Contemporanul, ianuarie-decembrie 1972 (Anul 26, nr. 1-27)

1972-06-23 / nr. 26

2 SPORT Partida cu Italia • PARTIDA România-Italia a avut de invins multe dificultăţi : zăpuşala, caracterul amical, concurenţa partidei de tenis — susţinută tot in compania Italiei —, concurenţa campionatului european. Ţinind seama de aceste dificultăţi, partida cu Italia poate fi considerată satisfăcă­toare. Are însă dreptate Ştefan Covaci când spune că partidele amicale şi-au pierdut far­mecul de odinioară... Fotbalul s-a organizat atit de metodic, s-a oficializat într-un asemenea hal, incit o partidă amicală pare un capriciu, pu­blicul nu mai reacţionează cu prea multă con­vingere... Rămin la părerea că o partidă amicală nu este pe deplin concludentă... Cum ar fi arătat partida cu Italia dacă ar fi avut un caracter oficial ? Cu totul altfel decit ce-am văzut noi sîmbătă... O partidă amicală e concludentă doar în proporție de 30 la sută, dar, chiar cu acest co­­eficient restrins, trebuie să organizăm mai des întîlniri amicale cu parteneri de renume... Ce-a demonstrat această partidă ? A demon­strat că un portar bun, mă refer la înlocuirea lui R­ăducanu cu Adamache, nu trebuie să aibă neapărat calităţi de actor, principala calitate a unui portar rămine sobrietatea. Vremea porta­­rilor-actori a trecut... Iată un subiect de medi­taţie pentru Răducanu. Echipa noastră a jucat mulţumitor, dar cum, in aceeaşi săptămînă, am văzut şi parida R.F. a Germaniei cu Belgia, şi finala campionatului european, am devenit — vrind-nevrind — mai exigenţi. Nu ştim dacă „teatrul total“ e o ex­perienţă artistică de viitor, dar „fotbalul “total“ are toate şansele să-şi întindă supremaţia... Or, jucătorii noştri sunt departe de un „angajament total“, ei încă se mai cruţă, ei încă mai sînt conservatori, încă mai sînt legaţi de vechiul şi domolul fotbal... Unde ne e viteza ? — mă în­treb şi eu cu romantică îngrijorare... Cînd echipa R.F. a Germaniei pornea la atac, te îngălbeneai de spaimă, aveai impresia că invadează tere­nul... Atacurile noastre sînt prea domoale, prea politicoase, dezarmant de previzibile... Dar in toiul acestor observaţii critice să nu uităm să aducem laudele de rigoare celor mai buni ata­canţi ai noştri : Dobrin şi Lucescu... Vom lăuda în primul rind golul lui Domide şi abia in al doilea rind pe Domide propriu-zis... Deci, mai avem de învățat. Nu e nici o neno­rocire... Să ne punem pe carte... Teodor Hazliu A JP^^genda \y­ rw x \ , . • ' ■ , "■ REMEMBER 1863 • La băi la Olăneşti • AM GASIT, in co­lecţia de foi volante de la Biblioteca Academiei Republicii Socilasite Ro­mânia, un afiş prin care dumnealui, Petre Mun­­tecanu, anunţă, in luna iul­ie 1863, că a primit ca zestre proprietatea Olăneşti şi s-a străduit să­ aranjeze în mod convenabil stabilimentul de băi minerale, avînd un număr de 60 de ca­mere, cu pauri, scaune Si mese — dar fără aş­ternut — care sunt la dispoziţia domnilor pa­sageri In raport cu die­ta lor. Bravul antrepre­nor fixează si felul bo­lilor ce pot fi tratate la Olăneşti: tot felul de boale de piele, tot felul de hemoroi­de, paraliziile in cel mai rău grad, slă­biciunile de stomac, reu­matismele, tot felul de sifilitice, scrofulele de orice grad, rănile cro­nice, poprirea udului. La vremea aceea erau cu­noscute la Olănești nu numai băile, ci si 18 fe­luri de ape minerale medicinale. 1882 • Stefania Mărăcineanu • LA 18 iunie 1882 s-a născut la Bucureşti Şte­­fania Mărăcineanu, cer­cetătoarea şi savanta de mai tirziu care avea să descopere radioactivita­tea artificială. In 1910 şi-a luat licenţa în fizi­­co-chimice, la universi­tatea din Bucureşti. Obţinind o bursă, îşi continuă studiile la Pa­ris, lucrînd în laboratoa­rele institului de rad­io condus de Marie Curie. Cercetările făcute aici duc la descoperirea fe­nomenului radioactivi­tăţii artificiale, fapt con­firmat de Iréne Joliet- Curie („Neues Wiener Journal“ , iunie 1934): „Ne amintim că savanta română, domnişoara Mărăcineanu, a anunţat. • IN ANUL 1932 scri­itorul Victor Eftimiu era socotit ca unul dintre cei mai fecunzi şi mai valoroşi oameni de li­tere din ţara noastră. Publicase 52 de volume: poezie, teatru, romane, nuvele, povestiri. De-a lungul celor trei decenii în care-i apăruseră a­­ceste cărţi, Societatea Scriitorilor Români şi Academia Română dis­­tribuiseră peste două sute­ de premii literare, nici unul insă pentru Victor Eftimiu (şi în ur­mătorii ani va fi la fel). In ziua de 26 iunie 1932, comisia instituită pen­tru decernarea Premiu­lui naţional de literatu­ră, se întruneşte la Mi­nisterul instrucţiunii, a­­vind ca preşedinte pe Dimitrie Gusti, iar ca membri pe: Octavian Goga, I. Al. Brătescu- Voineşti, Liviu Rebrea­­nu, Ion Minulescu, Cin­­cin­at Pavelescu, I. A. Bassarabescu, M. Co­­dreanu si Cezar Petres­­cu (toti fiind deţinători, in 1924, descoperirea ra­dioactivităţii artificiale), deci o recunoaştere autorizată a intiietăţii compatrioatei noastre în acest domeniu. In luna mai 1931 Stefania Mără­cineanu a făcut, la Bu­cureşti, primele încer­cări de a provoca ploa­ia artificială. Profesorul Musceleanu, care con­trola experienţele, con­firmă reuşita lor. Trei ani mai tîrziu ea va pro­voca şi primele ploi ar­tificiale din istoria Sa­­harei, lucrînd cu mijloa­cele puse la dispoziţie de laboratorul francez de la Touggurt (Algeria). Stefanie Mărăcineanu a murit la Bucureşti, la 16 martie 1944, din anii trecuti­ ai pre­miului). In unanimitate, aceştia acordă lui Victor Eftimiu premiul naţio­nal de literatură. Este primul şi va fi şi ulti­mul premiu decernat marelui scriitor, deşi el va continua să îmbogă­ţească patrimoniul nos­tru literar, astăzi a­­vind apărute 142 de vo­lume, multe dintre ele traduse şi inf alte limbi. Ion Muntacnu 1932 • Premiul Naţional Inginer VICTOR CRISTE­A, director general al Combinatului Poligrafic „Casa Scinteiiei: „VORBĂRIA GOALĂ N-ARE CE CĂUTA ÎN MUNCA POLITICĂ" — Cum aţi ajuns director general al C.P.C.S. 7 — Am fost 5 ani director la „Arta grafică“. Anul trecut, după cei 3 ani de ucenicie în meseria asta, de condu­cere, tovarăşii m-au chemat aici, spu­­nind ei să pun nişte treburi la punct. Şi a început lupta. — Ce luptă ? — Lupta de a transforma vechi con­cepţii şi prejudecăţi, de a-i face să în­ţeleagă pe aceşti oameni minunaţi ai Combinatului că se pot depune eforturi fizice mai mici, cu un randament mai mare, cu condiţia însă a unor eforturi de gîndire mai profunde. Eu observ în ţara asta că e nevoie de mai multă gindire decît oricînd. Cind gîndim, obţinem rezultate materiale mai mari. Din păcate, sintem­ de multe ori prea operativi. Toată ziua corelăm, core­lăm. Alţii sunt plătiţi să sincronizeze totul. Iar noi, cei din fabrică, ne ocu­păm tot de asta : sincronizăm, corelăm. — Ce corelaţi ? — Inadvertenţe ca acestea : ai bază tehnică, n-ai bază materială la timp. — Alta ? — Realizezi preţul de cost, nu-ţi iese beneficiul şi invers. Trebuie să corelezi relaţiile dintre oameni. — Cum adică 7 — Psihologiile lor. Intr-o fabrică de mii de oameni, sunt sute, dacă nu mii, de concepţii, de atitudini, despre una, despre alta, uneori atitudini antagonis­te, pentru că în fiecare fabrică e o per­manentă luptă între vechi şi nou, între viitor şi trecut. Vedeţi, indiferent de toate astea, trebuie realizată o unitate de puncte de vedere. Toţi mergem spre acelaşi ţel : realizarea viitorului mai bun. Unii muncesc în draci, alţii mimează că muncesc. Dar, din păcate, cei ce nu muncesc au timp mai mult să dea cu gura, să dea informaţii (dar nu tehnice şi tehnologice, ci de tipul „ce-i place, bă, şefului tău ?“). Dacă nu reuşesc cu bunul, încearcă cu răul. Dacă nu reu­şesc paşnic, o iau cu reclamaţii şi cu anonime. Un adevărat conducător de întreprin­dere nu trebuie să permită aşa ceva. Insă trece un timp pînă cind vezi adevă­rata intenţie a celor necinstiţi. — De ce ? — Vedeţi, în capul unui delator sau in capul unui fitilist nu e decit ideea da a dezbina colectivul, de a linguşi pe şeful ierarhic, pentru a parveni el, con­tra oricăror interese generale. Dar, re­pet, el are în cap numai această idee. El îşi trăieşte cu intensitate ideea lui mes­chină. Şi la fabrică, şi acasă, şi la res­taurant. Pe cînd ceilalţi oameni se gin­­desc la tot felul de lucruri, ale vieţii, şi nu au — gindindu-se la atitea — in­tensitate pentru fiecare. Cu cit răul stă şi dospeşte in mintea delatorului ori fi­­tilistului, cu atit el iese mai apărat. La început tipul respectiv pare animat de bune intenţii. — Ce face, practic, la început 7 ■ — Vine şi zice : „Tovarăşe director, eu nu aş vrea să... Vedeţi, e in interesul fabricii să.. Dar parcă... N-aş mai spu­ne... Să nu credeţi cumva că eu... Ştiţi...“. Şi-atunci, tu, ca director, îi spui: „Zi-i dom’ne, ce ai de nu zici ?“ Iar el iar şovăie. II întrebi­: „Ai spus, cultiva, ce vrei să-mi spui, in şedinţa de secţie 7“­­ ~ •Iar el din nou, timid : „Eu să iau cu­­vîntul în şedinţe ? Nu mă bag eu, to­varăşe director. Mie nu-mi place să cri­tic“ ! Şi pîn-la urmă îţi spune ceva despre o persoană, sau despre mai multe... — Probabil că foloseşte şi ceva slăbi­ciuni reale şi lucruri pînă-ntr-un punct verificabile. — Asta e totul, cind eşti conducător de întreprindere, să nu ajungi să apreciezi ceea ce este minor, să vină să-ţi spună un clevetitor una şi alta despre oamenii pe care-i conduci. — Oamenii trebuie cunoscuţi in pro­cesul muncii. Cum corelaţi aceşti factori dizolvanţi cu colectivul pe care vor să-l dizolve ? — Dacă nu se astîmpără, îi schimbăm. Desigur, pînă atunci, ei trebuie legaţi de o sarcină atit de concretă, incit să n-aibă timp de prostii. Revin : dacă nu se-ndreaptă, trebuie schimbaţi. Şi nu încet. Pentru că eu nu ştiu, totuşi, cit timp mai trebuie să facă societatea pedagogie elementară cu tot felul de senatori de drept ce nu fac altceva în viaţa lor decit să întrerupă şi să gîtuie fluxul social. — După părerea mea, condiţia ca aceşti indivizi să nu aibă priză la con­ducători, e ca aceştia să fie interesaţi de o democraţie reală in spiritele celor conduşi. Anonimatul este, cîteodată, so­luţia celor ce nu sint siguri că lucrurile pe care le spun vor fi luate drept ceea ce spun , adică drept critici oneste. Ano­nimul e anonim, uneori, şi din lipsa cli­matului, dintr-o frică justificată. — Da, aşa e. — Cum asiguraţi acel climat demo­cratic şi responsabil, in care munca să fie măsura tuturor lucrurilor ? — Sunt foarte dur cu cei care iau măsuri împotriva unui om care şi-a spus o opinie critică. — Aţi avut cazuri 7 — Iată, am sancţionat un maistru pen­tru că şi-a permis ca, după o şedinţă de grupă sindicală, unde a fost criticat, să ia măsuri represive împotriva munci­torului care-l criticase. — Ce i-a făcut 7 — Păi, ce sâ-i facă ? L-a mutat la alt loc de muncă. — Imediat 7 — Daaa, în ziua următoare. Brusc, nu mai era nici mulţumit de munca omu­lui, cu toate că săptămînă trecută îl lăudase. — Şicane... 7 — Şicane, da, şicane care-i fac omu­lui viaţa impasibilă. — Cum l-aţi sancţionat 7 — Cu mustrare şi cu penalizare. S-a supărat el, dar pînă la urmă l-a prins bine. — Unde e acum muncitorul eara criticase 7 —In aceeaşi secţie. A redevenit frun­taş. — A redevenit 7 — A redevenit în ghilimele. Şi critică In continuare, dar şi munceşte el per­sonal. Adică arată că nu e de profesie „critic“ al celorlalţi, ci muncitor cu drept garantat la opinie. — Insă există şi un mod mai subtil de represalii. Pentru o critici de azi, şefuleţul criticat ia măsuri mult mai tîrziu. Azi, el surîde la critici, ba şi-o mai şi însuşeşte verbal. De miine, insă, e foarte atent la cel ce l-a criticat. Şi cînd ii prinde cu o mică greşeală, mă­­reşte dimensiunile acelei greşeli pină la a o transforma in catastrofă. — Se mai întîmplă şi asemenea lucruri. După părerea mea, aceştia sint şefuleţii cei mai periculoşi, pentru că atacă prin surprindere şi în taină. Sunt oamenii care nu-ţi spun ce vor. Dar, cu timpul, şi ăştia se demască. De aci marea impor­tanţă a sudării colectivului, a formării unui spirit de echipă, în care respectul să fie reciproc de jos în sus, dar — pen­tru forţa exemplului — inţii de toate de sus în jos. — „Spirit de echipă“, ziceţi. Explicaţi termenii ! — Să pornim de la ideea generoasă şi clară că un conducător nu se naşte con­ducător, şi nu trebuie să-şi închipuie că moare conducător. Iată, vii într-o în­treprindere ca director general. Ştii şi tu şi ştie şi colectivul că eşti ce eşti un timp limitat. Dar pentru a scoate tot ce e omeneşte posibil din energia şi munca acelui colectiv, trebuie să ai în jurul tău, în conducere — la nive­lul fabricii sau al secţiilor — oameni care să corespundă exigenţelor tale de conducător de întreprindere. Cu aseme­nea oameni, şedinţele durează mai puţin, sunt mai eficiente, mai sincere şi colec­tivul iese cîştigat. Atunci, abia, poţi să-ţi asumi întreaga responsabilitate iar ceilalţi membri ai conducerii pot la rindul lor să-şi asume răspunderea pen­tru ce fac ei şi pentru ce fac şi ceilalţi. Răspundere nu înseamnă numai să cu­legi roadele, ci să trăieşti şi tensiunea riscului, zilele de incertitudine că n-ai ales soluţia cea mai bună... Spiritul de echipă e cel în măsură să asigure unui colectiv climatul de muncă, de sinceritate şi de iniţiativă care să elimine timpul pierdut inutil, ipocrizia şi toate relele unui colectiv nesudat. — Puneţi-vă în pielea celor ce tre­buie să plece din conducerea unui co­lectiv ! Nu e o tragedie, pentru că oamenii trebuie să ştie că a fi şef nu e o pro­fesiune. De altfel, cei ce pleacă de la o cîrmă, pleacă la curentele locuri de muncă.­­— Vorbeaţi de risc... — Prea puţin se acceptă la noi, din păcate, riscul soluţiei noi. Prea vrem să obţinem din primul foc totul. Sigur că ar fi aberant să ceară cineva legiferarea riscului de dragul riscului. Dar soluţia nouă cere luptă şi poate fi, pe o bună parte a ei, şi o cauză pierdută. Şi chiar dacă, pînă la urmă, intr-un caz dat, so­luţia nouă e greşită, interesant rămine principiul şi ieşi dintr-o infringere în­vingător. — Cum ? — Numai experienţa drumurilor te învaţă ce e Drumul. Noul e singura soluţie chiar dacă, in anumite cazuri particulare, el se soldează cu eşecuri. Nu se ajungea pe Lună, dacă nu se accepta riscul. Dar chiar revoluţiile sociale visele au însemnat risc, un anumit fel de risc, şi societatea caută în permanenţă noul nu ca într-o romanţă, ci într-o permanentă înfruntare. — Am impresia că, în principiu, toţi suntem­ de acord cu înfruntarea dintre vechi şi nou. Nici nu cred că e cineva în stare să se declare de partea vechiului. Toţi ne închipuim că sintem­ purtătorii noului. — In principiu — da. Dar în reali­tate« lupta îmbracă aspecte foarte ascuţite. Ce folos dacă te declari de acord in şe­dinţe şi aplauzi principiile luptei pen­tru nou, ale documentelor de partid, dacă la locul tău de muncă nu lupţi pentru aplicarea acestor principii la condiţiile concrete ? — Caracterul principiilor partidului nostru e tocmai unul practic, concret, istoric. Modul cel mai corect şi mai co­munist in care poţi fi de acord cu principiile partidului e să aplici aceste principii, să faci din viaţa ta locul în care aceste principii să acţioneze. Şi acum daţi exemple ! — întregul personal de conducere dintr-o secţie... — Ce secţie ? — Secţia legătorie ! întregul personal de conducere s-a declarat pentru creş­terea productivităţii muncii şi reducerea costurilor de fabricaţie. Era exact în spiritul documentelor de partid. Frumos ! — am zis. Cind s-a propus însă o soluţia pentru creşterea substanţială a producti­vităţii muncii intr-un atelier anume, au apărut pe ici pe colo o serie de beţe în roate şi tocmai la unii din cei care spu­neau sus şi tare că sunt pentru creşter­ea productivităţii etc., etc. Ei erau pentru creşterea productivităţii muncii cu o sin­gură condiţie, şi anume ca productivita­tea să fie aceeaşi. — Ei erau pentru eforturi dar, even­tual, să le facă alţii, nu . — Nici măcar nu era vorba de nece­sitatea unui efort fizic sporit din partea muncitorilor, ci dimpotrivă. Era vorba in noul sistem de organizare de un efort de gindire şi de pricepere mai mare din partea conducătorilor. — Mai concret ! — Una e să conduci o producţie dezor­ganizată şi alta e să conduci o produc­ţie organizată în flux continuu. In cazul dezorganizării, la mare preţ sunt călă­­torii care duc de ici-colo semifabrica­tele. In cazul organizării ,în flux, cea mai importantă e capacitatea de progra­mare şi de sincronizare perfectă a pro­cesului tehnologic. Iar asta înseamnă hirtie, creion şi cu­ mai multă minte. — Şi s-a realizat acel spor de pro­ductivitate . — S-a realizat într-un sector iar a­­cum aşteptăm luna iulie, cind termi­năm aceeaşi acţiune în alt atelier. — La situaţii noi, oameni noi... — Unii dintre ei au început să-şi ceară transferul, simţind că nu pot face faţă. — Aţi semnat transferurile . — Cu o infinită plăcere. — Am, tovarăşe Cristea, impresia că — în sensul firesc al vieţii d in România sunt la tot mai mare preţ oamenii care fac, oameni care ştiu şi care lucrează, oamenii muncii, ca să folosim o expresie destul de cunoscută. Ce faceţi dumnea­voastră pentru a stirni pofta de treabă a oamenilor ? Ce faceţi pentru a-i re­compensa pe cei harnici şi a-i determi­na să rămină harnici 7 — Am încercat şi încercăm împreună cu comitetul de partid şi comitetul sin­dical, împreună cu noua conducere a Combinatului, să oferim oamenilor mun­cii din fabrică în loc de dezordine (pes­te tot acolo unde mai este) — flori. Vrem pentru vieţile oamenilor culori, mediu ambiant plăcut, certitudinea că sunt înţeleşi şi că facem totul pentru ei. De altfel, eforturile acestea nu sunt noi, nu încep cu mine, dar noi am in­tensificat şi intensificăm aceste eforturi, la nivelul la care e nevoie azi. — întrebarea mea era legată de mo­dalităţile prin care întreţineţi un climat de emulaţie şi de echitate in fabrică. — Dacă nu reuşim în toate cazurile să recompensăm material pe cei mai harnici la dimensiunile meritate, atunci încercăm să introducem stimulentul mo­ral care, de multe ori, e mai important. — Cu condiţia să fie general. Cineva poate accepta recompense mai modeste pentru faptele sale, cu condiţia să nu vadă pe alţii primind mai mult pentru fapte mai neimportante. — Din păcate, sunt cazuri cînd se con­firmă ceea ce spuneţi. Dar noi trebuie să trăim cu certitudinea că nu se poate alt­fel decit intr-un climat de echitate. Omul trebuie să primească în raport cu ceea ce dă. Iată, tovarăşe Păunescu, avem cazuri de linotipişti şi maşinişti excepţionali. Ei sunt tineri şi lucrează la nivelul celor mai buni veterani ai linotipului şi al maşinii. Ce pot să fac eu pentru ei ? Unii, cu cinci-zece ani de producţie mai mult, muncitori buni şi ei. Pot primi în­cadrare superioară datorită vechimii. Ti­nerii vin la mine. Eu cercetez. Toată lu­mea e de acord că sunt elem­ente excep­ţionale. Ce pot face pentru ei ? Nu le pot da salariile pe care le merită. Şi a­­tunci creez în ei lipsa de interes pentru calitatea a ceea ce fac. Adică, din cau­za unor îngrădiri formale, sunt silit ca director să particip indirect la ţinerea în loc a unor oameni dotaţi şi la stagnarea unui flux social. Cum să mă împac eu, ca om care se consideră drept şi onest, cu aprecierea muncii oamenilor nu dună calitatea şi intensitatea ei, ci dună nişte rubrici de încadrare din regulamentul de salarizare ? Ne trebuie nouă, conducătorilor de în­treprinderi, mai multă libertate de ini­ţiativă, asociată cu o şi mai profundă răspundere, pentru stimularea celor harnici şi dotaţi, pentru acea emulaţie a valorilor, de care are atîta nevoie, astăzi, societatea românească. — Şi ce aţi făcut dv., practic, de cînd sînteţi director general al C.P.C.S. ? — Fată de ce-mi propun, am făcut încă foarte puţin. A trebuit să treacă încă o bună perioadă de timp pentru a putea cunoaşte oamenii şi fabrica. Nici acum nu pot să spun că-i cunosc bine. Ei, şi ce am făcut ? Uite că e interesant să judec eu însumi. Mulţi spun că aspectul multor secţii din combinat s-a schimbat. Cînd zic as­pect, zic esenţă, pentru că in condiţiile dificile ale muncii de tipografie, aspec­tul e foarte important pentru sănătate. — Iată un caz în care estetica face bine sănătăţii. — Ştiu că beneficiarii noştri sunt mai mulţumiţi de colaborarea cu Combinatul, calitatea producţiei s-a îmbunătăţit ! — Cărţile pe care le tipăriti pentru străinătate sunt — v-o spun cu regret — mai frumoase decit cele pentru interior. De ce 7 — Şi eu vă răspund tot printr-o în­trebare : nu credeţi că prezentarea ar­tistică diferă ? — E ceva, dar nu totul. Folosiţi dv. a­­celeaşi materiale pentru ambele ca­zuri 7 — Da, le folosim. — Aceeaşi cerneală 7 — Aceeaşi. — Atunci, graficienii... — Poate, din păcate, dăm mai multă atenţie producţiei de export. Şi ar tre­bui să dăm aceeaşi atenţie ambelor pie­ţe. încercăm asta, mai ales după Con­sfătuirea cadrelor de conducere din cen­trale şi întreprinderi industriale, cînd tovarăşul Ceauşescu a spus cu fermita­te şi clar că piaţa românească trebuie să aibă produse de acelaşi nivel ca şi cele destinate exportului. — Revenim la bilanţul dv... — Am încercat să rezolvăm acute pro­­bleme sociale ale oamenilor. Am făcut două bufete excelente, pentru­­toate schimburile. Astfel am rezolvat şi pro­bleme de sănătate strictă (oamenii nu mîncau la timp) şi probleme băneşti (oa­menii nu cheltuie aşa mult, bufetele ne-, fiind deloc scumpe). De fapt, tot ce am încercat să fa­cem ar putea fi cuprins in ideea ca oa­menii să se simtă aici ca acasă. De aceea, fluctuaţia cadrelor de bază a scă­zut mult. Ba chiar au început să se întoarcă în Combinat oameni din cei ce plecaseră in anii trecuţi, însă mai important, cred eu, decit tot ce am făcut (atit de puţin !) e ceea ce vrem să facem. — Ce vreţi ? — Dorim să introducem cu o incompa­rabilă tărie principiile modeme de or­ganizare a producţiei, în toate secţiile de bază. I — Ce principii 7 — Flux continuu, ordine, respectarea tehnologiei, productivitate Înaltă, redu­cerea ponderii muncitorilor auxiliari şi un cîştig bănesc mai mare şi mai echi­tabil pentru toţi cei ce ţin pe umerii lor această fabrică. — Şi de ce n-aţi făcut asta pînă a­­cum . — E foarte greu. Combinatul e mare. Timpul trecut nu e așa lung. Trebuie încă o mare și neîncetată luptă pentru ca aceste principii să învingă. Asta te uzează și te ţine, cîteodată, pe loc. Ce bine ar fi dacă această luptă s-ar canaliza mai mult pe găsirea noului și nu pe efortul de lămurire că noul e ne­cesar ! Şi încă un lucru. Foarte mulţi îndru­mă şi controlează în termeni generali (valabili şi pentru industria peştelui), termeni pe care-i cunoaştem cu toţii, şi prea puţini sprijină direct producţia, prea puţini sunt gata să se considere implicaţi direct în treabă, cu toată seriozitatea şi răspunderea. E mult prea simplu să ne controlăm unii pe alţii şi să ne dăm sfaturi pe care le putem lua direct din presă, e mult prea simplu să nu răspundem direct de nimic. Să fiu bine înţeles : sunt pentru con­trol eficient, avizat şi responsabil. — singurul care poate să dea roade , fireş­te că nimeni nu trebuie să lucreze de capul lui. Insă un control prost făcut şi o îndrumare aglomerată (nouă-zece sfătuitori pe metru pătrat de problemă) mai mult Încurcă producţia, nu te lasă să-ţi vezi de treabă, derutînd orice sen­timent al responsabilităţii. — Totuşi, cine vă sprijină ? — Cel mai mare sprijin il primim din partea conducerii Centralei industriei poligrafice şi a sectorului de partid B­ucureşti. Lucrurile merg bine în aceste cazuri pentru că îndrumarea şi controlul au un caracter calificat, practic. Consecinţele sint evident, pozitive. — Cum vedeţi munca politici ? — In primul rind, fireşte, aşa cum spun şi cuvintele, munca politică este muncă. Nu văd munca politică desfăşu­­rindu-se în birouri şi în săli de şedinţe. Munca politică se face in miezul proble­melor, în mijlocul oamenilor. Pe de altă parte, munca politică tre­buie să pornească de la interesul oame­nilor, de la interesele lor superioare şi de la cele imediate. De altfel, acesta e climatul in care ne dezvoltăm noi ca na­ţiune, după Congresul al IX-lea şi al X-lea, în sensul unei politici a oameni­lor. Cind zicea „comunist de omenie“, tovarăşul Ceauşescu fixa un adevăr şi, mai ales, un ideal la care trebuie să as­pirăm. Vorbăria goală n-are ce căuta in munca politică. Iată, industria poligrafică nu reprezin­tă din punctul de vedere al planului va­loric o sumă impresionantă. Dar poate cineva să nege importanţa industriei poligrafice pentru spirit, pentru propa­gandă, pentru cultură . No! Dacă nu pu­tem face cît am vrea, sintem­ imi pare rău să o spun l­a rămaşi în urmă ca dotare tehnică şi Încă prea puţin înţeleşi de unele instituţii, atunci cînd ridicăm probleme vitale pentru industria noastră poligrafică. — De exemplu 1 — Vreţi să puneţi şi două puncte 7 — Vreau !­­ — E încă neclar in minţile unora locul industriei poligrafice in contextul eco­nomic al ţării. Specificul muncii de tipo­graf e dificil. De aceea sistemul de retri­buţie trebuie să fie mai bun. Ştiţi dv. că muncitorii, care tipăresc ziarele pe care le scrieţi dv. şi le citesc milioane de oameni, muncesc numai de noapte şi că nu văd 11 luni pe an lumi­na zilei ? Am făcut intervenţii pentru ca acest efort extraordinar să fie răsplătit după cum se cuvine. Nu e cine ştie ce greu­tate. Ei nu sunt mulţi. Nu ne-ar costa exagerat să le dăm ce li se cuvine. Noi am spus cu toţii la Consfăt­­tuire astea, dar din păcate nu s-a rezol­vat încă nimic. — Ce aşteptaţi de la Conferinţa Na­ţională a Partidului ? — Aştept de la Conferinţa Naţională mai multă libertate responsabilă în a face mai mult şi mai bine, fără să întreb o mie de capete de deasupra mea , care nici nu sunt dispuse (şi e şi normal, dacă nu au răspundere directă !) să aprobe elanurile şi iniţiativele care animă toate­­ colectivele şi care, iată, nu s-au putut­­ materializa aşa cum­ ar fi trebuit. Aşteptăm de la Conferinţa Naţională să ne dezlege de birocraţia inutilă şi de orice încorsetări formaliste, pentru ca împreună, noi toţi, să aşezăm în munca noastră România între ţările dezvoltate ale lumii. Şi mai aşteptăm măsuri noi de lăr­gire a democraţiei socialiste, de evaluare accentuată a valorii omului, a valorii muncii şi fericirii lui. Noi, care vom ti­pări lucrările Conferinţei, şi vom lua printre primii cunoştinţă de ele, aştep­tăm enorm de la Conferinţa noastră na­ţională. Noi considerăm că putem onora aceas­tă Conferinţă prin lunea noastră cin­stită, prin lupta noastră cu tot ce e vechi şi ne trage înapoi, prin lupta cu tot ca e nedrept, prin preţul tot mai mare pe care-l au şi trebuie să-l aibă în România cei care fac. Adrian Paunescu Rectificare: Cititorul a înţeles că în numărul trecut numele profesorului Octavian Fodor a ajuns Octavian Foiaș numai din încăpăținarea redac­torului care a făcut corectura. Citiți deci: Octavian Fodor. Aprobare (Urmare din pag. 1) nu a fost el evidenţiat. Te-ai apucat şi l-ai propus pe altul, fără să men­ţionezi meritele prietenului tău, ba chiar, denigrîndu-l. Mărturisesc că în momentul cînd am auzit această explicaţie a supără­rii prietenului meu, am simţit o uşu­rare. Totul era o invenţie. Nimic nu era adevărat. Nu făcusem nici o pro­punere. Nici nu puteam să o fac, pen­tru că nimeni nu-mi ceruse. Nu intra în atribuţiile mele. Chiar dacă aş fi voit, nu mă lua nimeni în serios. Deci, nici vorbă de denigrare, nemen­­ţionare a meritelor lui, nepropunere pentru premiere. I-am cerut cunoştinţei noastre co­mune să-i spună prietenului meu că este în eroare. A făcut-o, dar ştii care a fos rezultatul ? A continuat să-mi întoarcă spatele, să mă atace, să mă ponegrească, să mă insulte. Atunci, m-am liniştit. Furia nu a mai continuat să urce în mine şi în locul ei m-a cuprins mila, o mare şi profundă milă faţă de prietenul meu. Şi m-am gîndit că trebuie să-l ajut să redevină ceea ce a fost înainte, un om, un om simplu, pe care nu-l ro­deau gloria şi dorinţa de a parveni cu orice preţ, chiar cu acela de a călca pe sentimentul sfînt al priete­niei. Aici, amicul meu cel tînăr s-a o­­prit. S-a oprit și a tăcut. Am tăcut şi eu. Puteam să-l aprob altfel . Mutilări subtile (Urmare din pag. 1) acolo hemiciclurile de peluză și uri­aşele plăci explicative ? Se-ncrîncenează carnea pe mine, numai cînd mă gindesc. Sint convinsă că nici un arhitect de prestigiu, nici un sculptor, nici un critic de artă nu a fost consultat. Asemenea sacrilegii nu le poate co­mite decit cineva care nu cunoaşte gingaşele corelaţii, ţesătura intimă a operei de artă. Şi, in 1976, va fi centenarul Brân­­cuşi. Un mare pelerinaj de devoţi va avea loc in ţara noastră. Şi pelerinii cei răi vor ride, iar cei buni vor plinge, dacă, între timp, nu se vor lua măsuri. P.S. Plopii care nu mai sînt, cei a­­tît de mici şi firavi, pe fotografia din 1937, trebuie sădiţi din nou în jurul Coloanei, şi cit mai degrabă. Pînă-n ’76 vor fi nişte adevăraţi copaci, cu frunză neliniştită. Derapajul artistic (Urmare din pag. 1) de la ceea ce se cheamă co­mandă socială, devenind, nu in­terpretul realităţii, ci al tristei mele stări de spirit, şi al propriei mele indispoziţii. Pîrghia devine un obiect simulacru, iar imaginea, incapabilă de a se fixa în cosmologia unei mitologii, este de­parte de a constitui forma sensibilă a ideii. Derapajul artistic reprezintă as­pectul minor şi impur al artei, şi este de la sine înţeles că el te înstrăinează de sursele ei adevărate, plasîndu-te, în cel mai bun caz, în domeniul în­trebărilor fără răspuns, într-o inter­minabilă și sterilă deliberare cu pro­priul tău eu, cu propria ta biografie, care nu mai aderă la biografia co­­­lectivității. Să vorbim despre California • DE unul singur, aici nu de­parte de cercul polar, nefiin­­du-mi boii acasă, ce mi-am zis ? Să mă duc la cinema. Neştiind limba, pe văzutelea, n-oi pricepe mare lucru, da tot o să pricep ceva. Cum-necum, m-am dumirit ce se joacă în oraş şi plătind un preţ de zile mari, iată-mă pri­vind la ce se-ntîmplă pe pînză. E un film american. Cum îi spu­ne, nu ştiu. Cine joaca, nu ştiu. Cine l-a făcut, nu ştiu. Mă uit şi deşi nu înţeleg ce se spune, pe undeva, înţeleg mult prea mult. Un om intre două virste, nici frumos, nici urît, la volanul unui imaculat automobil alb şi-a pus în gînd să ajungă in California. De ce neapărat in California, nu se ştie şi nici că . Interesează. Aleargă cu o viteza înfricoşă­toare, încâlcind normele stabilite, în cazul respectiv de circulaţie, poliţia dă sa-1 oprească. El însă, dezlănţuit cum e, mei că-i pasă. Şi se porneşte o urmărire nebu­nă. In oglinda retrovizoare se văd droaie de motociclişti intre auto­mobilele poliţiei ce scot vuiete pre­lungi, dar el nu ştie decit de pro­­pria-i năzuinţă : California. Cind să-l ajungă, abrupt, o ia pe un drum în construcţie. Urmăritorii, după el. Trece peste stănoage, prin apă, printre stînci, cu auto­mobilul parcă înaripat, realizînd volte inimaginabile. Poliţiştii, lip­siţi de forţa idealului, oricît sint de vin joşi, oricît sint de neîndu­plecaţi, îl scapă. Atunci, crîncen, prin eter se pornesc a se încruci­şa ordine tăioase : Opriţi ! Prin­deţi ! Arestaţi ! Automobil alb ! înscris in Carolina ! Numărul... La aparatul de radio el aude dispoziţiile toate, din care cauză, mai decis ca oricînd, goneşte spre California lui. Acum, de unul sin­gur, se află pe un drum lătural­nic. Cind, ce să vezi ? Pe şosea, într-o maşină pricopsită — un bi­ruitor în viaţă. Aşa cum e, nu-1 rabdă inima să se găsească altci­neva înaintea lui, fie că e pe şo­sea. Demarează. Avind automobil nu glumă, ii ajunge, şi, ca să facă pe tarele, II tot imbrinceşte pină cind, scos din ale sale, cel ce aleargă spre California ii dă un brînci, şi-l aruncă într-un şanţ. Te-ai aştepta ca, grăbit cum este, să-şi vadă mai departe de drum. Dar, nu. Om de onoare, se opreşte şi, după ce vede că cel ce ii fă­cea mizerii n-are nimic, atunci porneşte mai departe. Intre timp, în eter, răsmeriţă mare : Opriţi! Prindeţi! Arestaţi ! Automobil alb ! Inscris in Caroli­na ! Numărul... Pe toate drumuri­le, la pîndă stau hingherii contem­­­­poraneităţii. L-au reperat şi, din nou, cînd, se află pe urmele lui, din nou o urmărire, cum se zice, ca-n filme. Sint gata să-l înhaţe, cînd vijelios, se opresc într-un in­­fiorător scrîşnet de motoare, in vreme, ce el, biruitor, alunecă pe lingă o firmă : Fiţi binevenit în Nevada ! Alt stat, altă legislaţie, altă poliţie... Spre California, încrincenat con­tinuă să alerge. Opreşte la o ben­zinărie.­ Ii face pUnul o frumoasă domnişoară. El, o frîntură, pune capul pe volan. Cînd să-i dea dru­mul, in oglindă vede cum un po­liţist dă buzna să siluiească fata. Ai crede că pleacă. El însă, om de onoare, imobilizează golanul, după aceea văzîndu-şi de ale sa­le. Acum este alertată şi poliţia din Nevada şi iarăşi se porneşte o urmărire de neimaginat. Nemai­­avind cum să scape, la o cotitură, o ia prin preerie. Urmăritorii, după el, dar nemaigăsindu-se pe drum, nemaiavînd la dispoziţie toate cite le au, îl pierd. Furioşi, după aceea, cu helicopterele, îl caută ca pe o fiară. Şi nu-l gă­sesc, maşina fiind acoperită cu semeţi. Cînd totul s-a liniştit, ia­­tă-l din nou gonind spre Califor­nia. Doi oameni în nevoie, pe care îi culege de pe drum, nişte ne­pricopsiţi vor să-l răpună. Un ne­gru orb, înfrînt în viaţă, neputin­cios cum e, auzind la­­radio dispo­ziţiile, ţine cu cel ce vrea să ajungă în California, reuşita lui devenind o proprie reuşită, fapt pentru care este linşat. Iată-l ca un bolid trecînd pe lingă noii urmăritori care il aş­teaptă in California la graniţă. Pînă să întoarcă, pînă să-şi ia avint, poliţiştii il pierd în noapte, el, cu toată viteza, îndreptîndu-se intr-acolo unde şi-a pus in gind să ajungă. Este însă suprave­gheat de-a lungul unor ecrane. Se uită, măsoară, calculează, fe­mei poliţiste. Ele îl răpun. Ele stabilesc pe unde o va lua, pe unde urmează să treacă. El vine cu o viteză cosmică, şi,’ spre în­fiorarea noastră, cu automobil cu tot se pulverizează intr-un baraj de grele maşini rutiere, anume înţepenite în calea lui. Aşa se ajunge in California. Din tine, din ţelul tău, ca şi din te­ribilul automobil alegîndu-se praful. Am ieşit din cinematograful ace­­la din nordul Europei cu o mul­ţime de necunoscuţi, absolut toţi străini mie, într-o linişte deplină, într-o linişte grea. Fiecare intele­­gind mai mult decit limpede că, într-o anume parte a globului, o lume şi un pămînt stă in calea omului, că oprelişti infernale des­tramă idealurile, că nu se poate ajunge la năzuinţă. Mihai Popescu

Next