac de la înfiinţarea Uniunii Tineretului Comunist şi l-am lăsat cu ale lui. Avea destule ca să-i mai adaug şi eu altele. Recent, într-o seară tîrzie, m-a vizitat. Am vorbit despre multe. Era bucuros că totul ieşise bine şi că sărbătoarea tineretului a fost o adevărată sărbătoare. Convorbirea a urcat, a coborît, a alunecat uşor, uneori s-a poticnit şi la un moment dat, tînărul din faţa mea a început să-mi povestească o întâmplare a lui. — Nu ştiu de ce, dar un prieten al meu, cel mai bun pe care îl aveam, s-a supărat pe mine şi aşa, dintr-o dată, mi-a întors spatele. Ne cunoşteam de multă vreme şi am împărţit cu el şi binele şi răul, şi bucuriile şi necazurile. Cînd ne era greu, ne căutam unul pe celălalt, ne ceream sfaturi, ne ajutam şi totul ni se părea mai uşor, pentru că aveam senzaţia că împărţisem supărarea pe din două. La fel făceam şi cu bucuriile noastre. Parcă erau mai mari şi mai plăcute dacă le trăiam împreună. Şi aşa , pe neaşteptate, să-mi întoarcă spatele ! La început, m-a încercat supărarea. M-am stăpînit să nu fac gesturi pe care mai tîrziu să le regret. Cîtă vreme s-a arătat numai rece faţă de mine, am rămas liniştit, dar cînd în şedinţele la care participam împreună a început să mă ironizeze, să mă atace cu violenţă — nu, nu este vorba de critică a greşelilor mele, ci de atac nedrept şi răutăcios —, cînd s-a dus la foruri superioare şi a pus pe seama mea tot felul de neadevăruri, cu vădita intenţie de a mă compromite, atunci am trăit şi sentimentul surprizei şi pe acela al întristării.. Nu îmi venea să cred ! Pretindeam că îl cunoscusem bine, că îi ştiam şi calităţile şi defectele, inerente naturii , omeneşti, dar asemenea trăsături ale caracterului său nu i le bănuisem. Şi ceea ce mă intriga mai mult era faptul că nu ştiam ce îl determina să se poarte astfel cu mine. II sprijinisem în împrejurări grele pentru el. M-am străduit atunci să simtă că sufăr împreună cu el, pentru că aceasta era realitatea, dar știindu-1 mîndru, am păstrat o anumită limită, astfel încît să nu apar că mă amestec în cele mai intime taine ale lui. Nu mai înțelegeam nimic. Ceea ce mă preocupa era că începusem să simt cum urca furia în mine. In definitiv, de ce să îi suport toate adversităţile, răutăţile şi grosolăniile ? Mă gîndeam, chiar, să trec la atac şi să-i dau o replică dură. Norocul a fost că am întîlnit o cunoştinţă comună. — Ce i-ai făcut prietenului tău ?, — mă întrebă cunoştinţa. Te urăşte de moarte. Spune că din cauza ta George Macovescu (Continuare in pag. 2) Tinereţe înflorită La lucru, tinereţe înflorită! Tot viitorul vă surâde vouă. Să ridicaţi cu braţele amindouă, Zidire ca prin farmec răsărită ! A sufletului cristalină vouă S-o revărsaţi bogată, daurită. Să făuriţi o viaţă însorită Şi pentru noul an, o lume nouă! Palate-n locul vechilor cocioabe. Din fier şi piatră să-nălţăm podoabe. Din mlaştini crească lacuri luminoase. Pe ape urce podurile-n arcuri. In loc de bălării, grădini şi parcuri. In orice zi s-aducem noi prinoase ! Victor Eftimiu PORCII E PE vremea cînd unul dintre ei, atingînd greutatea record de şapte sute de kilograme, fusese adus în Bucureşti şi instalat într-o baracă la intrarea căreia se percepea o taxă minimă, n-am mai scris despre porci. Prilejurile n-au lipsit şi, din timp în timp, chiar o vie dorinţă, dar am trecut, nu fără părere de rău, mai departe. De data aceasta însă, mă opresc. Nu mi-aş fi închipuit, în ruptul capului, că tot ceea ce s-a petrecut atunci, întristîndu-mă şi dezgustîndu-mă pentru întreaga vară, s-ar putea datora doar unor porci. După ce de mii de ori m-ara jurat să nu mă mai mir de nimic, încă o dată sînt pus în situaţia de a nu-mi veni să cred, pînă la limita stupefacţiei. In acea zi, sînt doi ani de atunci, peştii au ieşit la suprafaţa lacului, cu gurile larg deschise, într-o imagine de apocalips. Mai văzusem asemenea peşti, în fotografii de protest, pe vremea căderilor de stronţiu. Desigur, nu m-am gîndit că înfricoşătoarea privelişte pe care o aveam în faţă s-ar datora unei explozii atomice, dar mi-ara închipuit că s-a petrecut un fapt de o excepţională gravitate : poate încercarea de a distruge brădişul cu un produs chimic care nu fusese bine dozat. Ziua a fost sinistră : peştii au murit asfixiaţi, acoperind cu burţile lor albe o bună parte din faţa lacului. Peste noapte s-a pornit un vint, care i-a aruncat pe mal, unde au început să se descompună rapid. Din zori şi pînă în amurg, paznica lacului a tot săpat gropi şi i-a cărat în ele, căldări întregi de roşioare şi plătici, ca să mîntuiască aerul de duhoare. De atunci, lacul n-a mai fost lac : verzui, murdare, soioase, apele lui nu mai prilejuiau decit o adîncă repulsie, urmată numaidecît de alarma întregii conştiinţe. La cîte m-am gîndit în acest răstimp, cu privire la viitorul naturii şi al omenirii, nu vă mai spun. Cu o mare întîrziere, dar cu un necruţător spirit critic, un ziar a relatat de curînd faptele, arătînd şi cine poartă vina : crescătoria de porci de la Periş. Să ai sentimentul apocalipsului, din pricina unor porci! Şi totuşi, va trebui să ne obişnuim cu acest adevăr: dacă sunt un număr prea mare, dacă nu sunt supravegheaţi cum se cuvine, porcii pot ameninţa şi ei mediul înconjurător. Geo Bogza CETATEA Atit de plini de speranţă De PUŢINE ori i-am putut vedea de compatrioţii mei atit de plini de speranţă ca acum, în această vară. Atit de plini de speranţă şi atît de fierbinţi în credinţa lor că ziua de mîine va fi fericită, că bunăstarea va coborî nu prea tîrziu de la înălţimea încrederii şi aşteptării la înălţimea accesibilă a zilei de azi. Atât de plini de speranţă ! Suntem atît de plini de speranţă. De fapt, ce sperăm noi, de fapt, care e mobilul tainic al aşteptării noastre torenţiale ? De fapt, ce credem noi că va însemna Conferinţa Naţională a Partidului Comunist Român ? Atît de plini de speranţă, aşteptăm de la Conferinţa Naţională legiferarea unor simplificări, asigurarea combustiei necesare unui mare salt, introducerea fără drept de apel a criteriului muncii şi valorii la toate nivelele societăţii, continuarea pe o treaptă nouă a luptei pentru binele omului (căci uneori păzind şi cinstind omul, noi uităm omul, păzind şi cinstind ideea de om, simbolul, ne uităm neglijent la acest om, de aici, de pe stradă). Atît de plini de speranţă, atît de plini de energie transformatoare şi de sănătoasa poftă de a construi ! Ştim şi simţim că una din cele mai chinuitoare maladii sociale este lipsa de răspundere şi curaj. Vedem tot felul de şefuleţi, fără nici o răspundere, fără nici o muncă reală, fără nici o legătură cu necazurile oamenilor, dar gata să se proptească în mijlocul societăţii şi să determine iniţiativele să facă sens giratoriu cînd ii întîlnesc şi gata să dea sfaturi aberante. Aşteptăm de la Conferinţa Naţională limpeziri bărbăteşti, revoluţionare, în ideea că ţara o fac oamenii muncii (adică muncitorii, ţăranii, intelectualii şi toţi acei ce muncesc într-adevăr), iar nu controlorii birocraţi a căror meserie este de a şicana şi de a se teme. Mai mult ca niciodată, astăzi, noi înţelegem că socialismul în România nu poate fără sfîntul criteriu al vocaţiei, al muncii şi al valorii. Şi că nu poate fără răsplata cuvenită pentru vocaţie, pentru muncă şi pentru valoare, şi că nu poate accepta să scape fluxului social şi locului ce i se cuvine nici un om de vocaţie, de muncă şi de valoare, îndreptăţiţi de tot ceea ce au însemnat pentru România Congresul IX şi Congresul X, ca şi de sentimentul că se poate şi că e nevoie de mai mult, mai durabil şi mai bine, noi simţim că, într-adevăr, Conferinţa Naţională a Partidului este speranţa noastră cea mare. Adrian Păunescu In pag. II Interviu cu ing. Victor Cristea, directorul Combinatului Poligrafic „Casa Scinteii“ NAIUL LUI ZAMFIR (GHEORGHE Zamfir cîntă cu buza pe cer, suflînd într-un codru. Vă rog să prelungiţi în gînd tuburile de lemn legate în instrumentul numit nai, pe care Zamfir îşi plimbă dorul şi veţi obţine nişte copaci găuriţi pe dinăuntru, comunicînd simultan cu pămîntul şi cerul, un fel de uriaşă orgă ce aminteşte cu sunetele ei pădurile Europei din extremul nord pînă la Marea Egee. In Europa mai sînt puţine păduri. Au mai rămas nişte suflete. Le răscoleşte Zamfir cu naiul lui. Oh, ce ţipete a scos naiul lui Zamfir topite în şoaptă de suflet ars, în scîncet de leagăn, în învăpăiere de blestem, în cenuşă de viaţă... Cine l-a ascultat duminică seara a înţeles de ce comunicăm (cuminecăm) cu umanitatea cea mai înaltă care cuprinde începuturile lumii şi poate spaima stingerii pe o cărare de aur. La un moment anume l-am pierdut în cer. Suise sus de tot, în invizibil, acolo unde nu urcă nimeni și cînd credeam că nu-l mai găsim, c-a pierit pentru totdeauna, l-am aflat fluierînd haihui, printre mioarele luisonore, într-o rariște de stele. ..— Zam- Paul Anghel ’ (Continuare în pag. 91 * Mutilări subtile S CRIAM ceva, intr-un articol trecut, despre mutilarea sculpturii lui Michelangelo: Pieta. Nebunia dezlănţuită ne îngrozeşte. In faţa ei suntem dezarmaţi. Cum să o previi ? Dar există mutilări mai subtile, nesesizate de ochiul naiv, datorate nu violenţei. Uneori iadul urîţeniei e pavat cu cele mai bune intenţii, dublate de nepricepere şi de „lasă că ştim noi mai bine ca dumneavoastră, artiştii, cum trebuie făcut...". Credeam că articolul lui Barbu Brezianu I Denaturări apărut în „Contemporanul" din 12 mai, va stirni o furtună sau măcar un vînticel de discuţii. Era vorba de denaturări aduse complexului arhitectural al lui Brâncuşi, de la Tîrgu-Jiu. De ce am crezut ? De ce mă mir? Cite din magnificele, şi realizabilele propuneri, pentru edificarea unor monumente, făcute de Geo Bogza, de-a lungul anilor, au găsit ecou ? Poate că cele aflate din articolul Denaturări m-au tulburat mai tare decît pe alţii, pentru că emoţia resimţită cindva într-un sfîrşit de toamnă, mi-a rămas netă, prinsă-n chihlimbarul translucid al amintirii. De chihlimbar şi de aramă era finele lui octombrie ’65, în Oltenia Cum am ajuns la Tîrgu-Jiu m-am dus de-a dreptul la Coloana Infinită. In jurul ei — schelărie. Muncitorii, cocoţaţi pe scinduri, o poleiau şi ea strălucea prea tare şi n-am simţit nimic. Mult mai tare mă impresionaseră reproducerile fotografice. Apoi mi-aduc aminte un drum murdar, prăfărie, nişte linii ferate şi, mai încolo, parcul. Am ajuns la Poarta Sărutului, i-am dat ocol şi am trecut dincolo. Dincolo era ţara pururi senină şi restul nostru, făcut din materie suferindă, ne părăsea, cum ne părăsise pe Acropola Atenei, în faţa Partheonului. Nimic copleşitor, nimic gigantic. Intre Poartă şi arinişul Jiului, din adîncul parcului, totul era gingaşă măsură, mistică logodnă intre piatră şi văzduh, între pămînt şi frunzarele arborilor. Nici o virgulă de frunză nu trebuia schimbată, clintită din loc. Singure cădeau frunzele, fără grabă, in liniştea absolutului. Aici a aflat Brâncuşi numărul de aur, proporţia fără moarte. Şi nimic emfatic. Ultima simplitate. Simplu ca Mioriţa Simplu şi rafinat ca geniul artiştilor români anonimi. Ce caută acolo asfaltul ? Ce caută Maria Banuş (Continuare in pag. 2)