Contemporanul, ianuarie-decembrie 1972 (Anul 26, nr. 1-27)
1972-06-23 / nr. 26
Interviu cu celebrul Informatician prof. GEORGE CULLMANN _ AŞ vrea să valori-1 *■ fie o situaţie specifică. Majoritatea informaticienilor sunt, prin formaţie sau prin modul de abordare a problemelor, exclusiv matematicieni. Dumneavoastră însă , care deţineţi simultan o catedră de specialitate la Institutul Politehnic şi una la Institutul de psihologie al Universităţii din Paris, sînteţi matematician şi psiholog, prin formaţie şi vocaţie. Vă propun să vorbim deci mai ales despre factorii cu care este confruntat „homo informationis“ pe plan psihologic şi social, atît în prezent cît şi într-o viziune prospectivă. Astfel a debutat convorbirea recentă cu George Cullmann, una dintre cele mai reprezentative personalităţi mondiale ale informaticii, directorul ştiinţific al Institutului internaţional de cercetări operaţionale, autor al unor lucrări fundamentale despre calculul informaţional, codarea şi detectarea erorilor în transmiterea informaţiei, teoria şi calculul informaţional. Cu cîteva ore înainte primisem un telefon de la academicianul Nicolae Teodorescu: „Profesorul Cullmann e în Bucureşti pentru două conferinţe“. Savantul informatician a acceptat cu plăcere ca prin intermediul convorbirii noastre să răspundă interesului ştiinţific al cititorilor „Contemporanului". „ Termenul flux informaţional este, după părerea mea, prea cuminte, pentru a defini situaţia actuală. Realitatea e că trăim o imersiune informaţională, bîntuită de curenţi turbionari ce vin din toate sensurile. Unii încearcă să acrediteze ideea, să ne descurce calculatoarele electronice ; doar ele înmagazinează informaţiile — vezi vestitele bănci de informaţie —, prelucrează logic datele, stabilesc decizii şi ordonă executarea lor ! O asemenea concepţie tinde să golească informatica de orice conţinut uman, lăsînd maşina să exploateze brutal informaţiile pe care le cere. Desigur, prin prismă mecanografică fiecare organism este un sistem de fişe. Extrapolarea acestui model poate deveni un factor grav de alienare. Repet un lucru spus mai de mult, încă în 1948, de Shannon, mi se pare, atunci cînd punea bazele teoretice ale informaticii , să nu ne lăsăm dominaţi de ordinatoare, transferîndu-le funcţii de dirijare independentă a proceselor. Omul este singurul care poate înţelege mediul complex de viaţă, relaţiile interumane, poate avea sentimente şi poate gîndi in funcţie de aceste sentimente. — Această dominare a omului de către computer este o primejdie ipotetică sau a căpătat forme reale ? — E cît se poate de reală ! De altfel, ea nici nu a apărut odată cu calculatoarele electronice. Oare automobilul, creat să ne servească, nu a reuşit să-şi aservească milioane de oameni, care au devenit în cel mai înalt grad condiţionaţi de maşină ? — Intr-o discuţie anterioară vă refereaţi la unele episoade tragi-comice ale „tratamentului informaţiei“ de către mass-media. Vorbeaţi de cumpărarea unei paste de dinţi... — „Colgate“ ! Intr-adevăr, faptul pare stupid dacă nu ar avea şi un substrat terifiant; sîntem tot mai mult „condiţionaţi“ de mass-media. Soţia mea, care face de obicei cumpărăturile casei, era plecată în vacanţă. Am intrat într-o farmacie să cumpăr pastă de dinţi. Ce pastă preferaţi ? — m-a întrebat farmacistul. Automat am răspuns : „Colgate“. De unde pînă unde ? In casă foloseam altă pastă ! Totul provenea de la reclama intensivă a acestei mărci făcută de televiziune. Dar asta se întîmplă adesea în situaţii mult mai importante. Am să-ţi dau încă un exemplu. Eram vara trecută, pentru cîteva zile, pe meleagurile unde Daudet şi-a scris ale sale Lettres de mon moulin, în Provenţa adică. Seara, la han, un bătrîn ţăran, un cunoscut mai vechi de-al meu, m-a întrebat despre proiectul unor reforme cu caracter juridic publicat în întreaga presă. Practic, omul nu putea fi în mai mare măsură interesat decît mine. Totuşi punea întrebări de amănunt, de nuanţă, pentru că citise textul integral, întrebări la care eu nu puteam răspunde, pentru că nu cunoşteam legea decît dintr-o scurtă expunere a comentatorului televiziunii. Semnificaţia faptului mi se pare deosebit de profundă : ruralii, oameni ai ritmurilor mai lente de viaţă, încep să devină ultimii mohicani care prelucrează informaţia din surse primare şi îşi formează păreri pe baza ei ; noi, citadinii, trăind într-o veşnică goană, primim aproape exclusiv informaţii gata „condiţionate“ de giganticul aparat al comunicaţiei de masă. — Analogia mi se pare deosebit de plastică. Voi încerca s-o duc mai departe. In toate ţările cu civilizaţie industrială dezvoltată s-au creat institute, centre de cercetări şi laboratoare în care se studiază, din unghiuri multiple, influenţa mass-mediei asupra stării de cultură, mentalităţilor, modului de gîndire. Se caută să se stimuleze la maximum factorii pozitivi şi să se anihileze efectele negative cu caracter primar şi secundar. Ce facem însă în raporturile cu computerul considerat ca macroinstrument informaţional ? — Cînd un conducător de întreprindere vine la mine să-mi ceară sfatul spunîndu-mi : „Vreau să instalez un computer“ sau „Vreau să stabilesc legături telex cu un centru de calculatoare“, îl întreb înainte de orice. „Oamenii din întreprinderea pe care o conduci sunt pregătiţi să adopte un stil de muncă în care calculatorul electronic să fie efectiv integrat ?“ Dacă răspunsul e negativ, mă pronunţ împotriva instalării calculatorului pînă cînd se va fi realizat o pregătire prealabilă corespunzătoare. Generaţia de astăzi şi mai ales generaţiile de mîine trebuie deprinse să trăiască cu maşinile electronice de calcul şi să le folosească drept instrumente de lucru cu aceeaşi dezinvoltură cu care foloseşte astăzi inginerul şi tehnicianul rigla de calcul. În optica unor conducători de întreprinderi calculatorul este însă un element mistic : „domnul nu greşeşte-niciodată-şi-rezolvă-orice". De aici o serie întreagă de consecinţe negative. — Omul de ştiinţă primeşte şi el prin intermediul uriaşelor calculatoare-biblioteci informaţii gata „tratate“ — sintetizate, selecţionate, clasificate. Nu se poate vorbi şi despre o condiţionare a gîndirii lui de către acest nou mod de lucru ? — Să luăm ca punct de pornire cîteva mari certitudini. Dacă omul de vîrsta mea şi chiar cei mai tineri pot spune că au fost contemporani cu mai mult de jumătate dintre creaţiile ştiinţifice şi tehnice din întreaga istorie a omenirii, aceasta se datoreşte într-o măsură determinantă prelucrării informaţiei de către calculatoare. Această tripolaritate om-informaţiecalculator este hotăritoare şi pentru aselenizarea cosmonauţilor (ca să luăm un subiect din nou la ordinea zilei), şi pentru epocalele descoperiri ale biologiei moleculare, şi pentru cuantică, dezvoltarea tehnicii industiale, urbanistica prospectivă şi va avea, în viitor, poziţii determinante chiar şi în stabilirea diagnosticului în medicină sau ştiinţele juridice (distinsul profesor Mircea Manolescu e un precursor în acest domeniu salt în cercetările arheologice. — Iertaţi-mi stăruinţa ; revin la întrebarea propriu-zisă... — N-am omis-o. Am vrut doar să precizez un cadru de referinţă. Poate perturba calculatorul, prin prelucrarea informaţiei, activitatea omului de ştiinţă ? Să luăm ipoteza că ar fi existat calculatoare cu o sută, o sută cincizeci de ani mai înainte. Modul acestora de prelucrare a informaţiei ar fi putut încetini dezvoltarea anumitor domenii ale ştiinţei; mă gîndesc, de pildă, la fizică. Asta insă dacă savanţii s-ar fi mărginit strict la o asemenea sursă informaţională şi de prelucrare a datelor. Ştim însă că asta nu se întîmplă cu nici un om adevărat de ştiinţă. In fapt, esenţa superiorităţii omului, in general, nu numai a savantului, in această imersiune informaţională este dezvoltarea creativităţii, a spiritului de invenţie, prin continua exersare a gindirii. Contemplativitatea este ipostaza cea mai periculoasă. Intr-o lume informaţională omul pasiv este cel mai slab. Chiar mai slab decit cel care nu face nimic. Gindirea creatoare este o coordonată vitală, o condiţie a existenţei omului informaţional ! Mircea Herivan OMUL FAŢĂ IN FATA CU INFORMATICA Josefina Robirosa, autoarea acestei picturi intitulată „Omul articulat“, spune : „Pe măsură ce tehnicile de comunicaţie înaintează, omul poate să-şi articuleze mai bine ambiţiile şi idealurile, să exploreze şi să cucerească necunoscutul“. GEORGE CULLMANN Naiul lui Zamfir (Urmare din pag. 1) tir, o să cazi ! Zamfir, coboară strigam noi mut, cu spaima înălţimilor în glas. Lui Zamfir nu-i păsa, ne arăta că e cu putinţă imposibilul, iar cînd ne aşteptam mai puţin, cînd totul ni se părea inversibil, şi-a reluat cîntarea cu note joase, de la rădăcina ierbii, suflînd în lutul ud şi preschimbîndu-l cu buzele lui fierbinţi în ceramică. Apoi s-a încins un fel de Tracie. S-a aruncat în nebunia sonoră întreaga formaţie a lui Zamfir. Fluierul lui Ion Lăceanu, clarinetul lui Vasile Grigore, scripca lui Ion Drăgoi, naiul lui Zamfir au împins zările în lături şi ne-au scos la iveală, ca într-un miracol, un pămînt neînchipuit despre care a scris întîia oară Strabon, un neam nespus de mare de care a vorbit întîia oară Herodot, o civilizaţie ciudată dar cu atît mai fascinantă despre care a visat Vasile Pârvan. Eram în plin ev mediu antic, am ascultat muzica arhaică a acestor pămînturi, care ne leagă cu aurorele din Miazănoapte şi cu trandafirii Mediteranei. Prea multe ritmuri prea sufocante facturi, prea densă bogăţia de motive, prea sclipitoare şlefuirea artistică, prea mult capriciu, gratuitate metaforică, dar şi tragism, pentru ca toată această comoară să se fi închegat numai într-un mileniu sau două. E o muzică mai veche decît limba, decit limba noastră nouă, decît toate limbile noi din sud-estul european, care şi-ar uita temeliile dacă n-ar fi fost această muzică. Un solz de peşte, vibrat de buzele lui Ion Lăceanu, a smuls sirenele din toate mările lumii vechi şi le-a făcut să se zbată în aer, dînd răspuns unei întrebări fără soluţie: cum se cînta cînd a început timpul pe aici ? Acelaşi Lăceanu a trecut la cimpoi, unind peste întreg continentul Balcanii cu Irlanda şi Scoţia, apoi la un dublu fluier, din care cîntau cîndva şi grecii şi troienii, apoi la pai, care ne-a trimis cu gîndul la Sumer, apoi la propriile-i degete, mîna cu cinci degete pe care a transformat-o în nai, concurîndu-l pe Zamfir. Vasile Grigore ne-a arătat că nici un mare compozitor din lume, în afară de unul anonim, n-a compus o mai aspră şi savantă muzică pentru clarinet şi tobă, decît aceea pe care am ascultat-o. Toni Iordache şi-a preschimbat ţambalul în gherghef, ca să ţeasă şi să arunce asupra noastră marame de borangic sau şaluri cu feerice broderii persane. Ion Drăgoi la scripcă ne-a arătat că nu ştim ce sînt cele patru corzi decît atunci cînd se pleacă peste patul lor un suflet în care gem toate nelămuririle, înălţările şi frîngerile. De fapt nu erau nişte solişti, ci un tot, aşa cum un tot e o constelaţie care îşi trimite universal strălucirea. Cele de mai sus pot să pară speculaţie metaforică pe marginea unui concert de folclor românesc. Sunt de fapt pură transcriere a unor sentimente. In prima pauză a concertului am privit în ochii doamnei Cella Delavrancea, această suverană peste frumosul muzical în ochii prof. Alexandru Tiberiu, eruditul păzitor al comorilor de la Institutul nostru de folclor, am căutat din nou în ochii lui Hari Brauner şi mi-am spus că nu sunt un exaltat. Toţi aveam senzaţia că această artă a formaţiei lui Zamfir, în frunte cu el, ţine de miracol. Gheorghe Zamfir este numit în presa franţuzească „noul zeu Pan“. Toni Iordache la ţambal este socotit „fabulos", Ion Drăgoi la vioară „o încîntare“ (şi adăugăm noi, cu cîteva octave peste vioara lui Grigoraş Dinicu). Clarinetul lui Grigore Vasile, se scrie negru pe alb, „este înmărmuritor“. Ion Lăceanu este numit „veritabil om-orchestră, cîntînd cu o egală abilitate din fluier, caval, cimpoi și o carină“ (de fapt din orice-i cade-n mînă, dintr-o foaie, de hîrtie, dintr-un stilou, dintr-o cheie de maşină). A-l uita pe omul de la contrabas, Petru Vidran, ar fi o nedreptate. Toţi magistralii solişti pe care i-am pomenit calcă de fapt în hangul strunelor lui, care vibrează dulce şi grav, ca nişte corzi umane. Dar ce ciudat, am citat din presa franceză care îl saluta mai deunăzi aşa : — „ropote de aplauze pentru reintrarea triumfală la Paris a lui Gheorghe Zamfir“ —, am fi putut cita din presa a zece țări, în schimb nu putem cita nici zece vorbe din presa noastră. Concertul din 18 iunie 1972, de la Radiodifuziune, a fost un eveniment. Am deschis ziarele de a doua, a treia, a cincea zi ca să găsesc o consemnare. E drept, duminică a plouat cu găleata, iar pe o asemenea vreme nu poţi scoate un cronicar muzical din casă, fie chiar şi meloman. Mi-am mai zis încă ceva: în fond, repertoriul lui Zamfir ne este prea bine cunoscut, din copilărie, de cînd păşteam oile între Cişmigiu şi Calea Victoriei. Se pot înfiora de acordurile naiului său fiordurile norvegiene, văile Alpilor, golfurile Mediteranei, nu şi noi, cei de pe Dîmboviţa, care am epuizat de mult orice mirări. Intr-un fel e cam aşa. Prea ne-am născut cu toate, prea le-am văzut pe toate acestea ca să nu le ştim pe de rost. Cu străinii e altceva. Poate de aceea, într-un program de concert editat într-o mare metropolă europeană, aceşti străini au socotit necesar să adauge la prezentarea lui Zamfir şi cîteva date despre România. Splendidă idee. Gheorghe Zamfir mi s-a părut un zmeu lansat pe cerul lumii, cu mîna unui copil din Găeşti, de coada căruia (o coadă tricoloră) cineva a legat numele unei țări. Prezente româneşti înIugoslavia Muzica • De curînd, violonistul Ştefan Ruha a susţinut in capitala Iugoslaviei, împreună cu formaţia „Pro Musica“, un concert care s-a bucurat de un cald elogiu al lumii muzicale de aici. Un remarcabil moment 11 constituie si recenta prezentă a trei cîntăreţi români de valoare la Opera din Skoplje, in Traviata de Verdi, spectacol susţinut în cadrul Festivalului international de operă, organizat anul acesta aici. Nicolae Herlea, Elena Simionescu. Valentin Teodorian au entuziasmat publicul, ca şi pe cei mai exigenţi cunoscători, prin măiestria lor artistică demonstrată în acest spectacol. Cronicarul cotidianului „Nova Makedonia“ din Skoplje, Vlado Cicikov, aprecia : „Jocul interpreţilor români distribuiţi în principalele roluri din Traviata a constituit — neîndoielnic — un moment culminant, de neuitat, al festivalului“. Arta interpretativă a lui Nicolae Herlea, Elena Simionescu şi Valentin Teodorian, subliniază cronicarul, „a înfăţişat un veritabil joc de operă, a emoţionat, a prilejuit o mare satisfacţie artistică, a stîrnit ovaţii la scenă deschisă“.......Căror cauze se datorează un astfel de succes al oaspeţilor din România ? Ce anume a avut darul să emoţioneze profund nu numai publicul — scrie Cicikov — dar şi pe autorul acestor rînduri, care, în calitatea sa de cronicar, a văzut şi a auzit diferite interpretări ale Traviatei ? Secretul nu e de nedezlegat !“... „Cei trei oaspeţi ai noştri sunt artişti muzicali şi ai scenei compleţi, în adevăratul sens al cuvintului. Pentru a se ajunge la aceasta sunt necesare nu numai eforturi consecvente de pregătire de-a lungul anilor, ci şi perseverentă şi înalt devotament artistic“. In centrul modalităţilor de expresie ale celor trei artişti români se situează — consideră cronicarul — preocupările lor de perfecţionare atît în privinţa artei de interpretare muzicală, cît şi a măiestriei jocului scenic, lipsit de stereotipie, de maximă atractivitate. „Toate acestea — subliniază el — sînt înnobilate de o remarcabilă strălucire a emisiunii vocale, de perfecta cunoaştere a particularităţilor artei muzicale, de mişcarea scenică mergînd de la elegantă pînă la adevărata virtuozitate“. Poezie •IN sfera preocupărilor reciproce de cunoaştere a valorilor culturale româno-iugoslave, revistele literare iugoslave „Knijevnost“ şi„ ..Helikon“ din Belgrad prezintă creaţii ale poeţilor români contemporani. Poezia românească este de asemenea înfăţişată şi de editura „Fakel“ din Skoplie, într-o interesantă antologie. Selecţionate şi traduse de Tasko Sarov, versurile poeţilor români prezentate în „Antologie“, începînd de la Dimitrie Bolintineanu şi terminînd cu cele ale unor tineri poeţi aflaţi pe calea afirmării, evidenţiază grija traducătorului pentru o cît mai amplă şi mai substanţială reflectare a creaţiei poetice româneşti de-a lungul timpului, în prefaţa acestui volum, apărut in macedoneană. Sarov face o succintă incursiune in istoria literaturii române, consemnînd momentele mai importante din dezvoltarea ei si subliniind că, in cele 175 de pagini ale antologiei editate, nu au putut fi cuprinse nici de departe toate exemplele de valori ale creaţiei poetice româneşti. Tasco Sarov evocă, de asemenea, prezenta poeţilor si poeziei româneşti la Festivalul international „Serile de la Struga“, manifestare anuală desfăşurată în cadrul pitoresc evocator din localitatea de pe malul lacului Ohrid, care a prilejuit de fiecare dată „o apropiere de poezia românească şi cunoaşterea operei unora dintre valoroşii reveţi români contemporani.“ Teatru • CHIAR zilele trecute au luat sfîrşit turneele în Iugoslavia a altor două teatre româneşti : Teatrul de Stat din Arad şi Teatrul de Stat din Tg. Mureş — secţiile română şi maghiară. Artiştii arădeni au prezentat cunoscuta piesă Take, Ianke şi Cadîr de Victor Ion Popa, în cîteva localităţi ale Republicii Socialiste Serbia, la Vrşet Uzdin şi Şabaţ. Secţia română a Teatrului din Tg Mureş a susţinut la Novo-Telo, Uzdin şi Pancevo spectacole cu o noapte furtunoasă de Caragiale, iar secţia maghiară a acestui teatru a prezentat piesa înainte de potop de Nagy István, în opt oraşe iugoslavei Sombor, Senta, Temerin, Zrenianin, Novisad Subotiţa şi Belgrad. Piesele prezentate de secţia română şi secţia maghiară a Teatrului din Tg Mureş au întrunit aprecieri în ziarele „Borba", „Politika,, Şi „Dupnevnik* find considerate ca manifestări artistice de bună ţinută ilustrare a valorii teatrului din Republica Socialistă România George IONESCU Belgrad, iunie 1972 Lumea contemporană 9 i Participare, consultări şi alte semne ale timpului nostru MUNCITOARE, o ingineră, un tehnolog, au fost primii vorbitori la mitingul prieteniei româno-cambodgiene, prilejuit de prezenţa în ţara noastră a prinţului Norodom Stanik. Convorbirile oficiale între conducătorii României socialiste şi înalţii oaspeţi din Cambodgia s-au dovedit astfel a constitui, ca toate actele de politică externă ale statului şi partidului nostru, un punct de atenţie pentru opinia publică românească, progresiv activă în participarea ei nemijlocită la treburile publice, inclusiv la cele internaţionale. E un semn al democraţiei socialiste, al relaţiei organice dintre existenţa românească pe plan intern şi pe plan mondial, un semn al înţelegerii de către masele largi populare a interacţiunilor dialectice ale acestor planuri. Sloganul „Ceauşescu-Stannk“, scandat de participanţii la miting ca subliniere a adeziunii lor la declaraţiile de principiu cuprinse in cuvîntările celor doi şefi de stat, a apărut ca un simbol al popularităţii şi actualităţii ideii şi practicii rolului constructiv pe care prezenţa şi acţiunea statelor mici şi mijlocii pot şi trebuie să-l joace în mod firesc in lumea contemporană, alcătuită din cîteva ţări foarte mari şi din zeci şi zeci — mult peste o sută — de ţări cu potenţiale relativ mai restrînse. P ARTICIPAREA directă la fenomenologia politico-socială are dimensiuni globale şi este şi prin aceasta un semn al timpului. O manifestare pregnantă a impactului dintre existenţa individuală şi cea general socială a fost greva de 24 de ore a piloţilor de linii internaţionale, iniţată ca protest împotriva insuficienţei măsurilor aplicate contra piraţilor aerieni. La fel ca şi luarea de poziţie antirasistă a doctorului Barnard, ca şi rezistenţa anti-apartheid a tinerilor săi concetăţeni, studenţii de la facultăţile de limbă şi literatură engleză din Capetown, greva aviatorilor a constituit o presiune de vast răsunet asupra factorilor responsabili pentru asigurarea unei desfăşurări normale a vieţii oamenilor de pe întreg pămîntul, apărată de primejdia terorismului, a violenţei şi a oricăror alte aberaţii practicate şi proferate în numele unor false principii, din care lipseşte cel mai elementar principiu : omenia. Greva aceasta, atît de spectaculoasă prin proporţiile şi prin consecinţele ei asupra mişcării în spaţiu a persoanelor (peste 1 milion de călători aerieni afectaţi în deplasările lor), bunurilor şi ideilor (avioanele transportă de asemeni mărfuri, ziare, filme de televiziune etc.), a fost urmată de o declaraţie generală a Consiliului de Securitate, iar nu de acele hotărîri considerate de mulţi ca indispensabile unei legislaţii internaţionale operante în specia nouă de infracţiune şi crimă care este deturnarea avioanelor, terorizarea şi ameninţarea cu mînă armată a echipajelor şi călătorilor, primejdia şi — s-a văzut recent — răpunerea de vieţi omeneşti. Oricum, în picioare rămâne adevărul că prevenirea delictelor depinde în primul rînd de capacitatea fiecărui stat de a organiza securitatea aeroporturilor şi a avioanelor sale, ca şi a întregului trafic aerian de care răspunde. INTR-O LUME In care comunicaţiile de toate felurile împlinesc rolul unor catalizatori în asemenea măsură importanţi incit asistăm la dezvoltarea a încă unei ştiinţe interdisciplinare — aceea a comunicării, cu toate implicaţiile ei de limbaj, de tehnologie şi de impacte sociale, culturale şi economice —, geografia mobilă a diplomaţiei itinerante dă, în anumite momente, o importanţă atît de mare consultărilor internaţionale, incit acestea umbresc, parţial dacă nu total, desfăşurări interne chiar dintre cele mai preocupante. Astfel ni se pare că s-a întîmplat şi in săptămîna care a trecut, cînd ecoul unor călătorii cum a fost aceea a preşedintelui Podgorîi la Hanoi sau aceea la Pekin a ambasadorului itinerant al președintelui S.U.A., consilierul Henry Kissinger (supranumit „Henry the K*, adică omulcheie), a ocupat mult mai multe spatii de presă, radio si televiziune decît, de pildă, laborioasele și problematicile consultări pentnu formarea guvernuului italian (al 34-lea din 1945 încoace), oscilaţiile dinăuntrul stabilităţii franceze (provocate printre altele de mult dezbătută criză a organizaţiei franceze de radio-televiziune, definită in raportul senatorului Diligent drept „un mare corp bolnav“), evenimentele, iarăşi sîngeroase,din Irlanda, problematica şi disputata succesiune a premierului japonez Eisaku Sato şi chiar decît previziunile sumbre ale experţilor „Clubului celor zece" pentru anul 2000. Dacă 5 la semnificaţiile posibile atribuite multiplelor contacte în care problema vietnameză, ca şi ansamblul problemelor restabilirii păcii şi independenţei popoarelor din Indochina, i-a preocupat în mod cert pe Interlocutori, se adaugă întinderea ecoului pe care l-a avut călătoria recentă a preşedintelui Tito în Uniunea Sovietică şi prezenta de rapidă succesiune a secretarului general al O.N.U., Waldheim, în centre care au polarizat în ultimele săptâmîni preocupările politice ale citorva continente, obţinem o imagine de un apreciabil dinamism. Sperăm (trebuie să sperăm) că mişcarea aceasta accelerată ilustrează unele tendinţe constructive în găsirea de soluţii conforme cu spiritul timpurilor noastre, cel pozitiv. Gabriela Dolgu