Contemporanul, ianuarie-decembrie 1972 (Anul 26, nr. 1-27)

1972-06-23 / nr. 26

Interviu cu celebrul Informatician prof. GEORGE CULLMANN _ A­Ş vrea să valori-1 *■ fie o situaţie specifică. Majoritatea informaticieni­­lor sunt, prin formaţie sau prin mo­dul de abordare a problemelor, ex­clusiv matematicieni. Dumneavoastră însă , care deţineţi simultan o cate­dră de specialitate la Institutul Poli­tehnic şi una la Institutul de psiholo­gie al Universităţii din Paris, sînteţi matematician şi psiholog, prin forma­ţie şi vocaţie. Vă propun să vorbim deci mai ales despre factorii cu care este confruntat „homo informationis“ pe plan psihologic şi social, atît în pre­zent cît şi într-o viziune prospectivă. Astfel a debutat convorbirea recentă cu George Cullmann, una dintre cele mai reprezentative personalităţi mon­diale ale informaticii, directorul şti­inţific al Institutului internaţional de cercetări operaţionale, autor al unor lucrări fundamentale despre calculul informaţional, codarea şi detectarea erorilor în transmiterea informaţiei, teoria şi calculul informaţional. Cu cîteva ore înainte primisem un telefon de la academicianul Nicolae Teodorescu: „Profesorul Cullmann e în Bucureşti pentru două conferinţe“. Savantul informatician a acceptat cu plăcere ca prin intermediul con­vorbirii noastre să răspundă interesu­lui ştiinţific al cititorilor „Contempo­ranului". „ Termenul flux informaţional este, după părerea mea, prea cumin­te, pentru a defini situaţia actuală. Realitatea e că trăim o imersiune in­formaţională, bîntuită de curenţi tur­bionari ce vin din toate sensurile. Unii încearcă să acrediteze ideea, să ne descurce calculatoarele electro­nice ; doar ele înmagazinează infor­maţiile — vezi vestitele bănci de in­formaţie —, prelucrează logic datele, stabilesc decizii şi ordonă executarea lor ! O asemenea concepţie tinde să golească informatica de orice conţi­nut uman, lăsînd maşina să exploa­teze brutal informaţiile pe care le cere. Desigur, prin prismă mecano­­grafică fiecare organism este un sis­tem de fişe. Extrapolarea acestui mo­del poate deveni un factor grav de a­­lienare. Repet un lucru spus mai de mult, încă în 1948, de Shannon, mi se pare, atunci cînd punea bazele teore­tice ale informaticii , să nu ne lăsăm dominaţi de ordinatoare, transferîn­­du-le funcţii de dirijare independen­tă a proceselor. Omul este singurul care poate înţelege mediul complex de viaţă, relaţiile interumane, poate avea sentimente şi poate gîndi in funcţie de aceste sentimente. — Această dominare a omului de către computer este o primejdie ipo­tetică sau a căpătat forme reale ? — E cît se poate de reală ! De alt­fel, ea nici nu a apărut odată cu cal­culatoarele electronice. Oare automo­bilul, creat să ne servească, nu a reuşit să-şi aservească milioane de oameni, care au devenit în cel mai înalt grad condiţionaţi de maşină ? — Intr-o discuţie anterioară vă re­fereaţi la unele episoade tragi-comi­­ce ale „tratamentului informaţiei“ de către mass-media. Vorbeaţi de cumpă­rarea unei paste de dinţi... — „Colgate“ ! Intr-adevăr, faptul pare stupid dacă nu ar avea şi un substrat terifiant; sîntem tot mai mult „condiţionaţi“ de mass-media. Soţia mea, care face de obicei cum­părăturile casei, era plecată în vacan­ţă. Am intrat într-o farmacie să cum­păr pastă de dinţi. Ce pastă prefe­raţi ? — m-a întrebat farmacistul. Automat am răspuns : „Colgate“. De unde pînă unde ? In casă foloseam altă pastă ! Totul provenea de la re­clama intensivă a acestei mărci făcu­tă de televiziune. Dar asta se întîm­­plă adesea în situaţii mult mai im­portante. Am să-ţi dau încă un exem­plu. Eram vara trecută, pentru cîte­va zile, pe meleagurile unde Daudet şi-a scris ale sale Lettres de mon moulin, în Provenţa adică. Seara, la han, un bătrîn ţăran, un cunoscut mai vechi de-al meu, m-a întrebat despre proiectul unor reforme cu caracter juridic publicat în întreaga presă. Practic, omul nu putea fi în mai mare măsură interesat decît mine. Totuşi punea întrebări de amănunt, de nuan­ţă, pentru că citise textul integral, întrebări la care eu nu puteam răs­punde, pentru că nu cunoşteam le­gea decît dintr-o scurtă expunere a comentatorului televiziunii. Semnifi­caţia faptului mi se pare deosebit de profundă : ruralii, oameni ai ritmuri­lor mai lente de viaţă, încep să de­vină ultimii mohicani care prelucrea­ză informaţia din surse primare şi îşi formează păreri pe baza ei ; noi, ci­tadinii, trăind într-o veşnică goană, primim aproape exclusiv informaţii gata „condiţionate“ de giganticul a­­parat al comunicaţiei de masă. — Analogia mi se pare deosebit de plastică. Voi încerca s-o duc mai de­parte. In toate ţările cu civilizaţie in­dustrială dezvoltată s-au creat insti­tute, centre de cercetări şi laboratoa­re în care se studiază, din unghiuri multiple, influenţa mass-mediei asu­pra stării de cultură, mentalităţilor, modului de gîndire. Se caută să se stimuleze la maximum factorii pozi­tivi şi să se anihileze efectele nega­tive cu caracter primar şi secundar. Ce facem însă în raporturile cu com­puterul considerat ca macroinstru­­ment informaţional ? — Cînd un conducător de întreprin­dere vine la mine să-mi ceară sfatul spunîndu-mi : „Vreau să instalez un computer“ sau „Vreau să stabilesc le­gături telex cu un centru de calcula­toare“, îl întreb înainte de orice. „Oa­menii din întreprinderea pe care o conduci sunt pregătiţi să adopte un stil de muncă în care calculatorul e­­lectronic să fie efectiv integrat ?“ Dacă răspunsul e negativ, mă pro­nunţ împotriva instalării calculatoru­lui pînă cînd se va fi realizat o pregă­tire prealabilă corespunzătoare. Gene­raţia de astăzi şi mai ales generaţiile de mîine trebuie deprinse să trăiască cu maşinile electronice de calcul şi să le folosească drept instrumente de lucru cu aceeaşi dezinvoltură cu care foloseşte astăzi inginerul şi tehnicia­nul rigla de calcul. În optica unor conducători de întreprinderi calcula­torul este însă un element mistic : „domnul nu­ greşeşte-niciodată-şi-re­­zolvă-orice". De aici o serie întreagă de consecinţe negative. — Omul de ştiinţă primeşte şi el prin intermediul uriaşelor calculatoa­­re-biblioteci informaţii gata „tratate“ — sintetizate, selecţionate, clasificate. Nu se poate vorbi şi despre o condi­ţionare a gîndirii lui de către acest nou mod de lucru ? — Să luăm ca punct de pornire cî­teva mari certitudini. Dacă omul de vîrsta mea şi chiar cei mai tineri pot spune că au fost contemporani cu mai mult de jumătate dintre creaţiile ştiinţifice şi tehnice din întreaga isto­rie a omenirii, aceasta se datoreşte în­­tr-o măsură determinantă prelucrării informaţiei de către calculatoare. A­­ceastă tripolaritate om-informaţie­­calculator este hotăritoare şi pentru aselenizarea cosmonauţilor (ca să luăm un subiect din nou la ordinea zilei), şi pentru epocalele descoperiri ale biologiei moleculare, şi pentru cuantică, dezvoltarea tehnicii indus­­tiale, urbanistica prospectivă şi va a­vea, în viitor, poziţii determinante chiar şi în stabilirea diagnosticului în medicină sau ştiinţele juridice (distinsul profesor Mircea Manolescu e un precursor în acest domeniu­ salt în cercetările arheologice. — Iertaţi-mi stăruinţa ; revin la în­trebarea propriu-zisă... — N-am omis-o. Am vrut doar să precizez un cadru de referinţă. Poate perturba calculatorul, prin prelucra­rea informaţiei, activitatea omului de ştiinţă ? Să luăm ipoteza că ar fi existat calculatoare cu o sută, o sută cincizeci de ani mai înainte. Modul a­­cestora de prelucrare a informaţiei ar fi putut încetini dezvoltarea anumitor domenii ale ştiinţei; mă gîndesc, de pildă, la fizică. Asta insă dacă savanţii s-ar fi mărginit strict la o asemenea sursă informaţională şi de prelucrare a datelor. Ştim însă că asta nu se în­­tîmplă cu nici un om adevărat de ştiinţă. In fapt, esenţa superiorităţii omu­lui, in general, nu numai a savantului, in această imersiune informaţională este dezvoltarea creativităţii, a spiri­tului de invenţie, prin continua exer­sare a gindirii. Contemplativitatea este ipostaza cea mai periculoasă. Intr-o lume informaţională omul pasiv este cel mai slab. Chiar mai slab decit cel care nu face nimic. Gindirea crea­toare este o coordonată vitală, o con­diţie a existenţei omului informaţio­nal ! Mircea Herivan OMUL FAŢĂ IN FATA CU INFORMATICA Josefina Robirosa, autoarea acestei picturi intitulată „Omul articulat“, spune : „Pe măsură ce tehnicile de comunicaţie înaintează, omul poate să-şi articuleze mai bine ambiţiile şi idealurile, să exploreze şi să cucereas­că necunoscutul“. GEORGE CULLMANN Naiul lui Zamfir (Urmare din pag. 1) tir, o să cazi ! Zamfir, coboară stri­gam noi mut, cu spaima înălţimilor în glas. Lui Zamfir nu-i păsa, ne arăta că e cu putinţă imposibilul, iar cînd ne aşteptam mai puţin, cînd to­tul ni se părea inversibil, şi-a re­luat cîntarea cu note joase, de la ră­dăcina ierbii, suflînd în lutul ud şi preschimbîndu-l cu buzele lui fierbinţi în ceramică. Apoi s-a încins un fel de Tracie. S-a aruncat în nebunia sonoră în­treaga formaţie a lui Zamfir. Fluie­rul lui Ion Lăceanu, clarinetul lui Va­sile Grigore, scripca lui Ion Drăgoi, naiul lui Zamfir au împins zările în lături şi ne-au scos la iveală, ca în­­tr-un miracol, un pămînt neînchipuit despre care a scris întîia oară Stra­­bon, un neam nespus de mare de care a vorbit întîia oară Herodot, o civili­zaţie ciudată dar cu atît mai fasci­nantă despre care a visat Vasile Pâr­­van. Eram în plin ev mediu antic, am ascultat muzica arhaică a acestor pă­­mînturi, care ne leagă cu aurorele din Miazănoapte şi cu trandafirii Medite­­ranei. Prea multe ritmuri prea sufo­cante facturi, prea densă bogăţia de motive, prea sclipitoare şlefuirea ar­tistică, prea mult capriciu, gratuitate metaforică, dar şi tragism, pentru ca toată această comoară să se fi înche­gat numai într-un mileniu sau două. E o muzică mai veche decît limba, de­cit limba noastră nouă, decît toate limbile noi din sud-estul european, care şi-ar uita temeliile dacă n-ar fi fost această muzică. Un solz de peşte, vibrat de buzele lui Ion Lăceanu, a smuls sirenele din toate mările lumii vechi şi le-a făcut să se zbată în aer, dînd răspuns unei întrebări fără soluţie: cum se cînta cînd a început timpul pe aici ? Ace­laşi Lăceanu a trecut la cimpoi, unind peste întreg continentul Balcanii cu Irlanda şi Scoţia, apoi la un dublu fluier, din care cîntau cîndva şi grecii şi troienii, apoi la pai, care ne-a trimis cu gîndul la Sumer, apoi la propriile-i degete, mîna cu cinci de­gete pe care a transformat-o în nai, concurîndu-l pe Zamfir. Vasile Gri­gore ne-a arătat că nici un mare com­pozitor din lume, în afară de unul anonim, n-a compus o mai aspră şi savantă muzică pentru clarinet şi tobă, decît aceea pe care am ascultat-o. Toni Iordache şi-a preschimbat ţam­balul în gherghef, ca să ţeasă şi să arunce asupra noastră marame de bo­­rangic sau şaluri cu feerice broderii persane. Ion Drăgoi la scripcă ne-a arătat că nu ştim ce sînt cele patru corzi decît atunci cînd se pleacă peste patul lor un suflet în care gem toate nelămuririle, înălţările şi frîngerile. De fapt nu erau nişte solişti, ci un tot, aşa cum un tot e o constelaţie care îşi trimite universal strălucirea. Cele de mai sus pot să pară specu­laţie metaforică pe marginea unui concert de folclor românesc. Sunt de fapt pură transcriere a unor senti­mente. In prima pauză a concertu­lui am privit în ochii doamnei Cella Delavrancea, această suverană peste frumosul muzical în ochii prof. Ale­xandru Tiberiu, eruditul păzitor al comorilor de la Institutul nostru de folclor, am căutat din nou în ochii lui Hari Brauner şi mi-am spus că nu sunt un exaltat. Toţi aveam senzaţia că această artă a formaţiei lui Zam­fir, în frunte cu el, ţine de miracol. Gheorghe Zamfir este numit în presa franţuzească „noul zeu Pan“. Toni Iordache la ţambal este socotit „fabulos", Ion Drăgoi la vioară „o în­­cîntare“ (şi adăugăm noi, cu cîteva octave peste vioara lui Grigoraş Di­­nicu). Clarinetul lui Grigore Vasile, se scrie negru pe alb, „este înmărmu­ritor“. Ion Lăceanu este numit „veri­tabil om-orchestră, cîntînd cu o egală abilitate din fluier, caval, cimpoi și o carină“ (de fapt din orice-i cade-n mînă, dintr-o foaie, de hîrtie, dintr-un stilou, dintr-o cheie de maşină). A-l uita pe omul de la contrabas, Petru Vidran, ar fi o nedreptate. Toţi ma­gistralii solişti pe care i-am pomenit calcă de fapt în hangul strunelor lui, care vibrează dulce şi grav, ca nişte corzi umane. Dar ce ciudat, am citat din presa franceză care îl saluta mai deunăzi aşa : — „ropote de aplauze pentru re­intrarea triumfală la Paris a lui Gheorghe Zamfir“ —, am fi putut cita din presa a zece țări, în schimb nu putem cita nici zece vorbe din presa noastră. Concertul din 18 iunie 1972, de la Radiodifuziune, a fost un eve­niment. Am deschis ziarele de a doua, a treia, a cincea zi ca să găsesc o consemnare. E drept, duminică a plouat cu găleata, iar pe o asemenea vreme nu poţi scoate un cronicar mu­zical din casă, fie chiar şi meloman. Mi-am mai zis încă ceva: în fond, repertoriul lui Zamfir ne este prea bine cunoscut, din copilărie, de cînd păşteam oile între Cişmigiu şi Calea Victoriei. Se pot înfiora de acordurile naiului său fiordurile norvegiene, văile Alpilor, golfurile Mediteranei, nu şi noi, cei de pe Dîmboviţa, care am epuizat de mult orice mirări. In­tr-un fel e cam aşa. Prea ne-am năs­cut cu toate, prea le-am văzut pe toate acestea ca să nu le ştim pe de rost. Cu străinii e altceva. Poate de aceea, într-un program de concert editat într-o mare metropolă europeană, aceşti străini au socotit necesar să adauge la prezentarea lui Zamfir şi cîteva date despre România. Splendidă idee. Gheorghe Zamfir mi s-a părut un zmeu lansat pe cerul lumii, cu mîna unui copil din Găeşti, de coada căruia (o coadă tricoloră) ci­neva a legat numele unei țări. Prezente româneşti în­­Iugoslavia Muzica • De curînd, violo­nistul Ştefan Ruha a susţinut in capitala Iugoslaviei, împreună cu formaţia „Pro Mu­­sica“, un concert care s-a bucurat de un cald elogiu al lumii muzicale de aici. Un remarcabil mo­ment 11 constituie si re­centa prezentă a trei cîntăreţi români de va­loare la Opera din Sko­plje, in Traviata de Verdi, spectacol susţinut în cadrul Festivalului international de operă, organizat anul acesta aici. Nicolae Herlea, E­­lena Simionescu. Valen­tin Teodorian au entu­ziasmat publicul, ca şi pe cei mai exigenţi cu­noscători, prin măiestria lor artistică demonstra­tă în acest spectacol. Cronicarul cotidianului „Nova Makedonia“ din Skoplje, Vlado Cicikov, aprecia : „Jocul interpre­ţilor români distribuiţi în principalele roluri din Traviata a constituit — neîndoielnic — un mo­ment culminant, de neui­tat, al festivalului“. Arta interpretativă a lui Ni­colae Herlea, Elena Si­mionescu şi Valentin Teodorian, subliniază cronicarul, „a înfăţişat un veritabil joc de ope­­ră, a emoţionat, a pri­lejuit o mare satisfac­ţie artistică, a stîrnit o­­vaţii la scenă deschi­să“.......Căror cauze se datorează un astfel de succes al oaspeţilor din România ? Ce anume a avut darul să emoţione­ze profund nu numai publicul — scrie Cici­­kov — dar şi pe autorul acestor rînduri, care, în calitatea sa de croni­car, a văzut şi a auzit diferite interpretări ale Traviatei ? Secretul nu e de nedezlegat !“... „Cei trei oaspeţi ai noştri sunt artişti muzi­cali şi ai scenei com­pleţi, în adevăratul sens al cuvintului. Pentru a se ajunge la aceasta sunt necesare nu numai efor­turi consecvente de pre­gătire de-a lungul ani­lor, ci şi perseverentă şi înalt devotament artis­tic“. In centrul modali­tăţilor de expresie ale celor trei artişti români se situează — consideră cronicarul — preocupă­rile lor de perfecţionare atît în privinţa artei de interpretare muzicală, cît şi a măiestriei jocu­lui scenic, lipsit de ste­reotipie, de maximă a­­tractivitate. „Toate a­­cestea — subliniază el — sînt înnobilate de o remarcabilă strălucire a emisiunii vocale, de perfecta cunoaştere a particularităţilor artei muzicale, de mişcarea scenică mergînd de la elegantă pînă la adevă­rata virtuozitate“. Poezie •­IN sfera preocupă­rilor reciproce de cu­noaştere a valorilor cul­turale româno-iugosla­­ve, revistele literare iugoslave „Knijevnost“ şi„ ..Helikon“ din Bel­grad prezintă creaţii ale poeţilor români contem­porani. Poezia româ­nească este de aseme­nea înfăţişată şi de e­­ditura „Fakel“ din Skoplie, într-o intere­santă antologie. Selecţionate şi tradu­se de Tasko Sarov, ver­surile poeţilor români prezentate în „Antolo­gie“, începînd de la Di­­mitrie Bolintineanu şi terminînd cu cele ale u­­nor tineri poeţi aflaţi pe calea afirmării, evi­denţiază grija traducă­torului pentru o cît mai amplă şi mai substan­ţială reflectare a crea­ţiei poetice româneşti de-a lungul timpului, în prefaţa acestui vo­lum, apărut in macedo­neană. Sarov face o succintă incursiune in istoria literaturii româ­ne, consemnînd momen­tele mai importante din dezvoltarea ei si subli­niind că, in cele 175 de pagini ale antologiei e­­ditate, nu au putut fi cuprinse nici de departe toate exemplele de va­lori ale creaţiei poetice româneşti. Tasco Sarov evocă, de asemenea, prezenta po­eţilor si poeziei româ­neşti la Festivalul in­ternational „Serile de la Struga“, manifesta­re anuală desfăşurată în cadrul pitoresc evo­cator din localitatea de pe malul lacului Ohrid, care a prilejuit de fie­care dată „o apropiere de poezia românească şi cunoaşterea operei uno­ra dintre valoroşii reveţi români contemporani.“ Teatru • CHIAR zilele tre­cute au luat sfîrşit tur­neele în Iugoslavia a altor două teatre ro­mâneşti : Teatrul de Stat din Arad şi Teatrul de Stat din Tg. Mureş — secţiile română şi ma­ghiară. Artiştii arădeni au prezentat cunoscuta piesă Take, Ianke şi Cadîr de Victor Ion Popa, în cîteva locali­tăţi ale Republicii So­cialiste Serbia, la Vrşet Uzdin şi Şabaţ. Secţia română a Tea­trului din Tg Mureş a susţinut la Novo-Telo, Uzdin şi Pancevo spec­tacole cu o noapte fur­tunoasă de Caragiale, iar secţia maghiară a acestui teatru a prezen­tat piesa înainte de po­­top de Nagy István, în opt oraşe iugoslavei Sombor, Senta, Teme­­rin, Zrenianin, Novi­­sad Subotiţa şi Bel­grad. Piesele prezentate de secţia română şi secţia maghiară a Teatrului din Tg Mureş au în­trunit aprecieri în zia­rele „Borba", „Politika,, Şi „Dupnevnik* find considerate ca manifes­tări artistice de bună ţinută ilustrare a va­lorii teatrului din Re­publica Socialistă Ro­mânia George IONESCU Belgrad, iunie 1972 Lumea contemporană 9­ ­i Participare, consultări şi alte semne ale timpului nostru MUNCITOARE, o ingineră, un tehnolog, au fost primii vor­bitori la mitingul prieteniei româno-cambodgie­­ne, prilejuit de prezenţa în ţara noastră a prin­ţului Norodom Stanik. Convorbirile oficiale­ în­tre conducătorii României socialiste şi înalţii oaspeţi din Cambodgia s-au dovedit astfel a constitui, ca toate actele de politică externă ale statului şi partidului nostru, un punct de aten­ţie pentru opinia publică românească, progresiv activă în participarea ei nemijlocită la treburile publice, inclusiv la cele internaţionale. E un semn al democraţiei socialiste, al relaţiei organice dintre existenţa românească pe plan intern şi pe plan mondial, un semn al înţelegerii de către masele largi populare a interacţiunilor dialec­tice ale acestor planuri. Sloganul „Ceauşescu-Stannk“, scandat de par­ticipanţii la miting ca subliniere a adeziunii lor la declaraţiile de principiu cuprinse in cuvîn­­tările celor doi şefi de stat, a apărut ca un simbol al popularităţii şi actualităţii ideii şi practicii rolului constructiv pe care prezenţa şi acţiunea statelor mici şi mijlocii pot şi trebuie să-l joace în mod firesc in lumea contemporană, alcătuită din cîteva ţări foarte mari şi din zeci şi zeci — mult peste o sută — de ţări cu poten­ţiale relativ mai restrînse. P­ ­ARTICIPAREA directă la fe­nomenologia politico-socială are dimensiuni globale şi este şi prin aceasta un semn al timpului. O manifestare pregnantă a impactului dintre existenţa individuală şi cea general socială a fost greva de 24 de ore a pi­loţilor de linii internaţionale, iniţată ca protest împotriva insuficienţei măsurilor aplicate contra piraţilor aerieni. La fel ca şi luarea de pozi­ţie antirasistă a doctorului Barnard, ca şi rezis­tenţa anti-apartheid a tinerilor săi concetăţeni, studenţii de la facultăţile de limbă şi literatură engleză din Capetown, greva aviatorilor a con­stituit o presiune de vast răsunet asupra facto­rilor responsabili pentru asigurarea unei des­făşurări normale a vieţii oamenilor de pe întreg pămîntul, apărată de primejdia terorismului, a violenţei şi a oricăror alte aberaţii practica­te şi proferate în numele unor false principii, din care lipseşte cel mai elementar principiu : omenia. Greva aceasta, atît de spectaculoasă prin proporţiile şi prin consecinţele ei asupra mişcării în spaţiu a persoanelor (peste 1 milion de călători aerieni afectaţi în deplasările lor), bunurilor şi ideilor (avioanele transportă de a­­semeni mărfuri, ziare, filme de televiziune etc.), a fost urmată de o declaraţie generală a Con­siliului de Securitate, iar nu de acele hotărîri considerate de mulţi ca indispensabile unei le­gislaţii internaţionale operante în specia nouă de infracţiune şi crimă care este deturnarea a­­vioanelor, terorizarea şi ameninţarea cu mînă armată a echipajelor şi călătorilor, primejdia şi — s-a văzut recent — răpunerea de vieţi ome­neşti. Oricum, în picioare rămâne adevărul că prevenirea delictelor depinde în primul rînd de capacitatea fiecărui stat de a organiza securitatea aeroporturilor şi a avioanelor sale, ca şi a întregului trafic aerian de care răs­punde. I­NTR-O LUME In care comu­nicaţiile de toate felurile îm­plinesc rolul unor catalizatori în asemenea mă­sură importanţi incit asistăm la dezvoltarea a încă unei ştiinţe interdisciplinare — aceea a co­municării, cu toate implicaţiile ei de limbaj, de tehnologie şi de impacte sociale, culturale şi e­­conomice —, geografia mobilă a diplomaţiei iti­nerante dă, în anumite momente, o importanţă atît de mare consultărilor internaţionale, incit a­­cestea umbresc, parţial dacă nu total, desfăşu­rări interne chiar dintre cele mai preocupante. Astfel ni se pare că s-a întîmplat şi in săptămî­­na care a trecut, cînd ecoul unor călătorii cum a fost aceea a preşedintelui Podgorîi la Hanoi sau aceea la Pekin a ambasadorului itinerant al președintelui S.U.A., consilierul Henry Kissin­ger (supranumit „Henry the K*, adică omul­­cheie), a ocupat mult mai multe spatii de presă, radio si televiziune decît, de pildă, laborioasele și problematicile consultări pentnu formarea gu­­vernuului italian (al 34-lea din 1945 încoace), os­cilaţiile dinăuntrul stabilităţii franceze (provocate printre altele de mult dezbătută criză a organi­­zaţiei franceze de radio-televiziune, definită in raportul senatorului Diligent drept „un mare corp bolnav“), evenimentele, iarăşi sîngeroase,­­din Irlanda, problematica şi disputata succesiune a premierului japonez Eisaku Sato şi chiar decît previziunile sumbre ale experţilor „Clubu­lui celor zece" pentru anul 2000. Dacă 5 la semnificaţiile posibile atribuite multiplelor contacte în care problema vietnameză, ca şi ansamblul problemelor restabilirii păcii şi in­dependenţei popoarelor din Indochina, i-a pre­ocupat în mod cert pe Interlocutori, se adaugă întinderea ecoului pe care l-a avut călătoria re­centă a preşedintelui Tito în Uniunea Sovietică şi prezenta de rapidă succesiune a secretarului general al O.N.U., Waldheim, în centre care au polarizat în ultimele săptâmîni preocupările po­litice ale citorva continente,­­ obţinem o ima­gine de un apreciabil dinamism. Sperăm (trebuie să sperăm) că mişcarea aceasta accelerată i­­lustrează unele tendinţe constructive în găsirea de soluţii conforme cu spiritul timpurilor noastre, cel pozitiv. Gabriela Dolgu

Next