Contemporanul, ianuarie-decembrie 1972 (Anul 26, nr. 1-27)
1972-06-23 / nr. 26
2 SPORT Partida cu Italia • PARTIDA România-Italia a avut de invins multe dificultăţi : zăpuşala, caracterul amical, concurenţa partidei de tenis — susţinută tot in compania Italiei —, concurenţa campionatului european. Ţinind seama de aceste dificultăţi, partida cu Italia poate fi considerată satisfăcătoare. Are însă dreptate Ştefan Covaci când spune că partidele amicale şi-au pierdut farmecul de odinioară... Fotbalul s-a organizat atit de metodic, s-a oficializat într-un asemenea hal, incit o partidă amicală pare un capriciu, publicul nu mai reacţionează cu prea multă convingere... Rămin la părerea că o partidă amicală nu este pe deplin concludentă... Cum ar fi arătat partida cu Italia dacă ar fi avut un caracter oficial ? Cu totul altfel decit ce-am văzut noi sîmbătă... O partidă amicală e concludentă doar în proporție de 30 la sută, dar, chiar cu acest coeficient restrins, trebuie să organizăm mai des întîlniri amicale cu parteneri de renume... Ce-a demonstrat această partidă ? A demonstrat că un portar bun, mă refer la înlocuirea lui Răducanu cu Adamache, nu trebuie să aibă neapărat calităţi de actor, principala calitate a unui portar rămine sobrietatea. Vremea portarilor-actori a trecut... Iată un subiect de meditaţie pentru Răducanu. Echipa noastră a jucat mulţumitor, dar cum, in aceeaşi săptămînă, am văzut şi parida R.F. a Germaniei cu Belgia, şi finala campionatului european, am devenit — vrind-nevrind — mai exigenţi. Nu ştim dacă „teatrul total“ e o experienţă artistică de viitor, dar „fotbalul “total“ are toate şansele să-şi întindă supremaţia... Or, jucătorii noştri sunt departe de un „angajament total“, ei încă se mai cruţă, ei încă mai sînt conservatori, încă mai sînt legaţi de vechiul şi domolul fotbal... Unde ne e viteza ? — mă întreb şi eu cu romantică îngrijorare... Cînd echipa R.F. a Germaniei pornea la atac, te îngălbeneai de spaimă, aveai impresia că invadează terenul... Atacurile noastre sînt prea domoale, prea politicoase, dezarmant de previzibile... Dar in toiul acestor observaţii critice să nu uităm să aducem laudele de rigoare celor mai buni atacanţi ai noştri : Dobrin şi Lucescu... Vom lăuda în primul rind golul lui Domide şi abia in al doilea rind pe Domide propriu-zis... Deci, mai avem de învățat. Nu e nici o nenorocire... Să ne punem pe carte... Teodor Hazliu A JP^^genda \y rw x \ , . • ' ■ , "■ REMEMBER 1863 • La băi la Olăneşti • AM GASIT, in colecţia de foi volante de la Biblioteca Academiei Republicii Socilasite România, un afiş prin care dumnealui, Petre Muntecanu, anunţă, in luna iulie 1863, că a primit ca zestre proprietatea Olăneşti şi s-a străduit să aranjeze în mod convenabil stabilimentul de băi minerale, avînd un număr de 60 de camere, cu pauri, scaune Si mese — dar fără aşternut — care sunt la dispoziţia domnilor pasageri In raport cu dieta lor. Bravul antreprenor fixează si felul bolilor ce pot fi tratate la Olăneşti: tot felul de boale de piele, tot felul de hemoroide, paraliziile in cel mai rău grad, slăbiciunile de stomac, reumatismele, tot felul de sifilitice, scrofulele de orice grad, rănile cronice, poprirea udului. La vremea aceea erau cunoscute la Olănești nu numai băile, ci si 18 feluri de ape minerale medicinale. 1882 • Stefania Mărăcineanu • LA 18 iunie 1882 s-a născut la Bucureşti Ştefania Mărăcineanu, cercetătoarea şi savanta de mai tirziu care avea să descopere radioactivitatea artificială. In 1910 şi-a luat licenţa în fizico-chimice, la universitatea din Bucureşti. Obţinind o bursă, îşi continuă studiile la Paris, lucrînd în laboratoarele institului de radio condus de Marie Curie. Cercetările făcute aici duc la descoperirea fenomenului radioactivităţii artificiale, fapt confirmat de Iréne Joliet- Curie („Neues Wiener Journal“ , iunie 1934): „Ne amintim că savanta română, domnişoara Mărăcineanu, a anunţat. • IN ANUL 1932 scriitorul Victor Eftimiu era socotit ca unul dintre cei mai fecunzi şi mai valoroşi oameni de litere din ţara noastră. Publicase 52 de volume: poezie, teatru, romane, nuvele, povestiri. De-a lungul celor trei decenii în care-i apăruseră aceste cărţi, Societatea Scriitorilor Români şi Academia Română distribuiseră peste două sute de premii literare, nici unul insă pentru Victor Eftimiu (şi în următorii ani va fi la fel). In ziua de 26 iunie 1932, comisia instituită pentru decernarea Premiului naţional de literatură, se întruneşte la Ministerul instrucţiunii, avind ca preşedinte pe Dimitrie Gusti, iar ca membri pe: Octavian Goga, I. Al. Brătescu- Voineşti, Liviu Rebreanu, Ion Minulescu, Cincinat Pavelescu, I. A. Bassarabescu, M. Codreanu si Cezar Petrescu (toti fiind deţinători, in 1924, descoperirea radioactivităţii artificiale), deci o recunoaştere autorizată a intiietăţii compatrioatei noastre în acest domeniu. In luna mai 1931 Stefania Mărăcineanu a făcut, la Bucureşti, primele încercări de a provoca ploaia artificială. Profesorul Musceleanu, care controla experienţele, confirmă reuşita lor. Trei ani mai tîrziu ea va provoca şi primele ploi artificiale din istoria Saharei, lucrînd cu mijloacele puse la dispoziţie de laboratorul francez de la Touggurt (Algeria). Stefanie Mărăcineanu a murit la Bucureşti, la 16 martie 1944, din anii trecuti ai premiului). In unanimitate, aceştia acordă lui Victor Eftimiu premiul naţional de literatură. Este primul şi va fi şi ultimul premiu decernat marelui scriitor, deşi el va continua să îmbogăţească patrimoniul nostru literar, astăzi avind apărute 142 de volume, multe dintre ele traduse şi inf alte limbi. Ion Muntacnu 1932 • Premiul Naţional Inginer VICTOR CRISTEA, director general al Combinatului Poligrafic „Casa Scinteiiei: „VORBĂRIA GOALĂ N-ARE CE CĂUTA ÎN MUNCA POLITICĂ" — Cum aţi ajuns director general al C.P.C.S. 7 — Am fost 5 ani director la „Arta grafică“. Anul trecut, după cei 3 ani de ucenicie în meseria asta, de conducere, tovarăşii m-au chemat aici, spunind ei să pun nişte treburi la punct. Şi a început lupta. — Ce luptă ? — Lupta de a transforma vechi concepţii şi prejudecăţi, de a-i face să înţeleagă pe aceşti oameni minunaţi ai Combinatului că se pot depune eforturi fizice mai mici, cu un randament mai mare, cu condiţia însă a unor eforturi de gîndire mai profunde. Eu observ în ţara asta că e nevoie de mai multă gindire decît oricînd. Cind gîndim, obţinem rezultate materiale mai mari. Din păcate, sintem de multe ori prea operativi. Toată ziua corelăm, corelăm. Alţii sunt plătiţi să sincronizeze totul. Iar noi, cei din fabrică, ne ocupăm tot de asta : sincronizăm, corelăm. — Ce corelaţi ? — Inadvertenţe ca acestea : ai bază tehnică, n-ai bază materială la timp. — Alta ? — Realizezi preţul de cost, nu-ţi iese beneficiul şi invers. Trebuie să corelezi relaţiile dintre oameni. — Cum adică 7 — Psihologiile lor. Intr-o fabrică de mii de oameni, sunt sute, dacă nu mii, de concepţii, de atitudini, despre una, despre alta, uneori atitudini antagoniste, pentru că în fiecare fabrică e o permanentă luptă între vechi şi nou, între viitor şi trecut. Vedeţi, indiferent de toate astea, trebuie realizată o unitate de puncte de vedere. Toţi mergem spre acelaşi ţel : realizarea viitorului mai bun. Unii muncesc în draci, alţii mimează că muncesc. Dar, din păcate, cei ce nu muncesc au timp mai mult să dea cu gura, să dea informaţii (dar nu tehnice şi tehnologice, ci de tipul „ce-i place, bă, şefului tău ?“). Dacă nu reuşesc cu bunul, încearcă cu răul. Dacă nu reuşesc paşnic, o iau cu reclamaţii şi cu anonime. Un adevărat conducător de întreprindere nu trebuie să permită aşa ceva. Insă trece un timp pînă cind vezi adevărata intenţie a celor necinstiţi. — De ce ? — Vedeţi, în capul unui delator sau in capul unui fitilist nu e decit ideea da a dezbina colectivul, de a linguşi pe şeful ierarhic, pentru a parveni el, contra oricăror interese generale. Dar, repet, el are în cap numai această idee. El îşi trăieşte cu intensitate ideea lui meschină. Şi la fabrică, şi acasă, şi la restaurant. Pe cînd ceilalţi oameni se gindesc la tot felul de lucruri, ale vieţii, şi nu au — gindindu-se la atitea — intensitate pentru fiecare. Cu cit răul stă şi dospeşte in mintea delatorului ori fitilistului, cu atit el iese mai apărat. La început tipul respectiv pare animat de bune intenţii. — Ce face, practic, la început 7 ■ — Vine şi zice : „Tovarăşe director, eu nu aş vrea să... Vedeţi, e in interesul fabricii să.. Dar parcă... N-aş mai spune... Să nu credeţi cumva că eu... Ştiţi...“. Şi-atunci, tu, ca director, îi spui: „Zi-i dom’ne, ce ai de nu zici ?“ Iar el iar şovăie. II întrebi: „Ai spus, cultiva, ce vrei să-mi spui, in şedinţa de secţie 7“ ~ •Iar el din nou, timid : „Eu să iau cuvîntul în şedinţe ? Nu mă bag eu, tovarăşe director. Mie nu-mi place să critic“ ! Şi pîn-la urmă îţi spune ceva despre o persoană, sau despre mai multe... — Probabil că foloseşte şi ceva slăbiciuni reale şi lucruri pînă-ntr-un punct verificabile. — Asta e totul, cind eşti conducător de întreprindere, să nu ajungi să apreciezi ceea ce este minor, să vină să-ţi spună un clevetitor una şi alta despre oamenii pe care-i conduci. — Oamenii trebuie cunoscuţi in procesul muncii. Cum corelaţi aceşti factori dizolvanţi cu colectivul pe care vor să-l dizolve ? — Dacă nu se astîmpără, îi schimbăm. Desigur, pînă atunci, ei trebuie legaţi de o sarcină atit de concretă, incit să n-aibă timp de prostii. Revin : dacă nu se-ndreaptă, trebuie schimbaţi. Şi nu încet. Pentru că eu nu ştiu, totuşi, cit timp mai trebuie să facă societatea pedagogie elementară cu tot felul de senatori de drept ce nu fac altceva în viaţa lor decit să întrerupă şi să gîtuie fluxul social. — După părerea mea, condiţia ca aceşti indivizi să nu aibă priză la conducători, e ca aceştia să fie interesaţi de o democraţie reală in spiritele celor conduşi. Anonimatul este, cîteodată, soluţia celor ce nu sint siguri că lucrurile pe care le spun vor fi luate drept ceea ce spun , adică drept critici oneste. Anonimul e anonim, uneori, şi din lipsa climatului, dintr-o frică justificată. — Da, aşa e. — Cum asiguraţi acel climat democratic şi responsabil, in care munca să fie măsura tuturor lucrurilor ? — Sunt foarte dur cu cei care iau măsuri împotriva unui om care şi-a spus o opinie critică. — Aţi avut cazuri 7 — Iată, am sancţionat un maistru pentru că şi-a permis ca, după o şedinţă de grupă sindicală, unde a fost criticat, să ia măsuri represive împotriva muncitorului care-l criticase. — Ce i-a făcut 7 — Păi, ce sâ-i facă ? L-a mutat la alt loc de muncă. — Imediat 7 — Daaa, în ziua următoare. Brusc, nu mai era nici mulţumit de munca omului, cu toate că săptămînă trecută îl lăudase. — Şicane... 7 — Şicane, da, şicane care-i fac omului viaţa impasibilă. — Cum l-aţi sancţionat 7 — Cu mustrare şi cu penalizare. S-a supărat el, dar pînă la urmă l-a prins bine. — Unde e acum muncitorul eara criticase 7 —In aceeaşi secţie. A redevenit fruntaş. — A redevenit 7 — A redevenit în ghilimele. Şi critică In continuare, dar şi munceşte el personal. Adică arată că nu e de profesie „critic“ al celorlalţi, ci muncitor cu drept garantat la opinie. — Insă există şi un mod mai subtil de represalii. Pentru o critici de azi, şefuleţul criticat ia măsuri mult mai tîrziu. Azi, el surîde la critici, ba şi-o mai şi însuşeşte verbal. De miine, insă, e foarte atent la cel ce l-a criticat. Şi cînd ii prinde cu o mică greşeală, măreşte dimensiunile acelei greşeli pină la a o transforma in catastrofă. — Se mai întîmplă şi asemenea lucruri. După părerea mea, aceştia sint şefuleţii cei mai periculoşi, pentru că atacă prin surprindere şi în taină. Sunt oamenii care nu-ţi spun ce vor. Dar, cu timpul, şi ăştia se demască. De aci marea importanţă a sudării colectivului, a formării unui spirit de echipă, în care respectul să fie reciproc de jos în sus, dar — pentru forţa exemplului — inţii de toate de sus în jos. — „Spirit de echipă“, ziceţi. Explicaţi termenii ! — Să pornim de la ideea generoasă şi clară că un conducător nu se naşte conducător, şi nu trebuie să-şi închipuie că moare conducător. Iată, vii într-o întreprindere ca director general. Ştii şi tu şi ştie şi colectivul că eşti ce eşti un timp limitat. Dar pentru a scoate tot ce e omeneşte posibil din energia şi munca acelui colectiv, trebuie să ai în jurul tău, în conducere — la nivelul fabricii sau al secţiilor — oameni care să corespundă exigenţelor tale de conducător de întreprindere. Cu asemenea oameni, şedinţele durează mai puţin, sunt mai eficiente, mai sincere şi colectivul iese cîştigat. Atunci, abia, poţi să-ţi asumi întreaga responsabilitate iar ceilalţi membri ai conducerii pot la rindul lor să-şi asume răspunderea pentru ce fac ei şi pentru ce fac şi ceilalţi. Răspundere nu înseamnă numai să culegi roadele, ci să trăieşti şi tensiunea riscului, zilele de incertitudine că n-ai ales soluţia cea mai bună... Spiritul de echipă e cel în măsură să asigure unui colectiv climatul de muncă, de sinceritate şi de iniţiativă care să elimine timpul pierdut inutil, ipocrizia şi toate relele unui colectiv nesudat. — Puneţi-vă în pielea celor ce trebuie să plece din conducerea unui colectiv ! Nu e o tragedie, pentru că oamenii trebuie să ştie că a fi şef nu e o profesiune. De altfel, cei ce pleacă de la o cîrmă, pleacă la curentele locuri de muncă.— Vorbeaţi de risc... — Prea puţin se acceptă la noi, din păcate, riscul soluţiei noi. Prea vrem să obţinem din primul foc totul. Sigur că ar fi aberant să ceară cineva legiferarea riscului de dragul riscului. Dar soluţia nouă cere luptă şi poate fi, pe o bună parte a ei, şi o cauză pierdută. Şi chiar dacă, pînă la urmă, intr-un caz dat, soluţia nouă e greşită, interesant rămine principiul şi ieşi dintr-o infringere învingător. — Cum ? — Numai experienţa drumurilor te învaţă ce e Drumul. Noul e singura soluţie chiar dacă, in anumite cazuri particulare, el se soldează cu eşecuri. Nu se ajungea pe Lună, dacă nu se accepta riscul. Dar chiar revoluţiile sociale visele au însemnat risc, un anumit fel de risc, şi societatea caută în permanenţă noul nu ca într-o romanţă, ci într-o permanentă înfruntare. — Am impresia că, în principiu, toţi suntem de acord cu înfruntarea dintre vechi şi nou. Nici nu cred că e cineva în stare să se declare de partea vechiului. Toţi ne închipuim că sintem purtătorii noului. — In principiu — da. Dar în realitate« lupta îmbracă aspecte foarte ascuţite. Ce folos dacă te declari de acord in şedinţe şi aplauzi principiile luptei pentru nou, ale documentelor de partid, dacă la locul tău de muncă nu lupţi pentru aplicarea acestor principii la condiţiile concrete ? — Caracterul principiilor partidului nostru e tocmai unul practic, concret, istoric. Modul cel mai corect şi mai comunist in care poţi fi de acord cu principiile partidului e să aplici aceste principii, să faci din viaţa ta locul în care aceste principii să acţioneze. Şi acum daţi exemple ! — întregul personal de conducere dintr-o secţie... — Ce secţie ? — Secţia legătorie ! întregul personal de conducere s-a declarat pentru creşterea productivităţii muncii şi reducerea costurilor de fabricaţie. Era exact în spiritul documentelor de partid. Frumos ! — am zis. Cind s-a propus însă o soluţia pentru creşterea substanţială a productivităţii muncii intr-un atelier anume, au apărut pe ici pe colo o serie de beţe în roate şi tocmai la unii din cei care spuneau sus şi tare că sunt pentru creşterea productivităţii etc., etc. Ei erau pentru creşterea productivităţii muncii cu o singură condiţie, şi anume ca productivitatea să fie aceeaşi. — Ei erau pentru eforturi dar, eventual, să le facă alţii, nu . — Nici măcar nu era vorba de necesitatea unui efort fizic sporit din partea muncitorilor, ci dimpotrivă. Era vorba in noul sistem de organizare de un efort de gindire şi de pricepere mai mare din partea conducătorilor. — Mai concret ! — Una e să conduci o producţie dezorganizată şi alta e să conduci o producţie organizată în flux continuu. In cazul dezorganizării, la mare preţ sunt călătorii care duc de ici-colo semifabricatele. In cazul organizării ,în flux, cea mai importantă e capacitatea de programare şi de sincronizare perfectă a procesului tehnologic. Iar asta înseamnă hirtie, creion şi cu mai multă minte. — Şi s-a realizat acel spor de productivitate . — S-a realizat într-un sector iar acum aşteptăm luna iulie, cind terminăm aceeaşi acţiune în alt atelier. — La situaţii noi, oameni noi... — Unii dintre ei au început să-şi ceară transferul, simţind că nu pot face faţă. — Aţi semnat transferurile . — Cu o infinită plăcere. — Am, tovarăşe Cristea, impresia că — în sensul firesc al vieţii d in România sunt la tot mai mare preţ oamenii care fac, oameni care ştiu şi care lucrează, oamenii muncii, ca să folosim o expresie destul de cunoscută. Ce faceţi dumneavoastră pentru a stirni pofta de treabă a oamenilor ? Ce faceţi pentru a-i recompensa pe cei harnici şi a-i determina să rămină harnici 7 — Am încercat şi încercăm împreună cu comitetul de partid şi comitetul sindical, împreună cu noua conducere a Combinatului, să oferim oamenilor muncii din fabrică în loc de dezordine (peste tot acolo unde mai este) — flori. Vrem pentru vieţile oamenilor culori, mediu ambiant plăcut, certitudinea că sunt înţeleşi şi că facem totul pentru ei. De altfel, eforturile acestea nu sunt noi, nu încep cu mine, dar noi am intensificat şi intensificăm aceste eforturi, la nivelul la care e nevoie azi. — întrebarea mea era legată de modalităţile prin care întreţineţi un climat de emulaţie şi de echitate in fabrică. — Dacă nu reuşim în toate cazurile să recompensăm material pe cei mai harnici la dimensiunile meritate, atunci încercăm să introducem stimulentul moral care, de multe ori, e mai important. — Cu condiţia să fie general. Cineva poate accepta recompense mai modeste pentru faptele sale, cu condiţia să nu vadă pe alţii primind mai mult pentru fapte mai neimportante. — Din păcate, sunt cazuri cînd se confirmă ceea ce spuneţi. Dar noi trebuie să trăim cu certitudinea că nu se poate altfel decit intr-un climat de echitate. Omul trebuie să primească în raport cu ceea ce dă. Iată, tovarăşe Păunescu, avem cazuri de linotipişti şi maşinişti excepţionali. Ei sunt tineri şi lucrează la nivelul celor mai buni veterani ai linotipului şi al maşinii. Ce pot să fac eu pentru ei ? Unii, cu cinci-zece ani de producţie mai mult, muncitori buni şi ei. Pot primi încadrare superioară datorită vechimii. Tinerii vin la mine. Eu cercetez. Toată lumea e de acord că sunt elemente excepţionale. Ce pot face pentru ei ? Nu le pot da salariile pe care le merită. Şi atunci creez în ei lipsa de interes pentru calitatea a ceea ce fac. Adică, din cauza unor îngrădiri formale, sunt silit ca director să particip indirect la ţinerea în loc a unor oameni dotaţi şi la stagnarea unui flux social. Cum să mă împac eu, ca om care se consideră drept şi onest, cu aprecierea muncii oamenilor nu dună calitatea şi intensitatea ei, ci dună nişte rubrici de încadrare din regulamentul de salarizare ? Ne trebuie nouă, conducătorilor de întreprinderi, mai multă libertate de iniţiativă, asociată cu o şi mai profundă răspundere, pentru stimularea celor harnici şi dotaţi, pentru acea emulaţie a valorilor, de care are atîta nevoie, astăzi, societatea românească. — Şi ce aţi făcut dv., practic, de cînd sînteţi director general al C.P.C.S. ? — Fată de ce-mi propun, am făcut încă foarte puţin. A trebuit să treacă încă o bună perioadă de timp pentru a putea cunoaşte oamenii şi fabrica. Nici acum nu pot să spun că-i cunosc bine. Ei, şi ce am făcut ? Uite că e interesant să judec eu însumi. Mulţi spun că aspectul multor secţii din combinat s-a schimbat. Cînd zic aspect, zic esenţă, pentru că in condiţiile dificile ale muncii de tipografie, aspectul e foarte important pentru sănătate. — Iată un caz în care estetica face bine sănătăţii. — Ştiu că beneficiarii noştri sunt mai mulţumiţi de colaborarea cu Combinatul, calitatea producţiei s-a îmbunătăţit ! — Cărţile pe care le tipăriti pentru străinătate sunt — v-o spun cu regret — mai frumoase decit cele pentru interior. De ce 7 — Şi eu vă răspund tot printr-o întrebare : nu credeţi că prezentarea artistică diferă ? — E ceva, dar nu totul. Folosiţi dv. aceleaşi materiale pentru ambele cazuri 7 — Da, le folosim. — Aceeaşi cerneală 7 — Aceeaşi. — Atunci, graficienii... — Poate, din păcate, dăm mai multă atenţie producţiei de export. Şi ar trebui să dăm aceeaşi atenţie ambelor pieţe. încercăm asta, mai ales după Consfătuirea cadrelor de conducere din centrale şi întreprinderi industriale, cînd tovarăşul Ceauşescu a spus cu fermitate şi clar că piaţa românească trebuie să aibă produse de acelaşi nivel ca şi cele destinate exportului. — Revenim la bilanţul dv... — Am încercat să rezolvăm acute probleme sociale ale oamenilor. Am făcut două bufete excelente, pentrutoate schimburile. Astfel am rezolvat şi probleme de sănătate strictă (oamenii nu mîncau la timp) şi probleme băneşti (oamenii nu cheltuie aşa mult, bufetele ne-, fiind deloc scumpe). De fapt, tot ce am încercat să facem ar putea fi cuprins in ideea ca oamenii să se simtă aici ca acasă. De aceea, fluctuaţia cadrelor de bază a scăzut mult. Ba chiar au început să se întoarcă în Combinat oameni din cei ce plecaseră in anii trecuţi, însă mai important, cred eu, decit tot ce am făcut (atit de puţin !) e ceea ce vrem să facem. — Ce vreţi ? — Dorim să introducem cu o incomparabilă tărie principiile modeme de organizare a producţiei, în toate secţiile de bază. I — Ce principii 7 — Flux continuu, ordine, respectarea tehnologiei, productivitate Înaltă, reducerea ponderii muncitorilor auxiliari şi un cîştig bănesc mai mare şi mai echitabil pentru toţi cei ce ţin pe umerii lor această fabrică. — Şi de ce n-aţi făcut asta pînă acum . — E foarte greu. Combinatul e mare. Timpul trecut nu e așa lung. Trebuie încă o mare și neîncetată luptă pentru ca aceste principii să învingă. Asta te uzează și te ţine, cîteodată, pe loc. Ce bine ar fi dacă această luptă s-ar canaliza mai mult pe găsirea noului și nu pe efortul de lămurire că noul e necesar ! Şi încă un lucru. Foarte mulţi îndrumă şi controlează în termeni generali (valabili şi pentru industria peştelui), termeni pe care-i cunoaştem cu toţii, şi prea puţini sprijină direct producţia, prea puţini sunt gata să se considere implicaţi direct în treabă, cu toată seriozitatea şi răspunderea. E mult prea simplu să ne controlăm unii pe alţii şi să ne dăm sfaturi pe care le putem lua direct din presă, e mult prea simplu să nu răspundem direct de nimic. Să fiu bine înţeles : sunt pentru control eficient, avizat şi responsabil. — singurul care poate să dea roade , fireşte că nimeni nu trebuie să lucreze de capul lui. Insă un control prost făcut şi o îndrumare aglomerată (nouă-zece sfătuitori pe metru pătrat de problemă) mai mult Încurcă producţia, nu te lasă să-ţi vezi de treabă, derutînd orice sentiment al responsabilităţii. — Totuşi, cine vă sprijină ? — Cel mai mare sprijin il primim din partea conducerii Centralei industriei poligrafice şi a sectorului de partid Bucureşti. Lucrurile merg bine în aceste cazuri pentru că îndrumarea şi controlul au un caracter calificat, practic. Consecinţele sint evident, pozitive. — Cum vedeţi munca politici ? — In primul rind, fireşte, aşa cum spun şi cuvintele, munca politică este muncă. Nu văd munca politică desfăşurindu-se în birouri şi în săli de şedinţe. Munca politică se face in miezul problemelor, în mijlocul oamenilor. Pe de altă parte, munca politică trebuie să pornească de la interesul oamenilor, de la interesele lor superioare şi de la cele imediate. De altfel, acesta e climatul in care ne dezvoltăm noi ca naţiune, după Congresul al IX-lea şi al X-lea, în sensul unei politici a oamenilor. Cind zicea „comunist de omenie“, tovarăşul Ceauşescu fixa un adevăr şi, mai ales, un ideal la care trebuie să aspirăm. Vorbăria goală n-are ce căuta in munca politică. Iată, industria poligrafică nu reprezintă din punctul de vedere al planului valoric o sumă impresionantă. Dar poate cineva să nege importanţa industriei poligrafice pentru spirit, pentru propagandă, pentru cultură . No! Dacă nu putem face cît am vrea, sintem imi pare rău să o spun la rămaşi în urmă ca dotare tehnică şi Încă prea puţin înţeleşi de unele instituţii, atunci cînd ridicăm probleme vitale pentru industria noastră poligrafică. — De exemplu 1 — Vreţi să puneţi şi două puncte 7 — Vreau ! — E încă neclar in minţile unora locul industriei poligrafice in contextul economic al ţării. Specificul muncii de tipograf e dificil. De aceea sistemul de retribuţie trebuie să fie mai bun. Ştiţi dv. că muncitorii, care tipăresc ziarele pe care le scrieţi dv. şi le citesc milioane de oameni, muncesc numai de noapte şi că nu văd 11 luni pe an lumina zilei ? Am făcut intervenţii pentru ca acest efort extraordinar să fie răsplătit după cum se cuvine. Nu e cine ştie ce greutate. Ei nu sunt mulţi. Nu ne-ar costa exagerat să le dăm ce li se cuvine. Noi am spus cu toţii la Consfăttuire astea, dar din păcate nu s-a rezolvat încă nimic. — Ce aşteptaţi de la Conferinţa Naţională a Partidului ? — Aştept de la Conferinţa Naţională mai multă libertate responsabilă în a face mai mult şi mai bine, fără să întreb o mie de capete de deasupra mea , care nici nu sunt dispuse (şi e şi normal, dacă nu au răspundere directă !) să aprobe elanurile şi iniţiativele care animă toate colectivele şi care, iată, nu s-au putut materializa aşa cum ar fi trebuit. Aşteptăm de la Conferinţa Naţională să ne dezlege de birocraţia inutilă şi de orice încorsetări formaliste, pentru ca împreună, noi toţi, să aşezăm în munca noastră România între ţările dezvoltate ale lumii. Şi mai aşteptăm măsuri noi de lărgire a democraţiei socialiste, de evaluare accentuată a valorii omului, a valorii muncii şi fericirii lui. Noi, care vom tipări lucrările Conferinţei, şi vom lua printre primii cunoştinţă de ele, aşteptăm enorm de la Conferinţa noastră naţională. Noi considerăm că putem onora această Conferinţă prin lunea noastră cinstită, prin lupta noastră cu tot ce e vechi şi ne trage înapoi, prin lupta cu tot ca e nedrept, prin preţul tot mai mare pe care-l au şi trebuie să-l aibă în România cei care fac. Adrian Paunescu Rectificare: Cititorul a înţeles că în numărul trecut numele profesorului Octavian Fodor a ajuns Octavian Foiaș numai din încăpăținarea redactorului care a făcut corectura. Citiți deci: Octavian Fodor. Aprobare (Urmare din pag. 1) nu a fost el evidenţiat. Te-ai apucat şi l-ai propus pe altul, fără să menţionezi meritele prietenului tău, ba chiar, denigrîndu-l. Mărturisesc că în momentul cînd am auzit această explicaţie a supărării prietenului meu, am simţit o uşurare. Totul era o invenţie. Nimic nu era adevărat. Nu făcusem nici o propunere. Nici nu puteam să o fac, pentru că nimeni nu-mi ceruse. Nu intra în atribuţiile mele. Chiar dacă aş fi voit, nu mă lua nimeni în serios. Deci, nici vorbă de denigrare, nemenţionare a meritelor lui, nepropunere pentru premiere. I-am cerut cunoştinţei noastre comune să-i spună prietenului meu că este în eroare. A făcut-o, dar ştii care a fos rezultatul ? A continuat să-mi întoarcă spatele, să mă atace, să mă ponegrească, să mă insulte. Atunci, m-am liniştit. Furia nu a mai continuat să urce în mine şi în locul ei m-a cuprins mila, o mare şi profundă milă faţă de prietenul meu. Şi m-am gîndit că trebuie să-l ajut să redevină ceea ce a fost înainte, un om, un om simplu, pe care nu-l rodeau gloria şi dorinţa de a parveni cu orice preţ, chiar cu acela de a călca pe sentimentul sfînt al prieteniei. Aici, amicul meu cel tînăr s-a oprit. S-a oprit și a tăcut. Am tăcut şi eu. Puteam să-l aprob altfel . Mutilări subtile (Urmare din pag. 1) acolo hemiciclurile de peluză și uriaşele plăci explicative ? Se-ncrîncenează carnea pe mine, numai cînd mă gindesc. Sint convinsă că nici un arhitect de prestigiu, nici un sculptor, nici un critic de artă nu a fost consultat. Asemenea sacrilegii nu le poate comite decit cineva care nu cunoaşte gingaşele corelaţii, ţesătura intimă a operei de artă. Şi, in 1976, va fi centenarul Brâncuşi. Un mare pelerinaj de devoţi va avea loc in ţara noastră. Şi pelerinii cei răi vor ride, iar cei buni vor plinge, dacă, între timp, nu se vor lua măsuri. P.S. Plopii care nu mai sînt, cei atît de mici şi firavi, pe fotografia din 1937, trebuie sădiţi din nou în jurul Coloanei, şi cit mai degrabă. Pînă-n ’76 vor fi nişte adevăraţi copaci, cu frunză neliniştită. Derapajul artistic (Urmare din pag. 1) de la ceea ce se cheamă comandă socială, devenind, nu interpretul realităţii, ci al tristei mele stări de spirit, şi al propriei mele indispoziţii. Pîrghia devine un obiect simulacru, iar imaginea, incapabilă de a se fixa în cosmologia unei mitologii, este departe de a constitui forma sensibilă a ideii. Derapajul artistic reprezintă aspectul minor şi impur al artei, şi este de la sine înţeles că el te înstrăinează de sursele ei adevărate, plasîndu-te, în cel mai bun caz, în domeniul întrebărilor fără răspuns, într-o interminabilă și sterilă deliberare cu propriul tău eu, cu propria ta biografie, care nu mai aderă la biografia colectivității. Să vorbim despre California • DE unul singur, aici nu departe de cercul polar, nefiindu-mi boii acasă, ce mi-am zis ? Să mă duc la cinema. Neştiind limba, pe văzutelea, n-oi pricepe mare lucru, da tot o să pricep ceva. Cum-necum, m-am dumirit ce se joacă în oraş şi plătind un preţ de zile mari, iată-mă privind la ce se-ntîmplă pe pînză. E un film american. Cum îi spune, nu ştiu. Cine joaca, nu ştiu. Cine l-a făcut, nu ştiu. Mă uit şi deşi nu înţeleg ce se spune, pe undeva, înţeleg mult prea mult. Un om intre două virste, nici frumos, nici urît, la volanul unui imaculat automobil alb şi-a pus în gînd să ajungă in California. De ce neapărat in California, nu se ştie şi nici că . Interesează. Aleargă cu o viteza înfricoşătoare, încâlcind normele stabilite, în cazul respectiv de circulaţie, poliţia dă sa-1 oprească. El însă, dezlănţuit cum e, mei că-i pasă. Şi se porneşte o urmărire nebună. In oglinda retrovizoare se văd droaie de motociclişti intre automobilele poliţiei ce scot vuiete prelungi, dar el nu ştie decit de propria-i năzuinţă : California. Cind să-l ajungă, abrupt, o ia pe un drum în construcţie. Urmăritorii, după el. Trece peste stănoage, prin apă, printre stînci, cu automobilul parcă înaripat, realizînd volte inimaginabile. Poliţiştii, lipsiţi de forţa idealului, oricît sint de vin joşi, oricît sint de neînduplecaţi, îl scapă. Atunci, crîncen, prin eter se pornesc a se încrucişa ordine tăioase : Opriţi ! Prindeţi ! Arestaţi ! Automobil alb ! înscris in Carolina ! Numărul... La aparatul de radio el aude dispoziţiile toate, din care cauză, mai decis ca oricînd, goneşte spre California lui. Acum, de unul singur, se află pe un drum lăturalnic. Cind, ce să vezi ? Pe şosea, într-o maşină pricopsită — un biruitor în viaţă. Aşa cum e, nu-1 rabdă inima să se găsească altcineva înaintea lui, fie că e pe şosea. Demarează. Avind automobil nu glumă, ii ajunge, şi, ca să facă pe tarele, II tot imbrinceşte pină cind, scos din ale sale, cel ce aleargă spre California ii dă un brînci, şi-l aruncă într-un şanţ. Te-ai aştepta ca, grăbit cum este, să-şi vadă mai departe de drum. Dar, nu. Om de onoare, se opreşte şi, după ce vede că cel ce ii făcea mizerii n-are nimic, atunci porneşte mai departe. Intre timp, în eter, răsmeriţă mare : Opriţi! Prindeţi! Arestaţi ! Automobil alb ! Inscris in Carolina ! Numărul... Pe toate drumurile, la pîndă stau hingherii contemporaneităţii. L-au reperat şi, din nou, cînd, se află pe urmele lui, din nou o urmărire, cum se zice, ca-n filme. Sint gata să-l înhaţe, cînd vijelios, se opresc într-un infiorător scrîşnet de motoare, in vreme, ce el, biruitor, alunecă pe lingă o firmă : Fiţi binevenit în Nevada ! Alt stat, altă legislaţie, altă poliţie... Spre California, încrincenat continuă să alerge. Opreşte la o benzinărie. Ii face pUnul o frumoasă domnişoară. El, o frîntură, pune capul pe volan. Cînd să-i dea drumul, in oglindă vede cum un poliţist dă buzna să siluiească fata. Ai crede că pleacă. El însă, om de onoare, imobilizează golanul, după aceea văzîndu-şi de ale sale. Acum este alertată şi poliţia din Nevada şi iarăşi se porneşte o urmărire de neimaginat. Nemaiavind cum să scape, la o cotitură, o ia prin preerie. Urmăritorii, după el, dar nemaigăsindu-se pe drum, nemaiavînd la dispoziţie toate cite le au, îl pierd. Furioşi, după aceea, cu helicopterele, îl caută ca pe o fiară. Şi nu-l găsesc, maşina fiind acoperită cu semeţi. Cînd totul s-a liniştit, iată-l din nou gonind spre California. Doi oameni în nevoie, pe care îi culege de pe drum, nişte nepricopsiţi vor să-l răpună. Un negru orb, înfrînt în viaţă, neputincios cum e, auzind laradio dispoziţiile, ţine cu cel ce vrea să ajungă în California, reuşita lui devenind o proprie reuşită, fapt pentru care este linşat. Iată-l ca un bolid trecînd pe lingă noii urmăritori care il aşteaptă in California la graniţă. Pînă să întoarcă, pînă să-şi ia avint, poliţiştii il pierd în noapte, el, cu toată viteza, îndreptîndu-se intr-acolo unde şi-a pus in gind să ajungă. Este însă supravegheat de-a lungul unor ecrane. Se uită, măsoară, calculează, femei poliţiste. Ele îl răpun. Ele stabilesc pe unde o va lua, pe unde urmează să treacă. El vine cu o viteză cosmică, şi,’ spre înfiorarea noastră, cu automobil cu tot se pulverizează intr-un baraj de grele maşini rutiere, anume înţepenite în calea lui. Aşa se ajunge in California. Din tine, din ţelul tău, ca şi din teribilul automobil alegîndu-se praful. Am ieşit din cinematograful acela din nordul Europei cu o mulţime de necunoscuţi, absolut toţi străini mie, într-o linişte deplină, într-o linişte grea. Fiecare intelegind mai mult decit limpede că, într-o anume parte a globului, o lume şi un pămînt stă in calea omului, că oprelişti infernale destramă idealurile, că nu se poate ajunge la năzuinţă. Mihai Popescu