Contemporanul, ianuarie-decembrie 1972 (Anul 26, nr. 1-27)

1972-06-23 / nr. 26

STANISLAW FIJALKOWSKI : Orion JAN CYBIS : Cupa JERZY KRAWCZYK : Simbătă HENRIK STAZEWSKI : Relief 4 STANISLAW KULON : Legăturile naturii Mw:± ! í < sss & es j i} {' - , < í x 1* : \s. ', < ;' t", '-V i L\ 'H'' 'ä??7f * ***, ■ , ■ I I Will H1111111 IWHtt^KWWÜ(IJ<l<iOMill<ÍMWf I WmmiyiÉM^W M t IflHWI ..........IHlllllllllllflIlllltWIWWIIMilWWMWMBiWi^l^MÉllÉW^P^illlljllSy^^ljWllliyillWij^BjPWMj^^' - V . : ' r-v^t-^á05 ©xpozlţli* ■ Artă contemporană poloneză Biiimiiiiiiiiiiiiiiiifiiiiiiiii9iHiiiiiiiiiiifiiiiiiiiiiiimiiiii(miiiiiiiiiiiiiisii»iiii iaHiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiii J) ESCHIZIND seria manifes­tărilor prin care creaţia artistică din Polonia postbelică este amplu prezentată publicu­lui român, expoziţia de la sala Dalles şi-a propus o primă sinteză, apelînd pentru aceasta la autoritatea a trei genuri de tradiţie — pictura, sculptura, grafica. Selecţia se referă, in acest mod, la domenii ale creaţiei plastice unde stabilitatea limbajelor asigură încorporarea organică a ex­perienţelor. Sunt genuri în care se realizează, exemplar, structura unui fenomen artistic. Mobilitatea redusă faţă de forţa explozivă a artelor, de imediată intervenţie în cotidian, a­­cordă picturii, sculpturii şi graficii de şevalet un aparent statism, dincolo de care este activă o prezenţă per­suasivă, o putere de semnificare to­tală. Viitoarele expoziţii ne vor face cunoscute modalităţi de excepţională valoare ale artei poloneze — afişul, artele decorative, scenografia, artele ambientale etc., — care vor comple­ta, cu note particulare, ceea ce, in esenţă, conţine actuala iniţiativă. Pentru că, in expoziţia de faţă, ni se prezintă lucrări in care subiectul­­creator se exprimă prin forme ce se refuză seriei şi standardurilor, or­ganizatorii au preferat in locul unui „sumar“ exhaustiv al tendinţelor să expună cit mai mult din operele per­sonalităţilor considerate reprezenta­tive pentru ultimele decenii. Această opţiune, chiar restrictivă, nu îngustează imaginea dezvoltării artelor, ci ii ac­centuează centrele de interes. Deşi selecţia de grafică şi sculptură este mai puţin numeroasă (în cazul picturii a existat şi dorinţa prezen­tării unor grupări de artişti), personal mi se pare că acestea sunt genuri in care se formulează mai explicit des­tinul imaginii în arta poloneză. In straturile profunde ale experienţelor de acum, regăsim, menţinut in pre­lucrări diverse, cultul pentru forma precis desenată a tendinţelor expre­sioniste şi constructiviste, ce întilnesc, la zonele de suprafaţă, o neaşteptată similitudine cu acurateţea formală a artei pop. Fără îndoială, această ca­racteristică, a graficii în primul rind, vine şi de la raportul mai direct cu elementele vizibilului. Nu uităm, bi­neînţeles, capacitatea liniei pure de a înregistra, singură, sensibilitatea şi dinamica ideilor artistului, dar can­titatea de imagine concretă este, în grafică, mult mai mare. Dintre gra­ficieni ne reţin atenţia Jerzy Panek, Ryszard Otreba, Marian Mălină, Ro­man Opalka, Jenusz Przybylski, Les­zek Rozga, Konrad Srzednicki, Hali­­na Chrostowska, Jacek Gaj, Josef Gielniak, Tadeusz Kulisiewicz, Miec­­zyslaw Wejman. Sculptorii sunt prezentaţi cu lucrări in diferite materiale, un ciclu de fo­tografii referindu-se la o valoroasă creaţie de ansambluri monumentale in Polonia. Dintre sculpturile expuse­ re­marcăm mai întîi cele semnate de Mieczyslaw Welter (Monumentul din Police — fragment, Stefan Batory, Jan Papuga). Volumele sculpturilor sale se înscriu în spaţiu, cu suprafaţa accidentată, captînd lumina, eliberînd energii latente. In lucrările prezenta­te de Barbara Zbrozyna (trei figuri îndoliate) personajele se înalţă, pe verticală, ezitînd între asceza prezen­ţei lor materiale şi agitaţia formei. Mai remarcăm compoziţiile realizate de Bronislaw Chromy, Marian Ko­­nieczny, Stanislaw Kulon, Frenciszek Strynkiewicz, Jacek Waltos. In pictură se­ dezvoltă, cu plusul de violenţă pe care îl aduce cromatica, acelaşi mod de figurare, de creare a unui ansamblu expresiv. Unii pictori resimt influenţele postimpresioniste dar asimilate unei sensibilităţi optice tipic nordice ce nu caută exuberanţa tonurilor. Am cita aici pe Eugeniusz Eibisch, Jan Cybis, Nacht­ Samborski, Waclaw Taranczewski. Prezenţa realului în imagine, măr­turisind adeziunea la montajul neo­­dadaist, se realizează la diferite ni­vele la Tadeusz Kontor (Umbrela), Benon Liberski, Kiejstut Bereznicki. Un suprarealism care se revendică mai curind din atmosfera pictorilor romantici germani decît de la statu­tul suprarealismului european, întîl­­nim la Janusz Karzmarski, Zdzislaw Beksinski, Konstanty Mackiewicz. Mai remarcăm tablourile, în care respiră mari zone colorate, uşor zgra­­fitate, ale lui Stefan Gierowski, com­poziţiile în culori vii ale lui Juliuse Narzynski, invenţia figuraţiei la Nor­bert Skupniewicz, reliefurile lui Henryk Stazewski și peisajele fin fi­nalizate ale lui Rajmund Ziemski. Constantin Prut EDUCAŢIE PRIN ARTĂ Modalităţi şi sensuri v f f­a considerarea valenţelor sociale ale artei zilelor noastre, punctul de vedere sociologic se alătură tot mai des, uneori dominînd, tradiţionalelor preocupări de istoria artei. Neuitînd, ci, dimpotrivă, aducînd cuvenitele o­­magii unor mari istorici de artă ca Wolffin, Dvorak sau Panofsky, pri­viţi nu numai ca erudiţi investigatori ai capodoperelor trecutului, ci şi ca mari „interpreţi“, resuscitatori pasio­nanţi ai vieţii operelor de artă, cer­cetarea contemporană in domeniul ar­tei se orientează tot mai mult (Fran­­căstel, Gombrich) în spre surprinde­rea dinamicii faptelor inserate în vasta relaţie artă-societate şi în acuta problematică a raporturilor dintre ar­tist şi public. Viaţa şi conştiinţa socială moder­nă au impus, prin extraordinara şi crescînda complexitate a relaţiilor în­crucişate de tot felul, un alt soi de abordare a fenomenului artistic decît cel clasic, născut sub auspiciile isto­rismului de coloratură mai mult sau mai puţin romantică a secolului trecut. Nevoia unei noi concepţii şi, mai ales, a unei noi metodologii în studiul fe­nomenului artistic contemporan şi a rolului său în textura socială şi în ambianţa tehnică a sfîrşitului de se­col XX, apare cu prisosinţă din sim­pla, dar fundamentala şi deconcer­tanta constatare că imaginea artistică este ameninţată de dizolvare tocmai de colosalul torent al imaginilor re­vărsat zi şi noapte de nenumăratele „uzine“ ale vizualităţii tehnice con­temporane. Asistăm, pe de altă parte, în lumea occidentală, oricît de curios ar părea, la o retragere a artei din viaţa cotidiană, la un fel de izolare şi claustrare a ei, într-un fel la o „de­­democratizare“ a artei, prin închide­rea ei în ţarcurile, de atîtea ori greu accesibile, nu numai ale muzeelor, ci şi ale unor colecţii particulare în care intrarea este condiţionată de relaţii cu totul speciale, ca cele pe care le im­plică de pildă afacerile bancare, sin­gurele care permit, rarilor vizitatori­­clienţi să poată vedea opere ale lui Giacometti sau Magritte din colecţia baronului Lambert, preşedintele cu­noscutei „Compagnie Lambert pour lindustrie et la France“, sau opere celebre ale lui Rubens cumpărate re­cent de Maurits Naessens, preşedin­tele belgian al lui „Banque de Paris et des Pays-Bas“, opere expuse în chiar incinta instituţiilor bancare. Fe­nomenul de „banking on art“, ilustrat prin cele două exemple, demonstrează în fapt estomparea, delicat spus, a va­lorii estetice, în faţa celei de stocaj financiar, operaţie în care pasiunea „contemplării“ operei de artă nu apare decît ca un anacronism. Dezin­tegrarea conştiinţei artistice ca şi de­zintegrarea formei în arta modernă, proces analizat cu incomparabilă ştiinţă şi pasiune de Herbert Read, sunt fenomene convergente specifice unei bune părţi din lumea secolului al XX-lea, a acelei lumi în care arta nu mai este privită ca un factor edu­cativ şi formativ al conştiinţei sociale şi al personalităţii umane plenare. Pornind de la un alt context social, esenţialmente altul, şi de la date ale unei realităţi evident diferite, proble­ma investigării rolului artei ca fac­tor educativ permanent se pune şi în societatea noastră. Instituţii speciali­zate fie în pregătirea creatorilor de artă, fie în colecţionarea şi conserva­rea operelor de artă, fie în difuzarea acestora şi, deci, de educare a publi­cului, participă la o vastă acţiune de explicitare a fenomenului artistic ca parte integrantă a vieţii sociale. Această acţiune a stat şi în atenţia Congreselor al IX-lea şi al X-lea ale partidului, ca şi în atenţia plenarei C.C. al P.C.R. din noiembrie 1971, subliniindu-se necontenit, în lumina concepţiei marxist-leniniste, rolul ar­tei în etapa actuală de construire a societăţii socialiste multilateral dez­voltate. De aici efortul continuu şi conştient al înseşi breslei creatorilor de artă, al Uniunii Artiştilor Plastici, de a ieşi în întîmpinarea cerinţelor de frumos ale maselor de oameni ai muncii prin iniţierea unor cît mai va­riate forme de prezentare şi de expli­care a operelor de artă, nu în incinta numai a muzeelor şi colecţiilor de artă, ci transporting operele de artă în mediul cotidian de muncă, în uzi­ne şi fabrici, în instituţii. Căutarea şi provocarea unui contact strîns şi rod­nic cu publicul a fost ideea de bază, de pildă, a acelei atît de interesante acţiuni a Uniunii Artiştilor Plastici în colaborare cu Muzeul municipiului Bucureşti „Athanase Simu“, în care un artist de mare talent, Ion Săliştea­­nu, a convorbit timp de trei zile, în faţa operelor de artă expuse la Dalles, cu iubitori de pictură din cele mai diferite categorii sociale. Gradîndu-şi ideaţia dialogului, pictorul, vorbind din interiorul profesiunii sale, a dez­voltat o succesiune de teme ca „sensul deschis al tradiţiei“, „real şi imaginar“, „cunoaştere şi transfigu­rare“, a căror problematică s-a în­scris nu numai în aria de preocupări actuale a specialiştilor ci, mai im­portant, s-a dovedit a fi aşteptată şi cu aviditate receptată de participan­ţii la acest dialog între artist şi pu­blic. Dovadă au fost şi nu­meroasele întrebări şi pasionan­tele discuţii, cu competenţă pur­tate, în jurul unor probleme legate fie de esenţa artei, fie de implica­ţiile ei sociale. Am subliniat această acţiune pentru că ea ni se pare sem­nificativă, dincolo de remarcabilul ei ecou şi eficienţă pedagogică, pentru modul de tratare, în societatea noas­tră, a relaţiilor dintre creatorii de artă şi public. Nu închidere în cercuri de Iniţiaţi, nu izolare aristocratică, ci do­rinţă sinceră, deschisă, de a lărgi ori­zonturile de cunoaştere şi înţelegere a operei de artă în rîndurile publi­cului larg, public care, să nu uităm, are la noi o componenţă din ce în ce mai complexă şi care este, în ace­laşi timp, din ce în ce mai apt să re­cepţioneze mesajul creatorilor de artă. Se intensifică astfel circulaţia ideilor şi posibilităţile de comunicare inter­­umană, condiţii vitale ale societăţii contemporane. Aceeaşi nobilă dorinţă de a facilita pătrunderea operei de artă în public şi, în acelaşi timp, de a învăţa şi de a educa ochiul şi min­tea privitorilor mi se pare a putea fi descifrată şi în recenta iniţiativă a revistei „Arta“ de a propune ipote­zele unor „posibile expoziţii“ tema­tice, centrate în jurul unor idei cri­tice capabile să introducă publicul în universul, uneori dificil, al artei con­temporane. Anatol Mândrescu izbu­teşte, de pildă, într-o primă expoziţie de acest fel, „Vitalitatea picturii“, să demonstreze nu numai continuitatea tradiţiei artistice umaniste, ci şi exis­­­tenţa unei spiritualităţi specifice pic­turii româneşti actuale, în care rapor­tul între figurativ şi nonfigurativ se pune într-un mod caracteristic con­ştiinţei poetice româneşti. Nevoia de a înţelege şi de a expli­ca opera de artă, de a face discrimi­nările necesare între artă şi între non-arta agresivă şi invadînd toate domeniile de viaţă, înconjurând omul şi sufocîndu-l prin insidioasele canale audio-vizuale în permanentă acţiune, înseamnă însă, pe lîngă recunoaşterea rolului formativ şi educativ al artei, şi asumarea unei responsabilităţi în­temeiate pe folosirea celor mai adec­vate instrumente educaţionale. Se ştie că în domeniul instrucţiei şi educa­ţiei epoca noastră se caracterizează prin părăsirea sistemului de învăţă­­mînt cantonat doar într-o perioadă a vieţii omului şi prin trecerea la siste­mul învăţării permanente. Or, trebuie să observăm că în domeniul artei pro­cesul de instruire apare în genere tar­div la scara vieţii omului. Nu ne re­ferim la ceea ce se cheamă „învăţă­­mîntul artistic superior“, destinat să producă şi să perfecţioneze profesio­nişti ai artei, pictori, sculptori, grafi­cieni, artişti decoratori, designeri, ci la ceea ce ar trebui să fie instruirea largă, generoasă, a maselor de tineri. Adică nu este vorba de instruirea „producătorilor“ de artă, ci a celor, mult mai mulţi, ce vor recepţiona arta, a viitorului public deci. Ni se pare că, în actualul sistem de învăţămînt, cunoştinţele despre artă şi despre istoria artei sînt insuficiente. Este o contradicţie între ceea ce pro­clamăm necontenit, anume puterea educativă şi formativă a artei, şi între neglijarea quasi-totală a îndrumării şi educării gustului artistic, a cunoştin­ţelor despre artă, la nivelul şcolii medii de cultură generală. Neoferind nici o bază didactică pregătirii publi­cului în materie de estetică şi de artă, sîntem apoi surprinşi că recepţiona­­rea operelor de artă este deficitară, întîmpină mari dificultăţi de înţele­gere, că sălile de expoziţii sînt uneori goale. Invitînd publicul, insuficient instruit, să viziteze bienale ample de artă plastică, este echivalent cu a în­demna un public cantonat la plăcerile auditive ale muzicii uşoare (fără să depreciem acest gen) să frecventeze concerte de muzică simfonică moder­nă. In acest punct, trebuie să conve­nim că, alături de imperioasa necesi­tate de îmbunătăţire a învăţămîntului artelor plastice în şcolile medii, se impune şi lărgirea sau, mai bine-zis, iniţierea studiilor de sociologie a ar­tei, singurele capabile să analizeze prin metodele, pe nedrept ironizate uneori, ale sociometriei, structura pu­blicului, nivelul cunoştinţelor şi gus­tului său. Conjugînd aceste eforturi de origini şi naturi diferite vom izbuti să realizăm dezideratul făuririi unei arte pătrunsă de umanism, îndreptată cu generozitate spre viitorul mai bun al omului şi al societăţii.^ Paul Patrascu Cu dr. DONALD GOODALL despre­­ Expoziţia de pictură americană contemporană1 „FORMA ŞI PROCESUL DE CREAŢIE“­ ­Sub titlul „Forma­­ şi procesul de creaţie“, la sediul din str. Al. Sahia 7­ 9, Biblioteca americană găzduieş­te o interesantă expoziţie de pictură americană contemporană, cuprinzînd 35 de tablouri selectate din colecţia pe care cunoscutul scriitor James A. Michener a donat-o Muzeului de C arte al Universităţii din Texas. Curator al expoziţiei este dr. DO­NALD GOODALL, istoric şi critic de artă, decan al Colegiului de arte fru­moase de la Universitatea din Texas şi director al Muzeului de arte din cadrul aceleiaşi universităţi, membru permanent al asociaţiei „Pacific Arts“ şi al Asociaţiei istoricilor de artă din California. — De ce „Forma şi procesul de creaţie“ ? Este un titlu convenţional sau ales după riguroase consideraţii ? — ...şi după îndelungi deliberări. Am vrut iniţial să-i spunem „Forma şi ideea de creaţie“, dar actualul titlu mi se pare mult mai semnifica­tiv, pentru că evidenţiază o trăsătură importantă a picturii americane con­temporane : caracterul elaborat, crea­ţia precedată de meditaţie şi de lua­rea de decizii. — O consideraţi deci o expoziţie reprezentativă pentru ceea ce este pictura americană în secolul XX. Un european este însă şocat de trimite­rile pe care tablourile din aceste săli le fac la marile nume şi curente ale veacului nostru pe bătrînul continent: Matisse, Chirico, Klee, expresioniştii etc... Cum explicaţi acest paradox ? — Nu este un paradox. In creaţia artistică, mai mult decît în orice alt domeniu, rămîi profund legat de locurile de unde au pornit în lume strămoşii, chiar dacă s-au scurs mul­te generaţii, chiar dacă aceste legă­turi nu sunt conştientizate. Marea parte a pictorilor prezenţi cu lucrări în această expoziţie s-au născut, au studiat sau au călătorit şi expus în Europa. Pe de altă parte, sunt dator să vă mai explic ceva : copilăria şi studiile eu mi le-am făcut pe coasta vestică a S.U.A., m-am simţit deci mai aproape de Asia, de insulele Paci­ficului, de artele japoneze. în schimb, experienţa europeană a fost ca o lo­vitură de trăznet, a fost cea mai mi­nunată aventură a vieţii mele, exer­­citînd de-atunci o perpetuă fascina­ţie. De aceea am ales — inconştient, poate — pictori legaţi într-un fel sau altul de Europa. Acesta ar fi elemen­tul subiectiv. — Ce cuprinde Muzeul de arte al cărui director sînteţi ? — Muzeul funcţionează în cadrul Universităţii şi este relativ nou (chiar după valorile americane de timp !). In cei 9 ani de la înfiinţare (sunt mîn­­dru că mă pot număra printre mem­brii fondatori), a fost înzestrat cu foarte multe tablouri din sec. XX. Este de fapt un „Muzeu al Ameri­­cilor“, cuprinzînd lucrări din S.U.A., Canada şi ţările Americii Latine. „Patrimoniul“ de care dispunem în clipa de faţă n-ar fi fost posibil fără substanţialele subvenţii din partea statului şi a fundaţiilor sau fără co­lecţiile particulare donate, dintre care cea mai valoroasă este fără îndoială colecţia Michener : 350 de tablouri. — Ca „art-dealer“, ■ cum vă place să vă auto-definiţi, ce detestaţi cel mai mult în lumea artelor ? — Epigonismul, mimetismul. La noi, sarcina criticului de artă şi a colecţionarului este mai dificilă, pen­tru că la americani aceasta este o boală endemică... — Accentuată cumva şi de era teh­nologică, de proliferarea bunurilor de consum, care îşi extind tentaculele şi tiparele chiar şi în imperiul unica­tului, al irepetabilului . — Sunt convins că da. Este conse­cinţa nefastă a modificării­ psiholo­gice generată de sistemul economic al societăţii americane. — D-le profesor, profesia dv. vă obligă să călătoriţi mult. Pe melea­guri străine, vă consideraţi călător sau turist . — In primul rînd, nu cunosc cu­­vîntul „turist". Eu sînt călător. Cred că m-aţi întrebat acest lucru fiindcă sînt american, în plus texan. In al doilea rînd, într-un oraş ca Bucureş­­tiul nu poţi fi turist, nu poţi trece întîmplător, Bucureştiul te adoptă. Sînt fericit cînd am o oră liberă, ca să pot porni pe străzi, să mă uit pur şi simplu la lume. Georgeta Ciocîltea frmrtfi frumoase TINERI ARTIŞTI ION PANTILIE Născut in anul INS. Absolvent al Institutului de artă plastică Bucureşti. Participă, incepind cu 1968, la toate expoziţiile Cenaclului U.A.P. Piteşti, la Expoziţia omagială P.C.R. a studenţilor 1971, la Bienala de pictură şi sculptură 1971 • Ion Pantilie s-a remarcat prin compo­ziţii în care se arată interesat de claritatea expunerii sarcinii ex­presive şi, totoda­ă, de asigurarea unei ferme picturalităţi. E­­lev al pictorului Mi­­hai Rusu, tînârul ar­tist şi-a impus cu dis­ciplină un drum de căutări a unei expresii proprii în pictura sa. El se apropie de acele teme care îi oferă pro­misiunea dezvoltărilor energetice. Pictează ast­fel o serie de compo-­ ziţii cu sportivi, valori­­ficînd nu gestica cl tensiunile reale ale efortului dinamic. De asemenea, în lucrările care au ca suport te­matica industrială, ob­ţine, prin organizarea verticalelor şi nucleelor figurative, o mişcare subtilă a elementelor vizuale. Tînărul pic­tor creează imagini în care reconstituie din trăsături largi, libere, formele personajelor sau lucrurilor, atent nu­ la o minuţie a desenii­Alexandra Titu • LA „Kleine Gale­rie“ din Bamberg e deschisă în tot cursul lunii iunie expoziţia Nouă pictori români contemporani la care participă Lucia Deme­­triade Bălăcescu, Tra­­ian Brădean, Micaela Elentheriade, Vasile Grigore, Iacob Lazăr, Viorel Mărginean, Ion Musceleanu, Aurel Ne­­del şi Vasile Varga. • LA Cracovia s-a deschis la 17 iunie a.c. a doua Bienală de desen satiric. Din partea ţării noastre participă cari­­caturiştii Cik Damadian, Mihai Grosu, Eugen Ţaru, Nell Cobar, Adri­an Lucaci, Valentin Va-­­­siliu, C. Cazacu, A. Pocui, Anton Avram. • ARTIŞTII clujeni Ferenczy Iulia şi Gy Szabó Bela au deschis la DÉRI MUZEUM din Debrecen (R.P. Ungară) o expoziţie de pictură. • ÎNCEPIND cu 20 iulie a.c. se va desfă­şura la Vallauris (Fran­ţa) a IlI-a Bienală In­ternaţională de cera­mică. Juriul decernării premiilor acestei bie­nale îl va avea ca pre­şedinte de onoare pe Pablo Picasso. Din par­tea ţării noastre vor participa la această ma­nifestare ceramiştii Cos­­tel Badea, Dragoş Gă­­nescu, Patriciu Mate­­escu, Dumitru Rădu­­lescu şi Mihaela Şte­­fănescu. • PRESTIGIOSUL Concurs International de ceramică de la Fa­­enza (Italia), ce va avea lui ci la sugestia ra­­pi­dă, de ansamblu, a volumului iscat din cu­loare. Păstrînd, întreagă, pasiunea analizei cro­matice, Ion Pantilie plasează, adesea, în spaţiul imaginii, o pată colorată, care devine „tema“ cromaticii, ba­gheta care provoacă in­tensităţile tonurilor din restul compoziţiei, îşi asumă, în acest fel, o Interpretare originală a travaliului pictural, ce îi anunţă o evoluţie pe care merită s-o ur­mărim. Prezenţa lo d intre 23 iulie — 8 octombrie, a.c., va cu­noaşte, la cea de a 30-a ediţie, participarea unui grup de artişti români alcătuit din Alexandra Gheorghe, Costel Ba­dea, Wilhelm Fabini, Patriciu Mateescu şi Dumitru Radulescu. • ULTIMUL număr al revistei „Neue Zeit­schrift für Musik“ inse­rează o corespondenţă pe marginea Festivalu­lui de la Rogan în care se vorbeşte despre suc­cesul cu totul deosebit al compoziţiei lui Cornel Ţăranu, Patul lui Pro­­cust. • DIRIJORUL Mi­hai Brediceanu a ple­cat, la începutul aces­tei săptămîni, din nou la Syracuse, în S.U.A. In cursul lunii iulie se va întoarce în Eu­ropa, pentru a condu­ce Orchestra Simfonică din Bruxelles într-un turneu de concerte în Spania, iar la 30 iulie va dirija un concert al Orchestrei Simfonice din Monte Carlo, avînd în program lucrări de Enescu, Beethoven, Berlioz (Solist­a Robert Cassadesus). • LA Madrid a apă­rut numărul 253—254 al revistei lunare de cul­tură spaniolă „Cuader­­nos Hispanoamerica­­nos“, sub direcţia lui Jose Antonio Maravall. Este cel de-al treilea număr al revistei, în în­tregime ilustrat (inclu­siv execuţia copertei) de către graficianul ro­mân Mihai Sânzianu. Tattarescu Inedit • LUCRĂRILE de specialitate menţionează existenţa unor picturi murale executate în ju­deţul Prahova, la sfirşi­­tul secolului trecut, de către pictorul Gheorgh­e Tattar­escu, la care se a­­daugă o recentă desco­perire. Este vorba de capela Florescu, lingă Sinaia, construită în 1875 de Alina Ştirbei- Fiorescu şi pictată de Tattarescu în 1878. Mo­numentul păstrează o mare parte din pictura originală, o seamă de portrete şi citeva dintre scenele de mari dimen­siuni. Identificată (cu concursul lui Gheorghe Şerbulea) de către isto­ricul de artă Ruxandra Ionescu, capela Florescu se alătură celorlalte şapte monumente picta­te în această regiune de către Gheorghe Tatta­rescu. Henry Moore la Florenţa • THE British Coun­cil a acordat asistenţă sculptorului Henry Moore pentru a organi­za cea mai mare expo­ziţie de sculptură şi de­sene din activitatea ar­tistului. Retrospectiva va avea loc in vara a­­ceasta la Forte del Belvedere din Florenţa. Congres de design •­INTRE 30 octombrie şi 1 noiembrie a.c. va avea loc la Mexico City un mare congres inter­naţional al specialiştilor in design. întrunirea işi propune să dezbată ur­mătoarele teme : Efectul noutăţii. Folosirea şi păstrarea resurselor emi­sferei şi Dezvoltarea comunităţii prin inter­mediul design-ului. A LIBRĂRII VICTOR ERNEST MASEK : Mărturia artei. Eseu despre cunoaşterea prin artă. Ed Academiei, 132 p., 10 planşe. 8.25 lei. NESTOR IGNAT : Pictori naturalisti mexicani. Ed. Meridiane .Mica bibliotecă de artă­, 88 p., 66 reproduceri, 15 lei

Next