Contemporanul, ianuarie-decembrie 1972 (Anul 26, nr. 1-27)

1972-06-23 / nr. 26

­itentura CORESPONDENTE „Sfînt trup şi hrană sieşi“ Radu Nicolae — Răspunsul „categoric şi oricît ar fi de crud“ pe care m­i-l cereţi se re­feră, în primul rînd, la necesitatea de a învăţa elementarele reguli de ortografie. După aceea, dacă vom mai ajunge, vom discuta şi despre poezie, poate. Olga Neagu — Talent, sensibilitate, pasiu­ne, simţ al limbii, prospeţime — toate atuurile sunt de partea dumneavoastră. Va mai fi auzit, cu siguranţă, numele dumneavoastră cu rezo­nanţe aspre, neidilice. Dar vă va fi greu, vă va fi foarte greu să scrieţi poezie de dragoste şi, femeie fiind, să nu lunecaţi în poezia feminină. Alma Larina — Compunerile dumneavoas­tră în versuri nu sînt poezii ; sînt, unele, fabu­le, altele, istorioare didactice. Nel Cor — Felicitări pentru încîntătoarea epistolă, plină de umor şi de prospeţime. Ea este de vină că versurile risipite printre fraze au rămas într-un con de umbră. Asta nu în­seamnă că n-am putut să le observ calităţile ţi­­nînd de originalitatea gîndirii mai mult decit de aceea a expresiei. Noruel — Mare, sîrguincioasă, lipsită de speranţă banalitate. Ştefan Scheianu — Mugurii cum strigă. Fruct al trupului şi Drum invers sunt autentice poezii, cuvinte vrăjite şi în stare să vrăjească, demne de cele mai exigente condeie. Mircea Manta — Există scriitori care, ob­sedaţi de categoriile morale, ajung, chiar fără să vrea, în atingere cu politicul. Este o atingere uimită şi dramatică, izvorîtă din contradicţia în virtutea căreia artistul îşi este suficient sieşi —­­sfînt trup şi hrană sieşi“, spune Ion Barbu — deci independent de circumstanţe, şi, în acelaşi timp, el este cel ce nu se poate împiedica să sufere pentru toţi, să fie, deci, dependent de du­rerea tuturor. Ana Blandiana . Dragoş Vrânceanu sărbătorit la Florenţa • UN volum antolo­gic in limba italiană din versurile lui Dragoş Vrânceanu, sub titlul La tachicardia di At­­lante (Tachicardia lui Atlas) a apărut la Mila­no, cu o prezentare de Carlo Bo, în versiunea unui grup de poeţi ita­lieni, printre care Ma­rie Iuzi, Piero Bigon­­giari, Andrea Zanzotto, Rober­to Sanesi, Gian­­cario Vigorelli, Mario de Micheli, E. F. Accrocca şi alţii Cu acest prilej au avut loc la Florenţa două manifestări în cin­stea poetului român, care Împlineşte vîrsta de 65 de ani. La Palatul Strozzi, în cadrul vechiului Institut de cultură şi literatură „G. B. Viensseux“, pre­şedintele Institutului, G. Tadini, a prezentat pu­blicului italian pe Dra­­goş Vrânceanu, după ce a invitat pe cei de faţă să păstreze un minut de reculegere în memoria criticului Vladimir Strei­nu, care, împreună cu Vrânceanu, a participat acum doi ani la o masă retundă la Florenţa despr­e „Valorile uni­versale ale literaturii române“. Apoi, poetul Mario I­uzi a schiţat un portret critic al poetu­lui român, citind ver­suri de ale sale din vo­lumul La tachicardia di Am­ante. Dragoş Vrân­ceanu a ţinut o confe­rinţă intitulată „Amin­tiri literare florentine“, despre epoca de forma­ţie a mişcării poetice a hermeticilor italieni, la care autorul a partici­pat, în cadrul Institutului de filozofie al Facultăţii de litere şi filozofie a Universităţii din Flo­renţa. Dragoş Vrân­ceanu a ţinut o a doua conferinţă, despre viaţa şi opera filozofului ita­lian Francesco de Sarla, pe care poetul român l-a avut ca profesor în timpul studiilor univer­sitare. IN LIBRĂRII OCTAVIAN PALER : „Drumuri prin memorie“ (Editura Albatros) • CUNOSCUTE încă din emisiunile radiofoni­­ce Atlas cultural, impre­siile de călătorie ale lui Octavian Paler văd, în sfîrșit, lumina tiparului într-un volum omogen, echilibrat, beneficiind de o deosebit de caldă prefaţă (semnată Eu­gen Barbu) din care cităm : „Sînt aici pagini­le unui deosebit poet, de o vibraţie atît de în­­cărcată de sensuri incit simt o sfială deosebită să încerc să-ţi restitui dumitale ceea ce ne-ai oferit tuturor cu o atît de mare instrucţiune şi cu atît de perfectă fra­ză {...] Scriind astfel te obligi faţă de dumnea­ta însuşi, incit­iţi va fi greu să renunţi în viitor la regalitatea propriului dumitale talent care te sileşte nemăsurat.“ Poezie M. BENIUC­­ Arderi. Ed. Eminescu, 240 p., 10,50 lei GELLU NAUM : Tatăl meu obosit. Ed. Cartea Ro­mânească, 80 p., 7.75 lei. BEN. CORLACIU : Poeme florivore. Versuri ilus­trate de Benedict Gănescu. Ed. Eminescu, 88 p., 5.25 lei. VIOLETA ZAMFIRESCU : Pedeapsă de viaţă lun­gă. Ed. Albatros, 124, 7,75 lei. TUDOR MAINESCU : Soare cu dinţi. Prefaţa de Fănuş Băileşteanu. Ed. Minerva, 224 p., 8,75 lei. CAMIL BALTAZAR : Reculegere in nemurirea ta. Ed Cartea Românească, 140 p., 7,25 lei. EMIL MANU : Ceremonia faianţelor. Ed. Eminescu, 108 p. 7,50 lei AL. JEBELEANU : Transparenţe. Ed. Eminescu, 160 p., 5,75 lei. FR. PACURARIU : Ochean simplu. Ed. Eminescu 96 p., 5,50 lei ION POTOPIN : Discobolul. Ed. Cartea Româneasâ, 220 p„ 12 lei GR. AI.BU GRAL : Daruri. Ed. Eminescu, 72 p„ 4.50 lei MARCEL GAFTON : Non possumum. Ed. Cartea Românească, 72 p., 13 lei Proză PETRU REZUŞ! Dochiţa Impărătiţa. Basme şi poezii populare din Ţara de Sus. Ed. Miner­va, 436 p., 17 lei • • • Cîmp în soare. Ed. Eminescu, 264 p, 10 lei FR. MUNTEANU : A venit un om (nuvele). Ed. E­­minescu, 396 p , 13 lei N. MORARU : Conştiinţe curate. Ed. Eminescu, 283 p., 10 lei MIRCEA MICU : Patima. Ed. Cartea Românească, 192 p., 5 lei POEZIE ŞI ADEZIUNE , CURENT, o miş­care literară, oricît de novatoare ar fi — chiar explo­zive — în conceptele lor teoretice ini­ţiale, ca suprarealismul de pildă, ca toată avangarda în multele ei nuan­ţe de vreo cinci-şase decenii încoace, devin repede de tot — culmea ironiei­­ — exact contrariul lor, prin noile ca­noane instituite. Rămîne însă din ele, din aceste răbufniri pătimaşe împo­triva unor habitudini anchilozate, re­volta în spirit, deosebit­­ de fertilă, clamarea nevoii de aerisire a spaţiilor închise, ceea ce înseamnă de fapt foarte mult. De aceea, o asemenea no­uă deschidere, chiar dacă nu se sol­dează neapărat cu realizări notabile în planul creaţiei — este şi cazul su­­prarealismului — poate sta la origi­nea descoperirii de alte zări în artă. Cu condiția să-i fie sparte tiparele, pentru ca, eliberat de noile canoane, artistul să se poată mărturisi pe sine, nestingherit procustian. De ce am avut nevoie de acest pre­ambul în prezentarea cărţii din urmă a lui Virgil Teodorescu, Poemul întîl­­nirilor ? Pentru a reaminti că un cre­ator autentic exprimă, a exprimat în­totdeauna numai spiritul — nu şi li­tera unui program — propus prin oricît de zgomotoase manifeste. Virgil Teodorescu, bunăoară, a fost asimilat suprarealismului, la noi, el însuşi co­­chetînd cîndva cu „ideologia“ acestu­ia. Deşi poetul n-a reţinut din supra­­realism decit efervescenta căutării, în primul rînd: «Şi apoi anume elemente de tehnică a imaginii. Numai așa a izbutit să nu rămînă în neant, prin ce a scris, să nu, ilustreze doar un pro­gram, de la care a pornit numai, fără să rămînă însă ai­ci. „Poezia sparge cu temeritate arterei e­poeților“ — avea să-și definească el discursul, alătu­ri d° Gellu Naum. Ceea ce vrea să spu­­nă că, dincolo da "•''“’■’me, realitatea se impune sensibilităţii creatorului,' care nu poate face abstracţie de ea. Singuru­l lucru de care tace+,’l a făcut, într-adevăr, abstracţie, fiind — în toate cărţile sale. — moda, pe care a­m respins-o sistematic,­în ciuda obstina­tei sale revolte împotrirea expresiei confortabile în poezie. Tn fond, Virgil Teodorescu a clasîcizat o resurecție în spirit — suproreo'ismul — fumînd în noile tipare adevăruri sociale cata­­critîce, cum o fa­*e atît de evident în Poemul întîlnirilor, unde convoacă piese mai vechi, din volume anteri­­oare, de­­şi altele, inedite, multe la număr. Poezie tensiune, dar o tensiu­ne declarat, militantă. Poemul titular al culegerii, care este şi cel mai întins, apare pentru r­ri­ma dată integră­, după ştiinţa noastră, în „Rocadă“ (1966). Fragmentar andros, şi în „Scriu negru pe alb“ (1955). E reprodus apoi, succesiv, în „Blănurle oceanelor“ (1969) şi în „Vîrsta cretei“ (1970). Alte poeme sînt din periodice şi inedite (1931—1947), incluse şi aces­tea în selecţia amintită. „Blănurile o­­ceanelor“, din „Drepturi şi datorii“ (1958), „Semicerc“ (1964), precum şi ne­publicate pînă acum în volume. Nota lor comună, liantul fiindu-le punerea în lumină a mersului inexorabil al isto­riei spre împlinirea ei firească. De aceea, în poemul care numeşte cartea, autorul îşi va rememora, din perspec­tiva timpului, uşor nostalgic, propria sa traiectorie de luptă şi a clasei sale, adeziunea, frumoasă ca un cîntec, la o credinţă nestrămutată, a cărei înăl­ţare în faptă o întrezărea încă din anii îndepărtatei adolescente : „La întîlni­­rile noastre, / ca nişte stoluri de pă­sări, / gestul era un diamant cu fîlfîit înalt, / era o aşchie subţire / care să­rea din trunchiul luptei / mereu pre­­zentă-n închisori, / în porturi, marile plantaţii, / cu rădăcinile înfipte în carnea minelor adinei, / mereu pre­zentă pretutindeni...“. Pîraiele subte­rane se pregăteau să se adune în ma­rele fluviu ce avea să cureţe grajdu­rile istoriei maştere a celor oprimaţi şi mulţi. Versul poetului devine in­candescent, verbul ajunge imprecaţie, sentinţă pentru o lume crepusculară : „Şi dacă fruntea mea aparţine prole­tariatului / ca nările de jăratec ale lopeţii, / şi dacă poemul meu e pen­tru el / vultur pleşuv sau aripi foar­te palide, / pentru voi, duşmani sce­leraţi ai dialecticei, / e un venin, / un ghimpe, / e o rindea, / un fus , / sau o interminabilă explozie de muguri / deasupra stîrvurilor voastre“. Ca în basmele noastre străvechi, unde lu­mina se înfruntă cu întunericul, eroii noilor zări anunţă semnele viitorului, pentru care nu mai există praguri : „Libertate, libertate iubită, / la sune­tul vocii tale hienele aleargă înnebu­nite pe câmp, / tu tai capetele hidrei / aşa cum briciul lunei taie pînzele no­rului, / străbaţi lumea ca o infinită nervură, / ca o limbă de flăcări, / de care, şi singe“. Şi în sfîrşit, apoteo­za victoriei îndelung presimţită, adăs­tată, încoronînd lupta comuniştilor din anii grei ai ilegalităţii : „E limpede că azi corabia pluteşte / cu pînzele întinse spre ţărmurile noastre. / Pilotul din Octombrie ne-a dus în ape-adinei,­­ ochii noştri ştiu să urmărească buso­la, / mîinile noastre ştiu să urmăreas­că sextantul, / restul a fost zvîrlit / şi cîrma ne-aparţine“. Iată o probă că se pot scrie şi as­tăzi, şi se vor scrie oricînd poeme epopeice, angajate. Scăldate în cel mai pur lirism. Iar pentru aceasta nu este nevoie decit de adeziune la un crez, şi de har. Pe care Virgil Teodorescu le întruneşte şi le îngemă­nează fericit. E resurecţia în spirit, cum spuneam, turnată în tiparele­­ vieţii şi pusă în slujba vieţii: „Legile istoriei sunt cu noi / şi pentru vii­toarea eră / le cucerim le apărăm / din cuiburile noastre de mitralieră.“ (Poem de dragoste, 1935). Aceeaşi generozitate, disponibilitate, confun­dare cu o clasă socială în ascensiune, şi în alte poeme („Fascinaţie“, „Song“, „Nu e totul“): „Nu, nu e totul să iubeşti aşa / cu-o bunătate zilnic irosită, / ci să aduni mereu, ca-ntr-un focar, / în inimă, iubirea hărţuită, / şi s-o arunci să ardă luminînd, / să ardă luminînd măcar o clipă,­­ / chiar de-o să cadă moartă la pă­­mînt, / cu ultima zvîcnire de aripă“. O invitaţie să trăim intens, cu supre­ma finalitate : aceea de a lumina, de a încălzi o lume căreia i s-a refuzat omenia. Sentiment pe care ajungi să-l realizezi firesc şi să-l cî­nţi firesc, atunci cînd ştii să priveşti în jur, cum o spune atît de convingător poe­tul într-un „Fragment autobiografic“, din care desprindem : „Ca să ajung în fluviul comunist / Nu mi-a sunat din fluier un meşter flautist, / Vrăjit n-am fost de gnomi, de albe rele, / Nu mi-am citit cărările în stele. / M-a asurzit cu vuiet de cascadă / Şi m-a trezit mizeria nomadă...“ Născut pe meleaguri dobrogene, Virgil Teodorescu nu putea să nu evi­te acest crîmpei de patrie, de care îl leagă însuşi mersul clasei sale în atac, spre zarea de azi, cum o şi spu­ne undeva. Leagănul copilăriei va fi aşadar invocat, în sonuri de cuceri­toare armonie şi de indestructibil ataşament, ca în „Tînăra himeră“ : „E­ totuşi un privilegiu să te naşti, să trăieşti / cu marea la dreapta sau la stingă şi în faţa / ta sau în spate cu bătrinii Munţi Hercinici / care scad încet ca o flacără veche...“ Şi ca în aceste versuri, în care iarăşi, în­­tr-o cromatică a Dobrogei numai pentru cine o cunoaşte, îşi slăveşte plaiurile natale, încrustate pentru în­totdeauna pe un uluitor ecran lăun­tric : „Mai departe sunt frunzele de un roşu mat din colierul arţarului, / pregătite pentru ziua ta de naştere, / sunt frunzele roşii / ale arţarului din Tariverde şi din Adamclisi / care-şi găsesc echivalentul în pietrele ca un atol/ în vechile cetăţi de unde per­­mite au fluviile noastre, / în dalele care păstrează ecoul curgerii din timp / în acordatul şi subtilul schimb / pe care lucrătorii, ciobanii şi năierii / l-au declanşat în masa vrăjmaşelor materii / şi-au mlădiat această seducătoare oră­­ mult mai frumoasă ca un gît de proră...“ Ţară de vis, pămînturi mirifice, aici — la porţile Orientului, unde am fost şi am rămas, împotriva tuturor vitregiilor. Este — acest­­ volum al lui Virgil Teodorescu —, o profesiune de credinţă unitară în alcătuirea ei, un omagiu adus comuniştilor şi patriei pentru care aceştia şi-au rostuit şi îşi rostuiesc viaţa. Un mănunchi de­ poe­me la temperatură înaltă, cum ne-a obişnuit acest poet — mare în ge­neraţia sa şi pilduitor pentru mai ti­nerii săi confraţi. Hrîstu Cândroveanu Uitare Uitare, ceaţă, noul nevăzut Ce-nvălui în cenuşa-ţi funerară Ca un amurg universal de sară Tot ce a fost departe, în trecut, — Ce ai făcut cu viaţa mea trecută De-ai şters cu tot şi amintirea ei. Şi-ai otrăvit cu floare de cucută, Tot ce-au văzut odată ochii mei ? In locul vieţii, mii de amintiri Rămaseră ca altă viaţă-n vis, S-a stins în minte ce-a fost în priviri Şi-n urma mea e noapte şi abis. Tot ce-am uitat e ca şi cum N-aş fi trăit nimica în trecut, Şi anii ce s-au destrămat pînă acum, Sînt ca-nainte de-a mă fi născut, îmi rămăseseră-amintirile şi eu Aveam în ele o fantomă-a mea, Unde-i acum ? Ce ai făcut cu ea,­­Că nu-mi găsesc acum nimic al meu ? Uitare, ceaţă deasă, ireală. Mai ai puţin pentr-un sfîrşit de gală. Insesizabil şi crud asasin Cu mersul sigur, leneş şi felin, Ia-mi totul, tot, din ce-am fost bob solar, Dar lasă-mi amintirile măcar. Demostene Botez CRONIC­A­ LI­TER­ARĂ V. Voiculescu: „TEATRU" I­­ACA poezia era pentru V. Voicu­lescu un mod aşa-zicînd oficial de e­­xistenţă literară, iar proza, modul cel mai apropiat sufletului său, drept care a şi ţinut-o ascunsă toată viaţa, tea­trul pare să fi fost un „violon d’In­­gres“ pasager, un fel de exerciţiu te­matic în întîmpinarea prozei. De inte­res astăzi preponderent documentar şi fără prea mare ecou nici chiar în epoca în care, unele, au fost publi­cate ori jucate, piesele spun mai mult dacă sunt privite în contextul eposului voiculescian decit dacă ar fi luate ca unităţi dramaturgice autonome. Cu atît mai meritorie ne apare iniţiativa editurii „Dacia“ de a tipări, sub în­grijirea lui Mircea Tomuş şi Ion Voi­culescu, un volum cu cele mai repre­­zentative lucrări dramaturgice ale lui V. Voiculescu. Reprezentative pentru orientarea de mai tîrziu a prozei scriitorului şi, bineînţeles, pentru „ob­sesia“ literaturii lui în genere. Căci despre o obsesie a mitului naţional, a ritualurilor obscur-folclorice antre­nate în mit, este vorba în aproape tot ce a scris V. Voiculescu, de la Poe­mele cu îngeri la povestirile editate de Vladimir Streinu, excepţie făcind Ultimele sonete, cîteva povestiri şi piesa Gimnastică sentimentală, nu şi romanul Zahei orbul. In Faţa ursului, drama se consumă în jurul unui episod epic rural ce are ca pretext o anecdotă izolat folclori­că, întîlnită mai ales în zonele mon­tane de deasupra Buzăului ; o fată frumoasă şi săracă e furată în noap­tea nunţii cu primarul şi bogătaşul satului de un urs ; cel puţin aşa pre­supun sătenii în memoria cărora a­­necdota folclorică e vie şi, ca atare, productivă. Timp de un an nu se ştie nimic de soarta ciudatului cuplu pen­tru ca, odată depistate nişte urme, or­­ganizîndu-se o poteră, fata să fie prin­să, coborîtă în sat, şi păzită armat de o eventuală fugă a ei sau venire a ursului spre ea. Ursul, conform aş­teptărilor, coboară şi el, e ucis de pri­mar, dar sub piele este descoperit Li­­xandru, ibovnicul fetei, strîngînd la piept fructul iubirii de un an. Ce con­tează în toată această poveste drama­tizată — în general, cum observa VI. Streinu, dramaturgia lui V. Voicules­cu e o dezvoltare în replici a unei fic­ţiuni epice — este, în primul rînd, reacţia sătenilor la mit, candoarea u­­nanimă a încrederii în posibilitatea regenerării permanente a acestuia. Mica anecdotă folclorică creează co­munităţii dorinţa subconştientă de a transfera iluzia în real. Altfel, piesa e rău ţesută dramaturgic, fără perso­naje memorabile ci doar cu un anume fler al atmosferei sociale, singurul moment ce ar putea conveni adaptării scenice fiind confruntarea dinspre fi­nal între primar şi mama fetei. Mai interesantă, chiar şi sub aspect compoziţional, mi se pare Pribeagă, piesă istorică, zice autorul, dar, de fapt, invocîndu-l iarăşi pe VI. Streinu, „protoistorică“ pentru ce se întîm­­plă pe teritoriul naţional şi „anis­torică“ pentru întîmplările imagi­nate în Bizanţ. Las de o parte „povestea“ piesei, ca să mă opresc a­­supra sentimentului general ce se pro­pagă prin ea. Urmărind aventura Iri­­nei, fiica împăratului bizantin pe me­leagurile nord-dunărene în căutarea logodnicului, un ton misterios ce o salvase cîndva din mîinile piraţilor, scriitorul face un fel de excurs hesio­­dic de-a lungul anotimpurilor unu­i an, într-o geografie precis conturată şi înlăuntrul linei comunităţi omeneşti a cărei existenţă, fără să poată fi ordo­nată istoric, are de-acum nişte carac­tere specifice. Nu interesează atît felul de a gîndi al oamenilor de aici, cu­ fe­lul de a simţi, plin de sechelele traiu­lui de dinaintea încorporării micilor sate în formaţiune statală. Persona­jele autohtone au simţul libertăţii şi nu ideea de libertate, simţul proprie­tăţii, iar nu ideea de proprietate, tot aşa cum au un colosal simţ al utilului şi, implicit al muncii, în afara oricăror idei pragmatice. Modelul lor e natura pe care o imită cu rafinamentul bru­tal al noului născut. Dacă în Faţa ur­sului subiectul se subordona unei a­­necdote folclorice de arie izolată, aici subiectul e o încercare, dificilă ce-i drept, de a sistematiza într-o ordine mitologică întreg spaţiul românesc subcarpatin. Scenele ce se petrec în Bizanţ trebuie să fi fost dictate scrii­torului de dorinţa realizării unui con­trast care să pună în evidenţă majoră particularitatea mitică a lumii de pes­te Dunăre. Levantinismului, sterilită­ţii rafinate şi pustiului aurit din Bi­zanţ i se opun, dincoace, vitalitatea, pactul natural şi acuitatea simţirii. Intre Irina şi Ion­e, înainte de toate, o diferenţă de vîrstă mitologică ; sînt două tipuri de civilizaţie şi au nevoie unul de altul din motive, şi ele, opuse, pentru a muri frumos, cu speranţa continuităţii într-un alt sistem şi sub alt cer, Irina, pentru a-şi altoi vitali­tatea nouă dar nenuanţată cu subtili­tatea bizantină înaltă dar descărnată, Ion. Dar aceasta e numai prima parte a ipotezei mitologice, la nivel naţional­­folcloric, propuse de V. Voiculescu. Fundamentele celeilalte le găsim — întîmplător ? — tot într-o piesă : De­miurgul. Trec iarăşi peste drama pro­­priu-zisă, peste modul dramaturgie şi peste substanţa epică amintind „avant la lettre“ de Dürrenmatt din Fizicie­nii, şi rezum în cîteva cuvinte con­flictul dramei : un savant maniac se dedică unei activităţi, în aparenţă bi­zare, de perfecţionare a lumii zoolo­gice sperînd să obţină prin infuzie de sentimente în instinctul animalelor, exemplare noi, peste măsura naturii ; fiul savantului, cam deocheat în pur­tări dar senzualist îndărătnic şi apă­rător al lucrurilor naturale, se împo­triveşte tatălui, reuşeşte chiar să des­trame întreprinderea aceluia, dar sfîr­­şeşte pe o masă de operaţie, unde i se extrage surplusul de vitalitate ce va fi apoi transferat prin grefă unui bă­­trîn. Scopul operaţiei, zice tatăl ma­niac, e de a-l readuce pe băiat la cu­răţenia rasială a neamului. Piesă anti­­rasistă s-a spus şi, desigur, o aseme­nea interpretare rămîne oricînd posi­bilă. Mai important mi se pare alt­­ceva : intenţia autorului e de a pune în balanţă (şi de a-şi oferi sieşi argu­mente, eventual contraargumente) na­tura, în înţelesul naturalului, cu aba­terea de la natură, în înţelesul corec­tării naturii, fie în bine, fie în rău. Tocmai pentru că, medic fiind, ştie că, nu de puţine ori, abaterea de la natură are, cel puţin pentru om, un sens be­nign, scriitorul ezită să opteze. Şi e­­zită chiar în numele propriei sale vi­ziuni mitologice. Intr-un fel, raportul dintre bătrînul savant şi fiul său e ra­portul dintre Ion şi Irina din Pribeagă. Cu asta am spus, de fapt, că naturis­mul voiculescian suportă, ca pe un act liber de conştiinţă, varianta „naturis­mului ca măsură“. Şi, cum afirmă o propoziţie celebră, ca să depăşeşti mă­sura, trebuie mai întîi să ieşi din ea. Cit despre Gimnastică sentimentală, a patra piesă inclusă în recentul vo­lum, e interesantă exclusiv pentru transferul unei teorii psihologice în replici de teatru. Fără valoare literară deosebită, dramaturgia lui V. Voicu­lescu reprezintă efortul de explicitare teoretică (în replici, e adevărat­ a u­­nei viziuni mitologice de tip naturist şi punctul de sprijin cel mai impor­tant pentru înţelegerea extraordinarei sale proze. Laurenţiu Ulici Patria, poate o iarbă vrajb­a. Patria, poate un cer aflat. Patria, poate o streașină udă. Patria, poate un bulgăre aspru, sălbatec vin pietrificat.­Ori mai presus de toate, patria, poate-o rotire dedesubt, poate-un luceafăr dinlăuntru, poate-o vreme fără vreme, un Eminescu neîntrerupt. Eugen Frunză Adîncul 3 ANA BLANDIANA • ROMU­LUS RUSAN :­­.Convorbiri su­biective“. • SE observă în ultimii ani atracţia tot mai mare pe care genurile specific gazetăreşti — interviul şi reportajul — o exercită asupra poeţilor. De la Adrian Păunescu (al cărui volum, sub semnul întrebării, reprezintă un punct de refe­rinţă fundamental în acest sens) şi pînă la recentele dialoguri conduse de Gabriela Melinescu, tentaţia interviu­lui­ tinde să se generalizeze, cuprinzîrid tot mai multe nume, în special din ge­neraţia tînără. De aceea, faptul că, ală­turi de Romulus Rusan — a cărui for­maţie publicistică era vădită încă din volumele Itîul ascuns şi Expres ’65 —, apare ca autoare de interviuri Ana B­landiana, departe de a surprinde, con­duce, încă o dată, la o reevaluare a condiţiei poetului de azi, apetenţa la cotidian, in acest mod, devenind, prin constanţă şi seriozitate, o trăsătură de­finitorie... Cunoscute publicului, în bună parte, din paginile revistei „Viaţa studenţească“, convorbirile însumate în volumul de faţă se constituie, printr-un subtil echi­libru interior, într-un întreg. Asta pen­tru că autorii, „purtători ai unei de­mocratice subiectivităţi“, au pornit, de fiecare dată, de la o idee de bază: „nevoia de a ne preciza un punct sta­bil de la care să ne revendicăm“. Este ceea ce, de altfel, demonstrează lunga listă a celor intervievaţi, alcătuită ri­guros din personalităţi cu recunoscută autoritate în­ domenii dintre cele mai diverse : D. D. Roşea, Dimitrie Cu­clin, Grigore C. Musil, Al. Rosetti, Ion Basgan, C. Daicoviciu, Ioan Goia, Do­­­rin Pavel, Antonin Ciolan, Ștefan Mileu, Remus Raduleț, Petre Ștefănescu-Goan­­ga, Valeria"'I­. Bologa, Mihai Pop, Ma­rin Preda',"‘­Liviu Ciulei, Ascaniî» Da­­­mian, Lia Manoliu, Dom Hociotă, Ale­xandru Bălăci şi Mircea Maliţa. In ceea ce priveşte modalitatea dialogu­lui, autorii Convorbirilor subiective s-au men­ţinut tot timpul în:umbră, inten­ţiile lor, declarate în Explicaţia însoţi­toare a volumului, urmărind ca şi „su­biectivitatea partenerilor de discuţie să rămînă neatinsă“ . „Rolul nostru a con­stat din a pune o oglindă, în modul cel mai convenabil, pe chipuri care ni s-au părut reprezentative pentru o mentali­tate sau alta, interesante pentru o tră­sătură a lor, comună sau de excepţie­­ dramatice prin realizarea (sau nerea­­lizarea) cite unei intenţii­­ hotărite să vorbească despre situaţii la care au asis­tat ca protagonişti sau numai ca mar­tori ; singulare prin­ mesajul pe care îl păstrau din alte vremi sau generaţii ; capabile să definească revelatoare se­rii umane, de la care generaţiile urmă­toare să se poate revendica“. Datorită concepţiei unitare, care adună într-o singură imagine,, plină de forţă şi savoare, ceea ce creatorii contempo­rani au mai specific românesc, ca şi frumuseţii confesiilor, nealterate de in­discreţii sau insistenţe, volumul depă­şeşte cu mult valoarea strict documen­tară — apreciabilă, de altfel —, in­­scriindu-se ca o sigură reuşită literară. Cele Patru evocări, aparţinînd lui Ro­mulus Rusan, întregesc, prin tonul lor particular, meritele acestei cărţi deo­sebite, de aleasă spiritualitate. LEONID DIMOV : „Deschideri“ • CARACTERISTICA versurilor lui Leonid Dimov ni se pare o anumită construcţie lineară, realizată prin mon­tajul imaginilor în aglomerări succesive, neaşteptate, satisfacţia lectorului con­­stînd, in primul rînd, în urmărirea lan­ţului de surprize ale unei inepuizabile invenţii verbale. Cuvintele se cheamă unele pe altele, se înşiruie parcă la în­­tîmplare, creînd deseori aparenţa — i­­mediat dezminţită de profunzimile tex­tului — că ele determină ideile, că to­tul nu este decit un joc strălucitor şi gratuit, o pură demonstraţie lingvis­tică : „In cvartalul cu streşini piezişe / Fluieră mierle printre frunzişe / Ca să necăjească pisicile de ciment / Din tinda caselor de agrement. // E o toam­nă cu soare / Dublu pe coridoare, / Iar în fund, la şapte fix, / Se deschid u­­şile de onix / Şi-ncepe să ningă leneş, afară, / Cu petale de primăvară. // O, ce durere dulce ne duce ! Gîndul de purpură peste uluce...“. Intre luciditate şi spontaneitate. In­tre aspectul hilar şi esenţa gravă a pro­blematicii, între dispersiunea imaginilor şi soliditatea viziunii generale, poe­mele din volum se situează la ad­mirabila confluenţă a tuturor acestor tendinţe contrarii, fuzionarea lor într-un unic fior fiind semnul de unde începe POEZIA. Nebănuite adîncimi ni se re­levă, ca în aceste tulburătoare ver­suri despre moarte: „Vine o clipă de ceară / Cînd suntem chemaţi pîn-afară / Şi, bineînţeles, nu ne mai întoarcem înapoi. / Cam asta e tot. Apoi / După cum bine ştim, / începem să plutim / In neguri lăptoase, prin canale / Pline cu dodeeaedre romboidale / Aşezate din loc în loc. // Drept in mijloc / E Cuvîntul , fără îndoială ! ! / Cu peisa­­je de mîntuială / Şi fete desculţe apucind peste sine / In direcţii cris­taline. / Pe urmă dispar, departe, / Fu­rişaţi între arşiţă şi moarte, / Printre sîrme ce se desfată, / Ceferişti de cio­colată / Ori tot felul de alte fiinţe h­uinate de porunci şi dorinţe. / Iar noi, nepăsători, lingă lavabou, / Privim cum se clăteşte sufletul cel nou“. Dan Hadeanu

Next