Contemporanul, iulie-október 1972 (Anul 26, nr. 28-52)
1972-07-07 / nr. 28
Proletari din toate ţările, uniţi-vă! Vineri 7 iulie 1972 Nr. 28 (1339), IO pag. — 1 leu Săptâmînal POLITIC - SOCIAL - CULTURAL editat de Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste (Continuare In pag. 1) Helsinki: Conferinţa Interguvernamentală privind politicile culturale în Europa Cultura şi pacea [TIMP de 10 zile, latre 19 şi 28 iunie a.c., în frumosul oraş nordic Helsinki s-au desfăşurat lucrările Conferinţei interguvernamentale privind politicile culturale in Europa. Organizată de UNESCO, beneficiind de colaborarea şi ospitalitatea guvernului finlandez, această Conferinţă reunea, pentru prima dată după cel de al doilea război mondial, delegaţii guvernamentale culturale din toate statele membre ale Organizaţiei. La lucrările acestui for întrunit la scară continentală au participat peste 262 delegaţi reprezentind 30 ţări, 17 observatori din alte 7 ţări, precum şi un mare număr de observatori din partea unor organizaţii interguvernamentale, organizaţii internaţionale neguvernamentale şi fundaţii. In dimineaţa plină de soare a zilei de 19 iunie, in noua şi moderna sală Finlandia — expresie a valorii arhitecturii finlandeze — au început lucrările Conferinţei miniştrilor culturii din Europa, prefaţate de cuvintul de salut rostit de Urho Kekkonen, preşedintele republicii, şi de discursul directorului general al UNESCO, René Maheu. Ordinea de zi era relativ încărcată : politicile culturale ale statelor europene; lărgirea accesului şi participării la cultură; problemele inovaţiilor în dezvoltarea culturală ; cultură şi mediu înconjurător ; rolul şi locul artiştilor în societatea europeană contemporană ; formarea administratorilor şi activiştilor culturali ; instrumentele de analiză ale dezvoltării culturale ; bazele şi perspectivele cooperării culturale. Problemele supuse dezbaterii, importante prin însăşi aria lor de cuprindere, ca şi prin semnificaţiile pe care le implicau, disparate la o primă vedere, s-au structurat treptat, treptat, in mod firesc de altfel, spre o idee fundamentală, revenită ca un leit-motiv în toate discuţiile, fie că au fost purtate în plenare, fie in comisii, cultura — mijloc de cunoaştere şi apropiere între popoare, factor important al păcii şi securităţii în Europa ca şi in întreaga lume. Dezbaterea unei atari probleme a cărei importanţă nu poate fi îndeajuns subliniată, concertarea interesului major spre acest aspect esenţial al vieţii şi istoriei contemporane era cu atît mai semnificativă cu cit, la aceeaşi tribună, se întilneau reprezentanţi ai unor ţări cu orînduiri sociale diferite, ai unor concepţii diferite despre cultură, despre locul şi rolul ei in viaţa socială şi individuală, în sfirşit, reprezentanţi ai unor culturi caleidoscopice, cu un timbru specific şi variat, cu tradiţii şi valori distincte. în acest context, concertarea eforturilor spre găsirea unui limbaj al comunicării, al contactelor şi cooperării — scopul Conferinţei înseşi — primea o valoare politică indiscutabilă şi se înscria pe orbita eforturilor mai generale de creare a destinderii şi securităţii în raporturile interstatale, a creării unui climat de pace şi progres in Europa ca şi în întreaga lume. Chiar dacă nu au lipsit unele puncte de vedere deosebite, in final, Conferinţa — prin concluziile ei cuprinse intr-o recomandare generală, principială şi în cele 32 de recomandări cu un aspect mai particular adresate statelor membre UNESCO şi organizaţiei ca atare, — a oglindit, indiscutabil, o tendinţă generală pozitivă, efortul constructiv de a găsi, prin mijloacele culturii, o modalitate de a da curs dorinţelor şi aspiraţiilor legitime ale popoarelor de a construi o lume a păcii şi securităţii. Privită din acest unghi de vedere, Conferinţa de la Helsinki a marcat, neîndoielnic, un pas inainte făcut pe linia dezvoltării cooperării culturale, a adincirii înţelegerii rosturilor culturii in activitatea de perfecţionare a vieţii sociale, a creării unui climat propice desfăşurării nestingherite a forţei creatoare a omului pusă în slujba umanităţii şi progresului. Considerată ca o activitate umană esenţială, ca aspect fundamental al modului de existenţă al omului, ca „factor de calitate al vieţii“, cultura — aşa cum s-a desprins din lucrările Conferinţei de la Helsinki — trebuie să devină nu numai un bun al unor mase cit mai largi, ci şi un mod de participare ai maselor la construirea valorilor spirituale ale societăţii. Semnificativ, intervenţiile diferitelor delegaţii, fără excepţii, au subliniat caracterul vetust şi retrogradatil al teoriei despre cultură ca apanaj al unei elite, cit şi pe acela al conceptului de cultură, vehiculat la sfîrşitul secolului trecut, care punea semnul identităţii între cultură şi „belle arte“. Mult mai cuprinzătoare, făcînd parte din dezvoltarea social-economică a fiecărei naţiuni, cu interferenţe şi implicaţii adinei cu cele mai variate şi aparent îndepărtate forme de activitate umană, cultura îşi dezvăluie astăzi, mai mult ca oricînd, legăturile sale de necontestat cu educaţia, cu justiţia socială, cu mediul înconjurător, cu organizarea timpului liber, cu formarea tineretului etc. Cultura, prin valorile sale autentic umaniste, expresie a spiritualităţii popoarelor, reprezintă nu numai un factor modelator de conştiinţe, un univers educaţional cu forţe nebănuite, dar şi un factor de apropiere şi cunoaştere între popoare, de preţuire şi respect reciproc, un domeniu în care, fiecare popor, indiferent că este mare sau mic, poate şi trebuie să-şi aducă o contribuţie specifică la îmbogăţirea patrimoniului universal. Dumitru Ghişe Pe cheiul Dîmboviţei Dumitru Ghiaţă s -a dus şi meşterul Ghiaţă. Cînd moare un poet mor nişte cuvinte, cînd moare un pictor se sting nişte culori, iar lumina îşi pune doliu. Culorile lui au rămas singure să umble prin lume, ca nişte duhuri care ar căuta zadarnic un trup dispărut- Dumitru Ghiaţă apictat cu cucernicie. Ca un autodidact ce a fost cîndva, în sensul cel mai fericit al cuvîritului, el a descoperit de unul singur pictura, pentru sine şi pentru noi. Cine i-a urmărit opera de o viaţă a văzut cit de aspru i-a fost urcuşul, cu cit adevăr, inspiraţie şi temeinicie a cucerit fiecare centimetru de pînză, fiecare acord de culoare şi fiecare motiv. Dar cum să-ţi tai un univers original într-o pictură atît de bogată ca a noastră, dominată de uriaşi maeştri !... L-am simţit adesea, în pînze, dialogînd cu Luchian. Cu Grigorescu nu, acesta era un mare aristocrat al pastei. Şi intuiţia a fost bună, fiindcă de la Luchian a luat tandreţea pentru lucrurile simple, flori, poame, obiecte umile, fără incendiile de culoare în care marele suferind aruncase lumea. Ghiaţă şi-a spus că acestui univers simplu, la care nici Pallady, nici Petraşcu n-au avut acces, trebuie să i se găsească particularitatea de culoare, taina cromatică prin care el „obiectiv“ ne vorbeşte. Şi a descoperit-o, descoperindu-se pe sine. E o lume la care nu ai imediat acces. Elementaritatea ei înşeală, fiindcă e rafinată, obiectele degajă o discretă poezie din însăşi materia lor, ele nu flatează direct retina nici prin aşezare compoziţională, nici prin culoare. Ele au harul de a se rîndui singure aşa cum le convine, refuzîndu-şi atît Paul Anghel (Continuare In pag. 9) în acest număr: • Miron Radu Paraschivescu — inedite (pag. 3) • Interviu cu Eugenia Popovici — de Dinu KIVU (pag. 4) • Retrospectiva Bob Bulgara — de Stefan Roll • Cercetare ţi educaţie prin artă — de Amelia PAVEL (pag. 7) • Ştiinţa ţi politica — de Andrei SILARD (pag. 8) • Craşul Porţii de aur — de Felicia ANTIP (pag. 9) • Cercetarea viitorului și securitatea europeană — de Sergiu VERONA (pag. 10) COPIII M -AU interesat totdeauna copiii, chiar atunci cînd eu însumi eram abia ieşit din copilărie. Vedeam în ei pe tinerii de mîine, pe maturii de poimîine, pe moşnegii care, dacă vom trăi mai mult, vom deveni. Vedeam în ei pe cei ce mă vor privi cum cresc, cum mă maturizez, cum îmbătrînesc şi apoi cum dispar. Şi-mi era oarecum frică, nu de ei ci de judecata lor. Copiii sînt judecătorii noştri cei mai aspri, cei mai neînduplecaţi şi — aş adăuga fără teamă de greşeală — cei mai cruzi. Ei ne privesc viaţa, iau seama la faptele noastre, la vorbele noastre, le cîntăresc, le interpretează şi trag cuvenitele concluzii. Prinşi în vîrtejul ameţitor al vieţii de toate zilele rareori ştim ceea ce gîndesc copiii noştri, şi nu numai ai noştri, despre noi. Dar chiar dacă am şti nu ne-am sinchisi prea mult. Ne-am mulţumi să ridicăm din umeri şi să ne spunem nouă înşine, în gînd : „Copii ! Ce ştiu ei !“ Copiii însă ştiu multe şi, se pare, vor şti din ce în ce mai multe. Mulţi dintre ei încep să se maturizeze prematur pierzîndu-şi naivitatea îneîntătoare înainte de a se aşterne pe învăţătură. Ajută la aceasta viaţa noastră cam învălmăşită cu lungi absenţe din sinul familiei, cu telefonul care sună într-una, cu maşinile de care vuieşte strada, cu avioanele care sfărîmă în ţăndări nevăzute văzduhul, cu televizoarele, mai ales cu televizoarele. Sunt case în care copiii vizionează emisiile de televiziune — toate emisiile sau aproape toate emisiile , filme cu bătăi crîncene şi cu lupte barbare şi nu o dată, scene reale de război filmate la faţa locului în peninsula indochineză, în Orientul Apropiat, în Africa. Este adevărat : trăim o epocă măreaţă de izbînzi în marea mişcare a popoarelor pentru cîştigarea ori pentru păstrarea independenţei şi suveranităţii naţionale, pentru cîştigarea ori pentru păstrarea libertăţii. în epoca noastră — să nu uităm aceasta nici o clipă — în multe state socialismul a învins deplin. în altele el este pe punctul de a învinge. Istoria nu se va opri nici o secundă in gloriosul ei mers înainte. Progresul nu se va stinge. Rîndul de oameni care stăpînesc astăzi pămîntul va fi urmat de alt rînd de oameni. Şi aşa mai departe, şi aşa mai departe pînă la sfîrşitul sfîrşitului, dacă va fi ca omenirea să aibă cîndva un sfirşit. M-au interesat totdeauna copiii. Totdeauna m-a interesat viitorul. Iar copiii sunt viitorul. Viitorul poporului nostru va fi ceea ce vor deveni copiii noştri. Viitorul lumii va fi ceea ce vor face din el copiii de astăzi, copiii lumii de astăzi, o lume măreaţă prin descoperirile ei ştiinţifice uimitoare, prin cuceririle ei politice şi sociale, prin setea ei de frumuseţe şi libertate, lume înţa şi neliniştitoare prin practicarea, cu vădită plăcere, a violenţelor. Cum pregătim noi lumea de mîine ? Cum pregătim noi viitorul ? Şi ce anume viitor pregătim ? Un viitor al nedreptăţii şi opresiunii ? Un vii- Zaharia Stancu (Continuare in pag. a 9-a) SCULPTORI INTR-O foarte călduroasă zi din iunie, sufletul meu, cel puţin, a fost răcorit, ca de foşnetul unor arbori falnici şi incoruptibili, de nobleţea cu care, sub preşedinţia lui Alexandru Philippide, s-a desfăşurat ultima şedinţă, de dinainte de vacanţa de vara, a Secţiei de literatură şi artă a Academiei. Pe un fotoliu, faimosul fotoliu In jurul căruia, în vremi mai literare, s-a făcut atlta literatură, pe un fotoliu de care mă leagă amintirea multor ore, din ultimul sfert de veac, pe care, dacă ar fi să le exprim In culori, nu mi-ar ajunge cenuşiul, de data aceasta mi-a fost dat să trăiesc un ceas mai mult decit interesant, mai mult decit Încărcat de emoţie, un ceas de satisfacţie morală. Sculptorul Ion Jalea — şi intrucit, în primăvară, a ajuns la virsta de optzeci şi cinci de ani, se cuvine, cred, să spun venerabilul sculptor Ion Jalea — a cărui meserie nu e să ne emoţioneze vorbind, a făcut totuşi lucrul acesta, şi l-a făcut pilduitor,vorbind despre colegul său de generaţie Corneliu Medrea, nu numai evocîndu-l, ci ridicîndu-şi glasul — la optzeci şi cinci de ani! — pentru a cere, cu patos şi stăruinţă, întocmirea unei monumentale monografii, despre cel mai strălucit continuator al lui Paciurea. „Prietenia noastră de artă — a mea cu Medrea şi a artiştilor din vremea aceea — a fost o prietenie ideală, a fost fără pete, fără umbriri, fără antagonisme, a fost o luptă dreaptă pentru un ţel pe care 11 simţeam cu toţii Împreună, cei ce lucram pentru o artă românească“, a spus la un moment dat Ion Jalea. Iar mie mi-a venit să adaug : Amin, ca şi cum aş fi ascultat un text din Evanghelie. Sub cupola Academiei, un al cărei hemiciclu se poate zări chipul de răstignit, al lui Luchian, un sculptor vorbea despre alt sculptor. Iar eu, ascultîndu-l, mâ gîndeam la noi, scriitorii români. Nu c-ar fi cazul sâ ni se facă statui . Geo Bogza POST-SCRIPTUM LA MICA PUBLICITATE . Le anunţul meu din numărul trecut al „Contemporanului“, mi s-au oferit exemplare din „Istoria literaturii române de la origini pină în prezent“ contra sumei de : 4 000 lei, 2 000 lei, 1 200 lei. Doctorul Eugen Ciura, din Sighişoara, mi-a scris că îmi ţine la dispoziţie un exemplar, în mod gratuit. Ii mulţumesc, emoţionat. Am cumpărat exemplarul cel mai ieftin. In perfectă stare. Vocaţia scriitorului \ JESTINUL de scri- itor implică, in primul rînd, un mare interes faţă de oameni. Detaşarea scriitorului e numai aparentă ; scriitorii se recrutează din firile cele mai pătimaşe, interesate de construcţia omului şi a universului. Cercetez adeseori chipurile oamenilor şimi dau seama, după expresia lor, dacâ au citit sau nu o ■carte. Pînă la urmă cultura devinebiologie, după felul în care zîmbeşte, se comportă acesta. îmi dau seama dacă oribil din faţa mea a citit sau nu Război şi pace. Cultura — ca expresie a întregii experienţe umane — dă omului o anume gravitate şi graţie, ii modelează toate reacţiile. De aceea ignoranţa ne creează o senzaţie de spaimă, convingerea că, în acest caz, comunicarea nu e posibilă. Ignoranţa naşte numai violenţă. Ca scriitor cunosc din experienţă marele interes pe care-l poartă oamenii pentru cuvîntul scris. Fără acest interes profund, noi, scriitorii, nici n-am exista. Am debutat ca poet foarte tîrziu, la patruzeci de ani. Se spune că tinereţea e virsta poeziei. Se poate... Dar şi maturitatea poate să fie o altă vîrstă a poeziei. Poeţii pot să aibă şi virsta cosmonauţilor. Dintre toate experienţele mele scriitoriceşti , poezia a fost, poate, cea mai interesantă. Nu m-am gîndit niciodată să scriu versuri, „starea poetică“ s-a născut aproape fără consimţămîntul meu. Mai importantă decit poezia e starea poetică. Şi de această stare se bucură toţi oamenii. Poet e, desigur, cel care scrie versuri, dar poet e şi omul care are nevoie de poezie. Am fost uimit de interesul adine pe care îl au oamenii pentru poezie. E plăcut să trăieşti într-o lume în care oamenii au nevoie de poezie. Pînă la urmă poezia devine biologie, se integrează organic în fiinţa noastră. De aceea răspunderea scriitorului e atît de concretă şi de palpabilă. Dacă scriu din ignoranţă sau oboseală o pagină falsă, nerealistă, anostă, am un sentiment de culpabilitate. Nu pot să-mi iert niciodată rutina în faţa foii albe. De aceea talentul este o formă a eticii scriitoriceşti. Cine scrie fără talent este un delicvent de drept comun. Dacă scrii fără talent înseamnă că încâlci legea, că ţi-ai luat o răspundere pe care nu poţi s-o duci la capăt. Angajarea scriitorului în realitatea imediată — angajare pe care Partidul a cerut-o întotdeauna — nu e o dorinţă sentimentală, o utopie, ci expresie a esenţei artei înseşi. Nu există decit artă realistă, toate celelalte forme sunt doar experienţe de laborator, fără nici o însemnătate. Talentul unui scriitor nu se poate demonstra decit într-o operă realistă. De aceea din punctul său de vedere suprarealismul e o invenţie a unor scriitori înzestraţi mai mult cu vanitate decit cu talent. Cum e posibil ca ceva să fie mai real decit realul însuşi ?... A iubi realul înseamnă a iubi destinul de scriitor. Evadarea din realitate are gravitatea morală a unei dezertări. Nu există nimic mai dramatic, mai straniu, mai poetic, mai imprevizibil, ca realitatea imediată, concretă, palpabilă. Cine trădează realitatea, trădează în acelaşi timp şi vocaţia de scriitor. Fiind fideli realităţii care ne-a născut, ne-a luminat, ne-a modelat, rămînem fideli destinului nostru de scriitori. " Teodor Mazilu Voluptăţi filologice IT) E voie, de nevoie, de înţelepciune, împăcîndu-se cu rigorile vîrstei, bătrinul Goethe scria : „Tu spui că anii-ţi luară multe ţie . Plăcerea-n jocul simţurilor, vie... Din fapt nu mai ţîşneşte desfătare. N-ai nici trufia ta cutezătoare. Nu ştiu atunci ce ţina rămas anume?“ Destul : ideea, dragostea-mi rămîne ! Nu minţea. Orice „honnète homme“, de ieri şi de azi, cînd sălbatecele desfătări ale tinereţii îl lasă, îşi adună cu osîrdie voluptăţi subţiri, ale minţii şi ale inimii, pentru a umple spaţiul interior gol, tapetat cu cenuşă. Mie îmi revin, printre alte gracile, clorotice desfătări, cele filologice. Cîteodată mă plimb prin Grădina Botanică şi mă îmbăt cu nedumeriri latineşti, dar mai ales cu cele populare, ale plantelor. Nu mă mai satur, cufundîndu-mă în vasta nomenclatură vegetală, în oceanul de poezie fantastică şi realistă, vădind un minuţios, bvenghelian simţ de observaţie, o libertate a spiritului care decolează spre suprareală anonima, discreta, geniala, inepuizabila imaginaţie populară. Din mai începînd, pe cărările Bucegilor ne întîmpină nişte flori mici, trasate cu un penel delicat, galbene, lăcuite, aproape fosforescente. Cineva, cîndva, le-a botezat: Sclipeţi. Şi aşa ni se zice şi acum: Sclipeţi de munte. Maria Banuş (Continuare in pag. 9)