Contemporanul, ianuarie-decembrie 1972 (Anul 26, nr. 1-27)

1972-06-23 / nr. 26

-1 ____________ _­p­m­ • PREVIZIUNILE (de fapt dorinţele) noastre, exprimate în acest colţ de pagină, in numărul trecut, s-au dovedit prea îndrăzneţe: nu se mai anunţă nici o premieră „de sală“, stagiunea normală este, se pare, ca desăvîrşire încheia­tă ; „memento“-urile co­tidienelor s-au subţiat pîn­ă la dispariţie, doar după-trei spectacole pe seară, este limpede că începe stagiunea estiva­lă. O stagiune care se anunţă (in sfîrşit !) ex­trem de interesantă. Ci­tim astfel în „Scînteia“ de luni (deci informaţii de ultimă oră), sub sem­nătura autorizată a lui Amza Săceanu, că Bucu­­reştiul va fi in cursul verii acesteia gazda u­­nor numeroase şi ample evenimente teatrale. Este vorba, în primul rind, de „Luna teatrală bucureşteană" (asupra căreia v-am informat pe larg cu puţin timp în urmă), ce se va desfăşu­ra în iulie, marcind e­­venimentul istoric al Conferinţei Naţionale a partidului; este vorba, apoi, de un şir de pre­miere pe care le vor o­­feri teatrele bucureşte- Glosa­ ne în perioada estivală ! Despre unele neajun­suri, lipsuri şi deficien­ţe in domeniul dragostei de Al. Mirodan (la Na­ţional), Licia de Piran­dello (la Giuleşti). Anunţ la mica publicitate de Natalia Ginsburg (la „Bulandra“); este vor­ba, în sfîrşit, de specta­colele de divertisment ale altor teatre, de re­prezentaţiile de sunet şi lumină etc. Să notăm la rîndul nostru şi să spe­răm că nu e o întîm­­plare, ci doar un Înce­put, turneele unor tea­tre din provincie , cel al Teatrului de Stat din Turda, al cărui program îl publicăm tot în aceas­tă rubrică de informaţii. Sigur, întrebări ar fi­­ de pildă, de ce trebuie să aşteptăm stagiunea estivală ca să avem a­­bia acum încă o pre­mieră cu o piesă origi­nală (cea a lui Mirodan) sau un spectacol Piran­dello (fie și cu Liola) ? Nu e cazul însă să dis­cutăm aici acest lucruri. Deocamdată e limpede că vom avea o vară tea­trală „fierbinte“, ceea ce e foarte bine. Sîntem atenți în continuare. 4­ ­­N LIBRARII M. DAVIDOGLU : Teatru (Neamul Arjoca, Trilo­­logie dramatică) Ed. Eminescu, seria „Teatru românesc contemporan“, 276 p„ 7,25 lei DAN TARCHILA : Teatru. Ed Cartea Românească, 144 p„ 4,50 lei ŞTEFAN TITA : Acte şi antracte. Ed. Eminescu, colecţia „Rampa“, 124 p„ 3,50 lei HORIA DELEANU ! Teatru-antiteatru-teatru. Ed. Cartea Românească, 160 p„ 8 Iei. MIHAI NEAGU BASARAB : Scurtă poveste cu un suveran zănatec. Ed. Eminescu, colecţia „Rampa“, 128 p., 3 lei JOHN GASSNER : Formă şi idee in teatrul mo­dern. Prefaţă de Andrei Băleanu. Ed. Meri­diane, 272 p„ 24 fotografii, 8 lei. „Pledoarie pentru un răzvrătit“ La Televiziune • PLEDOARIE pen­tru un răzvrătit (in ro­mânește de Marcel A­­derca) seamănă mult cu un foarte vechi spec­tacol al televiziunii, Montserat, ambele fiind, dacă nu ne înșelăm, sin­gurele lucrări cunoscu­te la noi (alături de un roman tradus acum citi­­va ani­ din creaţia lui Emanuel Robles. Ca şi amintitul Mont­serat, Pledoarie pentru un răzvrătit este, aşadar, o pie­să-proces, o piesă­­dezbatere, inspirată de data aceasta din actua­litate, dintr-o realitate politică precisă. Testul, fără virtuţi, este scris în tehnica tradiţiiipall­ a acestui gen de­ tea-­’ tru, unde flash-back-ul întretaie mereu discuţia, pentru că o discuţie e toată piesa. Riscurile în apropie­rea de asemenea lu­crări sunt cele ale con­venţiei spectacolului, care poate suplimenta pină la insuportabil con­venţia dramatică a pro­cesului. Ideile s-au miş­cat convingător in spec­tacolul realizat (in pre­mieră pe ţară), pe micul ecran, de Horea Popescu. Regizorul şi-a demon­strat încă o dată aparte­nenţa la acea categorie specială de realizatori, pe cale de dispariţie as­tăzi, pentru care spec­tacolul „clasic". In cea mai tradiţională mon­tare cu putinţă adică, e departe de a consti­tui un complex ; e — dimpotrivă — permanent prilej de dovedire a u­­nor solide calităţi pro­fesionale, în felul ei a­­ceasta este o „modestie asumată“, cu rezultate remarcabile. Pledoarie pentru un răzvrătit, spectacol excelent, fru­moasă întilnire a aspri­mii bărbăteşti cu fio­rul liric — a dovedit-o din plin. în sfîrşit, să remar­căm încă o dată inesti­mabilul privilegiu al teatrului TV, care este posibilitatea de a alcă­tui oricînd o distribuţie perfectă, cu actorii po­triviţi în rolurile po­trivite, toţi de la un a­­nume nivel valoric în sus. Iar atunci cînd a­­ceşti actori se întîlnesc cu un regizor care ştie foarte exact ce să le ceară, lăsîndu-le în ace­laşi timp o zonă foar­te largă de mişcare, e­­fectul este remarcabil. In Pledoarie pentru un răzvrătit, preferințele noastre (care nu sunt de­cit urmarea aprecieri­lor noastre) au înclinat, în ordine, spre Victor Rebengiuc, Peter Paul­­hoffer, Iiinca Tomoro­­veanu, Fory Eterle, Con­stantin Rautchi. Spec­tacolul s-a bucurat de scenografia Teodorei Dinulescu. Teatrul „Ion Creangă" la Montreal • SPECTACOLELE prezentate la Montreal de colectivul Teatrului „Ion Creangă“ din Bucu­rești sunt amplu şi fa­vorabil comentate de te­leviziunea şi ziarele din provincia Quebec şi din alte centre canadiene ca Ottawa, Toronto. Ziarul „The Gazette“ scrie că teatrul românesc a ui­• În cadrul schim­burilor artistice pe care Teatrul „A. Davila“ din Piteşti Ie-a stabilit cu Teatrul „Polski“ din Bydgoszcz, artiştii po­lonezi prezintă la Pi­mit întreaga audienţă şi pe participanţii la Con­gresul Asociaţiei inter­naţionale a teatrelor pentru copii şi tineret (ASSITEJ) şi a consti­tuit una dintre cele mai remarcabile prezenţe. A­­precieri similare face şi ziarul „Globe and Mail“ din Toronto. Oaspeţi teşti, între 21 şi 28 iu­nie, spectacolele Jocul de-a vacanţa de Mihail Sebastian, Mutter Cou­rage de Brecht şi Leşin la modă de W. Bogu­­slawski. ÎN săptâmîna CE VINE • TEATRUL de Stat din Turda va fi săptămîna viitoare oaspetele Capitalei, cu un afiş de turneu extrem de interesant: — Roata in patru colţuri de Valentin Kataev (marţi 27, ora 16) — Gaiţele de Al. Kiriţescu (marţi 27, ora 20) —­­Maşina de scris de Jean Cocteau (miercuri 28, ora 120) Toate spectacolele (care vor avea loc în sala Teatrul Mic) poartă semnătura regizorală a lui Aureliu Meanea. IN PUNCT DE VEDERE Pentru un teatru politic PS­­U CRED să exis­te un teatru de calitate În afara unei opţiuni politice. Chiar şi acele spectacole aşa-zis nean­gajate aparţin totuşi unei atitudini politice tocmai prin refuzul de a avea o atitudine precisă. Evadarea din rea­litate­a sau închiderea ochilor în faţa realităţii — este şi ea o clară şi precisă opţiune. Realitatea nu tre­buie să fie arătată nimănui cu dege­tul, ea — fiind însăşi viaţa — se im­pune de la sine. Ceea ce ştiu precis este că avem obligaţia de a sprijini şi încu­raja pe cei care au o atitudine politi­că precisă, dată în faţa realităţii. Din păcate tocmai aici, în acest spaţiu, domneşte încă o oarecare confuzie şi aceasta chiar de la început, de la de­finirea noţiunii de teatru politic. Unii înţeleg prin teatru politic un teatru festivist, un teatru unde frumoşi con­structori se însoţesc cu rodnice tex­­tiliste şi mină în mină păşesc peste tarlalele înfrăţite spre un viitor lumi­nos etc., etc. Nimic mai fals. Alţii înţeleg, prin teatru politic, acele texte sau spectacole care au un ton eminamente negativist. Evident că şi aceasta este fals. Mai există şi o categorie care consideră teatrul poli­tic acel teatru al „aluziilor“ disimula­te , iar acele texte total neinteresante, dar care conţin două, trei sau zece ast­fel de replici, sunt considerate texte curajoase. Să-mi fie iertat, dar cred că acesta este cel mai jalnic aspect al unei activităţi intelectuale. Orice teatru care se vrea conştient, care priveşte cu seriozitate marile probleme a­le epocii contemporane, este politic prin esenţa sa, pentru că orice atitudine filozofică a unui crea­tor faţă de realitate este implicit şi o artă politică, nu numai o artă poetică, sau — de fapt — amîndouă la un loc. Dacă atitudinea evazionistă nu mă interesează şi dacă textişoarele cu „înţepături“ şi „aluzii“ le dispreţuiesc, trebuie să mărturisesc că sunt deose­bit de preocupat de un teatru care să se dedice studierii şi producerii spec­tacolelor politice agitatorice şi a tex­telor de acest gen. Acest teatru poa­te şi trebuie să fie diferit de celelal­te teatre existente la ora actuală. De mult timp sunt preocupat de un teatru care să studieze şi să producă spectacole actuale, mereu în pas cu preocupările de progres şi de dezvol­tare ale ţării. Un teatru care, funcţio­­nînd în cadrul legislaţiei generale, să fie apt de a selecţiona rapid (deci util) textele noi româneşti, tinerele talente actoriceşti sau regizorale. Teatru care să aibă o schemă redusă la maximum, dar elas­tică în acelaşi timp, după necesităţi. Intr-un cuvînt, un teatru extrem de „sărac“ (ca să folosesc o expresie cu un caracter mai cuprinzător a lui Grotowski). Dar care să-şi propună sarcini artistice şi politice deosebit de ambiţioase, în peisajul teatral al oricărei ţări cu o cultură teatrală dezvoltată, tea­trele mici au jucat şi continuă să joace un rol deosebit de important. In jurul formaţiilor profesionale de acest gen s-a dezvoltat întotdeauna dramaturgia naţională, s-au grupat dramaturgii debutanţi, şi tot în ju­rul acestui gen de teatre tinerii scri­itori au cunoscut contactul (nu întot­deauna victorios, dar întotdeauna deosebit de util) cu publicul, scriitori care au devenit mai tîrziu, datorită a­­cestor experienţe, dramaturgii de­ bază ai unei naţiuni. în astfel de teatre s-au putut expe­rimenta şi crea forme agitatorice de spectacol, forme politice directe, per­cutante, forme ce au avut o mare valoare agitatorică atît în clipa cînd au apărut, cît şi după aceea, cînd au continuat să exercite o mare şi reală influenţă asupra mişcării teatrale u­­niversale. în viaţa internă a unor astfel de teatre mici a fost posibilă formarea, crearea şi dezvoltarea profesională a unui colectiv de 10—12 actori ; impri­marea unui stil de muncă unitar şi crearea unui mod de gîndire unic, atît din punct de vedere profesional cît şi politic. în astfel de colective s-a putut dez­volta spiritul de echipă, spirit centrat în jurul unui regizor animator, regi­zor care la rîndul său şi-a putut dez­volta şi concretiza crezul său artistic, ideologic. Noi avem anumite spectacole exce­lente şi o multitudine de oameni de teatru de o rară valoare. Există însă un decalaj, un mare decalaj între va­loarea acestor spectacole reprezenta­tive şi pregătirea profesională şi ad­ministrativă a teatrelor noastre. Se pierde o imensă cantitate de muncă pentru a face o perioadă, o lungă perioadă de timp „şcoală“ pentru im­primarea unui stil de gîndire şi de joc actorilor, stil ce este distrus mai repede sau mai tîr­ziu, sau pierdut cînd actorii (care au descoperit noi orizonturi ale meseriei lor sub o anumită îndrumare regizo­rală) se văd nevoiţi de a lucra îngust şi practicist, închistaţi în maniere şi soluţii-şablon, sub conducerea unor regizori de o altă pregătire profesio­nală. La un moment dat, colectivul în care se lucra cel mai bine şi mai re­pede din întreaga ţară, era colectivul Teatrului Tineretului din Piatra Neamţ, unde actorii erau aleşi după cele mai exigente criterii, unde exista un climat de reală preocupare profe­sională teatrală. Nu am mai lucrat de mulţi ani în acest teatru, aşa că nu ştiu care este nivelul său actual. Insă păstrez vie în amintire acea excelen­tă perioadă de lucru de la Piatra Neamţ. La un teatru mic se poate stabili un repertoriu pe o perioadă foarte lungă, de 2 sau 3 ani, aceasta în ceea ce priveşte piesele străine. Lăsîndu-se în mod deliberat cîte 2 sau 3 locuri libere pentru piesele româneşti, fără a le numi. Aceasta pentru a putea per­mite ca imediat ce o piesă contempo­rană românească apare, din iniţiativa scriitorilor sau ca rezultat al muncii teatrului, ea să poată intra imediat în repetiţii, teatrul răspunzînd direct, nemijlocit, de calitatea artistică şi ideologică a textului. Un astfel de teatru poate şi trebuie să organizeze periodic turnee în ţară, organizate însă de, pe cu totul alte principii decit sunt organizate actua­lele turnee. Neavînd nevoie de mari desfăşurări scenografice, acest tea­tru trebuie să joace în centre mun­citoreşti, în centre universitare, pe ma­rile şantiere naţionale, în cantine, în săli de sport, în aer liber, în orice spaţii polivalente. Un oraş sau un centru vizitat le acest teatru nu va fi pur şi simplu „vizitat“ de către colectivul de actori. Se va căuta să se intre în intimita­tea muncii şi preocupărilor şantie­rului sau centrului universitar unde se organizează acest gen de mici sta­giuni. Dramaturgii care au scris sau care vor să scrie pentru acest teatru vor merge şi ei în aceste turnee, şi astfel se va stabili o legătură trainică, directă, reală, între membrii colecti­vului şi cei vizitaţi. Un astfel de teatru trebuie să se deosebească de celelalte teatre tocmai prin principiul său de „economie es­tetică“. Un teatru fără mochete ele­gante, fără fotolii tapisate, fără jocuri de lumini savante, fără decoruri cos­tisitoare — jucat şi gîndit în şi pen­tru un spaţiu polivalent — care poate fi de multe ori o scenă şi de multe ori nu. Preocuparea principală fiind tex­tul, jocul actorilor şi ideea regizoral­­politică a spectacolului. Din păcate, un astfel de teatru nu lipsește. Dinu Cornescu Primele repetiţii pe scena Teatrului de Comedie cu piesa Preşul de Ion Băieşu, sub direcţia regizorală a lui Ion Cojar. De la stingă la drea­pta : Mihaela Buta, Mircea Şeptilici, Dem. Savu, Vladimir Găitan, Stela Popescu, Ştefan Tapalagă, Constantin Băltăreţu şi Ion Cojar. j ' . . . . V '8­â­p­t­â­m­ê­rv­l­­ . ­nceputa timid, cu destule­­ ezitări şi cu prea multe re­luări inutile, mult discutata stagiune 1971—1972 ne-a oferit totuşi citeva spectacole de referinţă şi citeva ve­ritabile evenimente teatrale. Intre ele se situează şi recenta gali de la Bacău care a creat recitalului dra­matic cadrul propice unei stimulative treceri in revistă, iar criticii teatrale i-a dat prilejul unor constructive dezbateri profesionale puse sub sem­nul sporirii exigenţei şi autorităţii actului critic atît în exercitarea sa jurnalieră, cit şi in domeniul lucrări­lor de sinteză asupra fenomenului teatral. Timp de trei zile, Bacăul şi-a făcut astfel o datorie de onoare din a găz­dui unele dintre cele mai reprezen­tative nume şi stiluri ale recitalului dramatic, tinzind spre configurarea unui tablou, dacă nu încă suficient de cuprinzător, in orice caz concludent pentru posibilităţile genului şi cota realizării sale artistice. Departe de a fi un festival formal, oarecare. Gala recitalurilor dramatice de la Bacău are meritul incontestabil de a fi sesizat cu destulă promptitudine momentul de eflorescenţă al genului, de a fi răs­puns deci unei necesităţi reale, de au­todefinire, de dobîndire a unei identi­tăţi şi a unei cetăţenii, cu toate drep­turile şi obligaţiile ce decurg de aici. Premiul criticii, pentru cel mai bun recital prezentat la prima ediţie, nu avea decit să sporească prestigiul ma­nifestării şi să dea greutatea şi recu­noaşterea cuvenită unei practici a vieţii noastre teatrale, tot mai frecven­te şi mai valoros afirmate în ultimele stagiuni. Spectatorii au putut urmări astfel, in prima zi, recitalul de versuri Un pămînt numit România, susţinut de actorii Teatrului „Bacovia“, în regia lui Gh. Miletineanu, recitalul Scriso­rilor eminesciene oferit de Dan Nasta şi cel de poezie contemporană al Evei Pătrăşcanu, recitalul de folclor al Iri­­nei Răchiţeanu-Şirianu — „De viaţă, de dragoste, de moarte“, in regia lui Ion Cojar. Au urmat, in cea de a doua zi, recitalul de largă respiraţie Walt Whitman, prezentat de Dumitru Fur­­dui, şi excelentul spectacol Premiera de John Cromwell, cu Olga Tudora­­che şi Ica Matache, in regia lui Lau­­renţiu Azimioară, repetatele aplauze ale publicului răsplătind generos vir­tuozitatea şi forţa dramatică a creaţiei realizate de Olga Tudorache. Excesiv încărcat, programul celei de a treia zile s-a bucurat de prezenţa contraba­­sistului Wolfgang Gütttler, căreia i-a urmat Tudor Gheorghe, cu un uimitor repertoriu de poezie populară şi cul­tă, în bună parte inedit, apoi Ina Oti­­lia Ghiulea, dezamăgind pînă la nedu­merire in recitalul „Poezie şi cîntec românesc“, Sorin şi Rodica Postelnicu In — iarăşi binecunoscutul recital ! — „Clavicele plîng în oraş“, pe versuri de George Bacovia. In interpretarea actorilor Cătălina Murgea şi Stelian Preda, premiera piesei într-un act Cina la vreme de veghe, de George Genoiu, care a în­cheiat gala recitalurilor, ne-a atras atenţia asupra posibilităţilor reale ale autorului de a surprinde cu mijloacele comicului grotesc esenţa tragică a existenţelor cenuşii, consumate irever­sibil. In locul unui spectacol de come­die, la care textul invita cît se poate de clar, regizorul Gh. Miletineanu a căutat insă „altceva“, o „re-descoperi­­re“ a textului încă de la premiera sa absolută. Este meritul piesei că se sus­ţine doar prin virtualităţile ei drama­tice, în ciuda unui spectacol „voit" : voit grav, voit ambiguu, voit şi inutil încifrat, voit invers. Parcurgerea agendei reale a festiva­lului de la Bacău — din care au lipsit anunţaţii Elena şi Tom­a Caragiu, Sil­via Ghelan, Stela Popescu şi Amza Pellea — ne obligă să constatăm că organizatorii n-au avut totuşi un cri­teriu selectiv ferm, măcar al exigenţei artistice, dacă titlul de gală a recita­lurilor dramatice n-a funcţionat sufi­cient de restrictiv. Pe de altă parte, faptul că majoritatea recitalurilor fu­seseră văzute de critică cu o stagiune, două sau chiar mai multe in urmă — fapt inevitabil la o primă ediţie, care s-a vrut nu atît inedită cît reprezenta­tivă — a scăzut interesul participări­lor. O mai judicioasă selecţie valorică a recitalurilor, o popularizare făcută din timp, care să antreneze şi să mobi­lizeze forţe actoriceşti de la cît mai multe teatre din ţară, va putea să asi­gure celei de a doua ediţii succesul deplin la care are dreptul să aspire o asemenea iniţiativă. Revenind lui Tudor Gheorghe, Pre­miul criticii dramatice a încununat binemeritatele succese de pină acum ale unui trubadur modern de valoare internaţională, iar primul colocviu de teatrologie, luînd în discuţie concep­tul de teatru şi de teatralitate contem­porană, condiţia spectacolului, împli­nirile şi dezideratele criticii teatrale, a deschis calea unui fructuos schimb de opinii, pe care ediţiile viitoare işi propun să-l instituţionalizeze. Victor Parhon •• Gala recitalurilor dramatice (La Bacău) iiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiIiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiHHiiiiii _____--------------­------------------­-------1 Fiorul criticii­ ­ ACA sala, cu spec­­tatorii ei, aparţine spectacolului, dacă teatrul, deci, în­seamnă şi publicul său, atunci el înseamnă şi critica sa, întrucît cel ce o scrie trebuie să fie, pe lingă multe altele, şi un foarte bun spectator, par­te astfel, încă o dată, a artei teatrale. Deplîngînd acele devieri, de funcţie şi scop, pe care le-au subliniat şi scrii­torii adunaţi în recenta lor conferinţă — adică o critică uneori interesată mai mult de persoană, decit de operă, critică antrenată în jocul partizan, dar al unui partizanat degradant, atit timp cît nu este unul faţă de principii — nu vom putea ignora şi un alt as­pect, direct legat de realizarea ca atare a articolului, de litera şi spiri­tul cronicii. Ne interesază, şi încă foarte mult, atît justeţea (reflex al obiectivităţii) aprecierilor, principiile aplicate în ju­decata de valoare, întemeierea ştiinţi­fică — de ce nu?! — a acestora, te­meiul lor cultural; dar ele nu sunt decit condiţii necesare — nu şi sufi­ciente ! — ale conexării criticii la ■realitatea artistică a cărei conştiină este (sau trebuie să fie). Cite pagini de critică nu rămin în afara dome­niului de interes public, cîţi quadraţi de pagină tipărită nu ocupă locul unor însemnări care chiar dacă se ocupă de lucruri mai puţin importan­te decit teatrul, o fac mai bine, adică mai talentat. Fiorul cronicii face din aceasta spec­tacolul secund, admirabil tensionat, trăit şi Înţeles, populat cu personaje şi idei convingătoare, polemic dacă , este cazul, cu o desfăşurare drama­tică, asemănătoare aceleia prin care ajungem în realitatea artei sau exis­tenţei, la adevăr. Investiţia de pasi­une, fără de care critica decade în act de rutină sau în factologie neutră, se resimte direct în fiorul ei. O cronică scrisă cu indiferenţă faţă de destinul ei, ignorînd dea faptul lecturii ei şi al consecinţelor acestei lecturi, este mai păgubitoare, prin efectele ei, de­cit un spectacol prost. Şi pasiunea excesivă, determinată de scopuri care nu mai au legătură reală cu obiectul criticii, se trădează prin lipsa fiorului sau prin metamor­foza acestuia în iritare, reacţie de tip umoral acolo unde e de aşteptat expresia bucuriei (sau tristeţii) pe care spectatorul-critic a avut-o. Să recunoaştem, privind puţin în ograda vecină, că avem cîţiva colegi care fac o critică de film realmente înfiorată, ceea ce nu înseamnă nici înecarea aprecierii critice în metafore, nici hiperbolă admirativă, nici (sau mai puţin decit altădată) compromi­sul, ci inscrierea In realitatea artei da care dau seama prin scrisul lor. în urmă cu nu foarte mult timp, lucru­rile stăteau cumva invers. Nu există reţete ale fiorului critic , există doar simptomele sale, plăcerea și utilitatea lecturii cronicii drama­tice, necesitatea pe plan social ce o do­­bîndeşte. Sau indiferenţa faţă de ea. Oricum, fiorul criticii nu e reflexul talentului literar (refulat sau nu), nici al preţiozităţii, el înseamnă mult mai mult şi spune despre convingerea fie­cărui rind scris,, şi despre dorinţa transmiterii acestei convingeri ca ima­gine aparţinînd şi ea teatrului, după cum şi publicul îi aparţine. Există un talent al criticului de teatru care de­termină, în corelaţie cu pregătirea şi sensibilitatea sa, nu numai opţiunea ca atare, ci şi modul exprimării ei. în cele din urmă fiorul criticii nu este o chestiune de gust, discutabil fi­reşte, nici de emoţie (subiectiv deter­minată) şi nici una de stilistică, ci de talent. Mai exact, de realizare a ta­lentului. Şablonul criticii, de orice tip, afectează mai mult decit plăcerea lec­turii întîmplătoare a unui cititor ; fie­care rind de cronică se reprezintă pe sine, dar reprezintă şi critica în an­samblul ei, reprezintă şi teatrul. Ca urmare, investiţia de înţelegere şi sim­ţire, de cinste şi talent, de libertate şi răspundere a opţiunii, pe quadratul de critică publicat nu are voie să fie mai mică decît aceea din marea şi tulbu­rătoarea realitate a teatrului. Mihai Nadin

Next