Contemporanul, ianuarie-iunie 1973 (Anul 27, nr. 2-27)
1973-06-08 / nr. 24
—STOP CADRU ION DOGAR MARINESCU :v . ■PS i smi m ' , , «stâstet&fi s'4&:win • Din echipă a mai rămas fl Chitră. Cu fizionomia lui strimbă. Vine să mă mai vadă. £ atent ca de Anul Nou să-l felicite pe Geo Bogza, pe Brunea, pe Sașa Pană, pe mine. Cu aceleași rtnduri ca o pisanie a unui trecut, scrisă analfabet, dar tulburătoare. £ un scormonitor cinstit flgur al vremii. • Vintul, nu este el urletul de milenii, pe care-l adună, pas cu pas, in plinsul lui, fi-l flutură să-l mai auzim odată, ca pe un draconic ecou, pămintul . • In furtună, pădurea gemea, urla. Vintul: In trintă cu ea, o musca, o săruta ?... • Luna ! Nu este ea efigia de aur, pe care soarele o lasă ca pe un melc smerit pe creştetul nopţii, sinucigindu-se un asfinţit ! _ • Aşa plecăm, unul cite unul, cu toţii - acei care sintem, acei care vom fi cu miinile adunate cuminţi la piept sau cu cenuşa ca o pulbere de lacrimă, de parcă am cere iertare de tot răul pe care l-am făcut, vrînd-nevrînd. • In fiecare noapte, cind întunericul se adună In troiene de tăceri, de neștiut și de șoapte, lumina, ca o antediluviană lene, zgribulindu-se de frică, vine lingă mine cu albele el hiene. Stefan Roll KUiKiUI Ajax, Covaci şi o partidă li da glorie şi de adio || AJAX-AMSTERDAM — echipa aflată de doi ani sub conducerea antrenorului Ştefan Covaci — a cîştigat pentru a treia oară consecutiv „Cupa campionilor europeni“. E o victorie strălucită care se răsfrînge şi asupra sportului românesc, capabil să dea nu numai sportivi de mare valoare, ci şi tehnicieni de prim-rang... Sigur că da, suntem lucizi... Ajax-Amsterdam a fost şi înainte de venirea lui Ştefan Covaci o echipă mare, nu el a făcut-o magnifică, aşa a găsit-o... Dar marele merit al lui Ştefan Covaci e că a ştiut să păstreze forţa acestei echipe şi, cu ochiul lui de mare antrenor, s-o împrospăteze cu talente noi, descoperite de el. A ştiut că o echipă de fotbal, după o perioadă de apogeu, oboseşte. E aproape aici o lege a firii. Ştefan Covaci a ştiut s-o menţină in aceeaşi stare de furie sublimă Prietenul meu Ioan Chirilă îmi povestea că Ştefan Covaci devenise in Olanda o figură de legendă, reuşind să se impună prin competenţă şi farmec personal. Pentru un antrenor farmecul personal e la fel de important ca şi pregătirea profesională. Un antrenor posac, jignit de cultură, respins de umor n-o să cucerească niciodată „Cupa campionilor europeni“. Teodor Hazilu 2 Conferinţa naţională (Urmare din pag. II mai mult decit favorabil realizării unei arte capabile de a transpune întreaga complexitate a vieţii noastre noi, de a pătrunde sufletul şi preocupările oamenilor ce edifică această minunată societate. In această situaţie, artistul plastic trebuie să înţeleagă inaltul său rol social, trebuie să fie pătruns de însemnătatea misiunii sale, misiune care trece dincolo de domeniul pur al culturii artistice, angajind zone vaste ale întregului edificiu spiritual al societăţii. Este ceea ce sublinia secretarul general al partidului nostru, tovarăşul Nicolae Ceauşescu, in „Expunerea la Consfătuirea de lucru a activului de partid din domeniul ideologiei şi al activităţii politice şi cultural-educative — 9 iulie 1971“, precizînd faptul că „Arta — ca şi ştiinţa şi cultura in general — aduce o contribuţie de mare importanţă în opera de edificare a noii orânduiri sociale, la îmbogăţirea vieţii spirituale a poporului, la mersul înainte al patriei noastre pe calea progresului şi civilizaţiei“. Discuţiile prilejuite de dezbaterile Conferinţei naţionale a U.A.P. vor trebui să marcheze o etapă superioară in precizarea unei conştiinţe clare, înaintate, in măsură a contura mai limpede şi mai hotărit rolul de mare însemnătate pe care-l joacă Uniunea Artiştilor Plastici In viaţa culturală a întregii ţări. Suntem convinşi că, alături de întreaga mişcare Înnoitoare a culturii socialiste, arta plastică romănească îşi va continua drumul deschis de tradiţiile ei progresiste, că va găsi suficiente resurse pentru a participa cu un plus de hotărîre şi discernămlnt la crearea unui patriomoniu artistic de valori perene, sincere şi umaniste, constituind un element de frunte in configurarea peisajului spiritual al patriei noastre • UNIUNEA, ARTA POPULARĂ SI ŞCOALA AFARA a diminua marile merite ale Uniunii Artiştilor Plastici In determinarea unui curs sănătos al artei plastice româneşti contemporane, cred totuşi că unele aspecte ale activităţii ei au fost fie sporadice, fie Insuficient cristalizate ca modalităţi practice de tnrâurire. Aşa, de pildă, menţinerea unor bariere organizatorice artificiale între arta „Iniţiaţilor“, zisă cultă (deşi cultură Înseamnă şi tezaurul milenar al artei poporului, calitativ cu nimic mai prejos, doar altfel ca specific al mijloacelor tehnice şi de expresie) şi arta populară, — prea ades confundată cu mercantilismul şi impostura „suburbană" —, este cu atlt mai anacronică cu cit printre membrii U.A.P. sunt şi artişti fără studii superioare de specialitate, iar premierea anuală a unora dintre cei mai valoroşi şi autentici artişti populari (dintre cei descoperiţi , cîţi vor fi, sau cîţi vor fi fost rămaşi anonimi ?) a devenit o practică obişnuită. Pe de altă parte aşa cum reiese şi din „Tezele“ supuse dezbaterii, atenţia exclusiv industrială care se acordă artei de ameliorare ambientală (design) pare că ignoră pe cea mai veche şi poate cea mai sănătoasă artă obiectuală care este artizanatul românesc autentic. Dar cine şi cum se ocupă de destinele acestui sector în condiţiile acestei renaşteri fără precedent a meşteşugurilor artistice la care asistăm, atîta timp cit orice nechemat îşi poate permite să producă la o oarecare scară industrială o pseudo-artă populară . U.A.P. ar trebui să militeze ca magazinele, expoziţiile, piaţa, tot ceea ce oferă astăzi artizanatul să poarta neapărat girul de competenţi al membrilor ei, în primul rând al celor mai renumiţi dintre artiştii populari cum sunt Maria Spiridon din Avrig, Victor şi Stelian Ogrezeanu din Horezu, Ion Răducanu din Oboga de Jos, Nicolae Cernat din Şugag-Alba, Constantin Colibaba din Rădăuţi şi mulţi, mulţi alţii. Poate că actuala secţie de artă decorativă a U.A.P. ar trebui să devină mai cuprinzătoare In acest sens. Teama de profesionalizare a artiştilor populari este o falsă teamă. Indiferenţa cu care se trece pe lingă alterarea meşteşugurilor artistice mi se pare cel puţin o greşeală tot atlt de mare ca şi ignorarea a ceea ce se Intîmplă cu educaţia artistică în şcoală la ora actuală. O simplă (şi singura) propoziţie din „Teze“ referitoare la această problemă („este necesar ca opera de artă, activitatea artistică Însăşi — subl. mea — să fie prezente in şcoală pentru a forma şi consolida încă de la vfrsta copilăriei deprinderi artistica şi un gust ales“) este mult prea puţin. In fond, parafrazînd un cunoscut muzician, în şcoală se hotărăşte soarta artelor plastice. Ce se întîmplă aici ? Pe scurt, mult prea multe practici desuete, unilaterale, procedee inhibitorii şi anacronice coexistă alături, uneori In aceeaşi şcoală, cu experienţe valoroase care, după cite ştim, nu au fost In nici un fel In atenţia U.A.P. Prea puţini tineri şi entuziaşti profesori de arte plastice sunt ajutaţi să depăşească un anumit prag al confruntărilor cu publicul, şi aproape deloc să nu capoteze într-o luptă surdă cu un mediu prea închistat din punct de vedere al gusturilor. U.A.P. ar trebui să-şi facă o cauză de onoare din colaborarea mai directă, şi mai eficientă, cu Ministerul Educaţiei şi Invăţămîntului în acest sens şi mai ales pentru repunerea în drepturile ei legitime a educaţiei artistice prin artele plastice. Poate că şi o altă politică de apropiere a tinerilor, cu deosebire a tinerilor profesori şi antrenarea lor în activităţi practice şi teoretice organizate de U.A.P. în colaborare cu Ministerul Educaţiei şi Invăţămîntului, cu Consiliul Naţional al Pionierilor şi cu Uniunea Tineretului Comunist. In orice caz altceva decit ceea ce a însemnat pînă acum activitatea sporadică, dulceagă şi fără orizont a Cenaclului Tineretului din cadrul U.A.P. Şi tot în acest context, aş considera necesar ca în perioada atît de importantă a începuturilor, a debuturilor, U.A.P. să organizeze pentru „începători“, pentru tinerii nemembri ai U.A.P., saloane anuale fără jurii, cu o tematică anunţată anterior, care să testeze corect şi integral potenţialul viitorimii aşa cum n-o poate face nici cel mai obiectiv juriu de la „anuale“. Să mai amintim despre teama acestora de a juriza in faţa autorilor sau de a se prezenta, anticipat, cu nişte criterii cit de cit obiective de apreciere ? Cred că pentru instaurarea unei democraţii mai largi şi mai directe, a unei echităţi pe măsura aspiraţiilor noastre celor mai nobile, Uniunea poate face mai mult. Ion ŞUŞALA Profesor de arte plastice la Şcoala generală nr. 198 - Bucureşti • MAI APROAPE DE PREOCUPĂRILE NOASTRE — CONFERINŢA naţională a Uniunii Artiştilor Plastici se înscrie pe orbita unui mare eveniment din viaţa artistică a ţării. Plasticienii noştri se intilnesc pentru a face o retrospectivă a activităţii lor şi pentru a scruta liniile directoare ale artei viitorului. Ce este pentru mine (un simplu iubitor al artei, şi nimic mai mult) un pictor, ce reprezintă el pentru clipele mele de deconectare, pentru acel clasic „al doilea opt“ . Un mare renascentist afirma odată că „La pittura e una cosa mentale“. Cred că actualitatea acestei reflecţii nu şi-a pierdut încă nimic din vigoare. în adevăr, ca oameni ai acestui secol de adinei prefaceri, aşteptăm din partea artiştilor noştri lucrări în care să ne regăsim. Fie că lucrăm în uzină, pe schele sau macarale, în spitale sau şcoli, pe ogoare sau în laboratoare, fiecare din noi ne căutăm pe pînzele sau sculpturile care îmbogăţesc interioarele noastre, sau pe care le găsim expuse în muzee şi săli de expoziţii. Cum ne regăsim în aceste pînze ? în primul rlnd înţelegîndu-le. Şi ca să le înţelegem nu trebuie neapărat să apelăm la nu ştiu ce exegeţi artistici, ci să solicităm din partea talentaţilor noştri plasticieni opere de ţinută, tălmăcite intr-un limbaj artistic inteligibil, pe care să le privim cu plăcere. Evident, nu cerem picturi naive care să nu ne solicite substanţa cenuşie şi care nu pun probleme. Aşteptăm opere apropiate de preocupările noastre diurne, care să ne înfrumuseţeze spiritele, educîndu-le în permanenţă pentru a recepta la cea mai înaltă scară de sensibilitate frumosul, în feluritele sale ipostaze. Dr. Mihai MITEA Cluj REMEMBER 1841 • Import-export JURNALUL ştiintific-literarindustrial „Le glaneur Moldo-Valaque“ (apărut la Iaşi), publici, in luna iunie 1841, o relatare privind activitatea pe un trimestru, a portului Galaţi („piaţa cea mai vestită de pe toată Dunărea“, cum o numise, cu 130 de ani mai înainte, Dimitrie Cantemir). La import, printre alte articole aduse de corăbii de peste mări, găsim : 3 640 de amnare, 29 lăzi de cuţite, 5 paturi de fier, 200 de lopeţi, 482 de mături, 278 995 oca de peşte, 10 rişniţe de cafea, 100 de sfredele, 87 de topoare, 24 harite de tămiie, 60 de sticle de şampanie ; apoi : lămii, bumbac, blănuri, vin, var, vitriol, zahăr, piei tăbăcite, oţel iute, feţe de masă, tutun, pinză de America. Nu stăm rău nici cu exportul: 30 500 piei tăbăcite, 48 660 blănuri diferite, 100 060 oca simnră de in, 1 750 de rogojini, 1800 oca de smoală, 42 010 scinduri, 22 de cal, 43 de iepe, 158 de catiri, 2 măgari, 13 950 oca tabac, 27 802 oca teu, 90 vedre rachiu, unt, fasole, ceapă, pinză, biscuiţi, lină, vin, brinză şi mai mult de patru milioane oca de tare. 1903 • Betonul armat LA expoziţia organizată In Bucureşti, in primăvara anului 1903, de către Asociaţia Romănă pentru înaintarea şi răspindirea ştiinţei, inginerul Ilie Radu prezintă o grindă din beton armat, suspendată pe doi stilpi şi încărcată cu taci de nisip, pentru dovedirea rezistenţei. Se poate spune că această grindă marchează lansarea betonului armat la noi in tară. Cu 15 ani mai înainte inginerul Anghel Saligny folosise 7 000 mc beton armat la construirea silozurilor de la Constanta, iar la unele podeţe. In Argeş şi Gorj, se montaseră tuburi confecţionate din acest material. După 1903 s-a trecut la folosirea intensivă a betonului armat in construcţii, eficienţa sistemului dovedindu-se cu prisosinţă. Numai la construirea palatului Ministerului Lucrărilor Publice din Bucureşti (cel din faţa Cişmigiului) s-au turnat 25 000 mc beton armat, pentru realizarea celor două hectare de planşee, pereţi, bolţi şi cupole existente şi astăzi. 1923 • Goga la Academie In anul 1914, cind a fost ales membru corespondent al Academiei Române, Octavian Goga avea 33 de ani şi publicase numai trei volume de poezii, dar valoarea operei sale literare era unanim recunoscută. „Versurile lui Goga — spunea Delavrancea cu ocazia acestei alegeri — sunt ale unui adevărat poet, căci, izvorind din adincul unui suflet nobil, induioşează şi revoltă, luminează şi uimesc, farmecă şi înaltă". La 4 iunie 1919, in şedinţa publică a Academiei, Goga este ales membru activ, fiind recunoscut, de către toţi, ca „un puternic talent care a dat expresie, cu o vigoare deosebită sbuciumărilor sufleteşti ale neamului nostru, suferinţelor lui şi aspiraţiilor de veacuri". La 30 mai 1923 academicianul Octavian Goga işi ţine discursul de recepţie, elogiind opera poetică a lui George Coşbuc, cel care a fost „înregistratorul obiectiv al satului, un miraculos seismograf al vieţii de la tară in aspectele ei senine, idilice, cele mai potrivite cu temperamentul lui si, de altfel, cele mai apropiate de caracterul fundamental al poporului nostru". Ion Munteanu CONFRAŢI • PRINTRE revistele progresiste dintre cele două războaie mondiale, publicaţia lăpteminală politico-literară „Cuvintul liber", aflată la cea de-a treia ediţie din 1933 şi pînă in 1936, cind a fost suprimată, avind ca director pe ziaristul Teodor Teodorescu-Branişte, „...om de talent gazetăresc puternic, făcut din simplitate, dintr-un remarcabil instinct al raţiunii şi sensibilităţii bunului simţ popular...“, cum ii caracteriza Radu Popescu, a adus o însemnată contribuţie la lupta forţelor democratice Împotriva fascismului. Tudor Teodorescu-Branişte, aşa cum a mărturisit, ţinea ca revista „să fie o foaie de sinceră lămurire In special a tineretului“. In acest sens, In volumul Reviste progresiste interbelice, elaborat de un colectiv de cercetători de la Institutul de istorie şi teorie literară „O. Călinescu“, se subliniază .In redacţia „Cuvintului liber“ lucra un grup de tineri ca Alexandru Sabia, Miron Radu Paraschivescu, Geo Bogza, Demostene Botez, Eugen Jebeieanu, Gh. Dinu ş.a.m.d., a căror activitate s-a concretizat in articole, reportaje, foiletoane, scrise de pe poziţiile marxism-teninismului, deosebit de preţioase pentru lupta de idei din epocă. De fapt, dialogul permanent cu tineretul este o caracteristică da bază a revistei. O pagină Întreagă este de FOTOGRAM ri dicată „problemelor tineretului“, rubrică permanenta, susţinută, incepind cu anul 1931, de Miron Radu Paraschivescu, Radu Popescu, Gheorghe Dinu. Se Intilnese frecvent sub rubrica „elevul de liceu", „cronica studențească*. Dar revista „Cuvlntul liber* era tinerească nu numai prin vlrsta celor mai multi colaboratori al ei, sau prin numărul articolelor destinate direct tineretului...». In decursul vremii, Tudor Teodorescu- Branişte, ziaristul energic şi combativ, omul de atitudine şi de curaj, care a debutat in gazetărie încă de pe cind era elev de liceu la Piteşti, oraşul său natal, s-a regăsit adeseori cu vechi colaboratori şi prieteni (In fotografie, In 1945, împreună cu Victor Eftimiu şi Grigore Preoteasa la o reuniune a ziarului „Jurnalul de dimineaţă“, al cărui director a fost). El a colaborat plnă aproape de sflrşitul vieţii, In martie 1969, la diferite ziare şi reviste, desfăşurind totodată o Intensă activitate de scriitor, lăslnd In manuscris o seamă de Interesante şi duioase amintiri despre unii dintre confraţii săi mai vlrstnici sau mai tineri, amintiri ce urmează să apară sub titlul Scara vieţii, In acest an, la Editura „Cartea Românească*. Sandu Naumescu t m * '/~*.,*^"'.1 -#» «"V «"v» mmi’W - *■-·«—**»1**%uâ;s& sfcF A «9* - n i. 1 1 ist» v - ,, H -s", IfilI j. \ î , me Y KA, a- , „ •;£ t. x-'- * ^ 'V v ^ '' Ov *■'£ \ *■$.*•~ w r ^ Je' f ' r /. y .*» ! u at & - REX WARNER: „Caesar“ (3 BORGETA Pădurereanu a făcut o excelentă alegere cind s-a hotărit să traducă in româneşte cartea lui Rex Warner despre Caesar. Poet şi romancier, cu un prestigiu in continuă consolidare ţi expansiune, autor de studii istorice relevante (între ele, cele intitulate Greci şi troieni, Grecia eternă, Tinărul Caesar şi filozofii greci), traducător din Eschilei Euripide etc., Warner a găsit un unghi inedit de a înfăţişa destinul marelui om politic, militar, orator şi scriitor al antichităţii romane care a fost Caius Iulius Caesar (101—44 i.e.n.). Pornind de la Împrejurarea că in seara dinaintea asasinării sale ar fi luat masa cu cîţiva prieteni care intrebîndu-se ce fel de moarte e de preferat, l-ar fi auzit rostind: „o moarte neaşteptată“, ca şi de la legenda cu privire la noaptea zbuciumată ce-ar fi urmat, scriitorul britanic presupune că viteazul Caesar „a văzut, cum se spune că văd unii înaintea morţii, întreaga desfăşurare a vieţii sale perindindu-i-se pe dinaintea ochilor, î ngrădindu-şi, cum singur spune: „Imaginaţia cu un respect al adevărului“. Warner şi-l închipuie pe Caesar „înaintea clipei supreme* (invitîndu-l pe cititor să facă acelaşi lucru), „gîndindu-se la propria lui viaţă, care se apropia de sfîrşit, aşa după cum urmează*. Şi experimentatul autor (a se vedea şi cărţile sale, încercare absurdă, Aerodromul, De ce am ucis 7 etc.) ne introduce un chip surprinzător In intimitatea probabilă a gindirii, faptelor, planurilor şi idealurilor lui Caesar, pe care, şocind tradiţia, II pune să monologheze (deşi Caesar însuşi şi-a scris Comentariile la persoana a 111-a). Ordonată, In versiunea românească, In două păr« (prima e intitulată Tinărul Caesar şi e subdivizată, Ia rindu-i, in bună tradiţie clasică. Intr-un prolog al patru cărţi. Iar a doua, avind un prolog şi numai două mari cărţi, se numeşte Caesar imperator) şi vădind o cunoaştere activă a epocii şi a omului, cartea se structurează cu o sui-generis rememorare selectivă a momentelor şi gindurilor caracteristice ale marelui om, a cărui trăsătură fundamentală a fost cutezanţa, dublată de o Incomparabilă competenţă „Norocul“ lui Caesar a fost clădit pe muncă, pe gindire clară şi profundă, pe respectul colaboratorilor şi al adversarilor, pe conştiinţa faptului că dirijarea vieţii publice constituie o profesiune fi că nu această profesiune (ca fi iu oricare, din cite a practicat sau asupra cărora s-a pronunţat) trebuie să fii expert sau să ştii să-ţi alegi experţii şi să te Inerezi in el Chiar Improvizaţia şi intîmplarea de care vorbeşte Warner In carte (pe baza unor aluzii din Comentarii şi din alte texte şi mărturii) au o rază minimă de acţiune, cită vreme Caesar e conştient de ele Şi le cîntăreşte mereu locul şi rolul Traducătoarea, care nu-i la prima experienţăa adus in româneşte, in 1968, un Napoleon pro şi contra valul Pieter Geyl, a tradus în engleză texte ale unor albume de artă şi ghiduri, precum Arta decorativă contemporană. Maeştri ai picturii universale în muzeele româneşti, Muzeul etnografic al Moldovei, N. Grigorescu, George Enescu, Alba-Iulia etc., fiind o vreme colaboratoare statornică la Romanian Review), a găsit peste tot un ton al echivalării dintre cele mai potrivite, incit cititorul român care ar alătura textele lui Caesar însuşi apărute în româneşte şi paginile biografiei lui Warner aproape că n-ar observa diferenţe. E o calitate care vine masiv din scriitura originară a cărţii, dar a găsi mai peste tot expresia potrivită (stind substanţial pe fondul latin a! limbii noastre), cuvântul care să sugereze, deopotrivă viguroasa modernitate a lucrării, dar şi statornicia ei clasică, constituie un efort şi o biruinţă ce se cuvin plenar subliniate. Căci este vorba de o lucrare tmbinînd termeni filozofici, politici, militari, din administraţia şi organizarea socială a românilor de atunci şi a popoarelor cu care marele om l-a pus In contact, literari şi istorici etc, vehiculaţi cu pricepere de Rex Warner, spre a da acea statornică iluzie a autenticităţii, a unui Caesar plauzibil ca faptă, ideaţie şi expresie. Farmecul cărţii vine de acolo că Warner a ştiut să dozeze Intr-un chip aproape Inefabil Impresia de antic şi modem, făcind abia vizibile şi niciodată numite analogii cu unele aspecte ala evoluţiei societăţii actuale, ascunzind cu totul erudiţia ce-i stă in temelii şi lăţind pagina liberă, fără aparat şi raportări directe, incit retrospectiva imaginată creşte in semnificaţii şi dimensiuni, relevind o faţetă eternă a fiinţei umane prinsă în dialectica unui moment istoric circumscris. Destin at unui om excepţional şi frescă a unei epoci, monologul imaginat de scriitorul englez este o evocare lucidă, captivantă şi bărbătească, pe care, în pofida dimensiunilor ei (673 p), o parcurgi cu interes constant şi cu un viu sentiment al ineditului Păcat că Editura Enciclopedică n-a găsit cu cale să însoţească lucrarea cu o introducere care s-o aşeze în perspectiva scrierilor istorice şi literare de pînă acum asupra lui Caesar, de la Cei doisprezece Cezari a lui Suetonius, la Iulius Caesar a lui Shakespeare, la Caesar şi Cleopatra, de Shaw (a se observa apetenţa britanicilor pentru acest subiect), ori, pe teren românesc, la recenta Mari căpitani ai lumii antice a lui Tudor De asemenea, câteva date despre autor (se spune ceva pe clapa supracopertei tirajului legat !) şi, în orice caz, o mai atentă supraveghere a textului (oribil împroşcat cu greşeli d la tipar) şi a broşării (sunt exemplare cu foi sărite, inversate etc.) erau de absolută trebuinţă. Să sperăm că la o viitoare ediţie toate aceste lucruri se vor remedia dind cititorului satisfacţia deplină a inttlnirii cu o carte deosebită, şi traducătoarei sentimentul unei valorificări plenare a muncii pe care ■ Întreprins- o George Muntean e MAI EXISTĂ UN MISTER VAN GOGH ? — EDITURA Meridiane a publicat, în 1970, două volume, o selecţie din „Scrisorile“ pe care pictorul Vincent Van Gogh le-a adresat în cea mai mare parte fratelui său Théo, pictorilor Van Rappard şi Bernard etc. Aceste Scrisori au fost selecţionate şi traduse din ediţia olandeză, publicată în 1952, cu ocazia centenarului naşterii lui Van Gogh, de către nepotul său, Inginerul Vincent Van Gogh- Bonger, fiul lui Théo, care, la rîndul său, a folosit ediţia publicată, iniţial, in 1914 (apoi reeditată în 1924) de către mama sa, J. Van Gogh-Bonger. Or, aceste ediţii nu sunt complete, din ele lipsind mai multe scrisori, pe care văduva lui Théo, şi apoi fiul său, n-au ţinut sau n-au vrut să le publice deoarece ele, ar fi pus într-o cu totul altă lumină, raporturile dintre Théo şi fratele său Vincent. Mai grav încă, unele scrisori au fost publicate trunchiat, textul lor fiind presărat cu puncte de suspensie, majoritatea tăieturilor operate în aceste scrisori raportîndu-se la divergenţele de vederi dintre Vincent şi tatăl său, ca şi la disputele dintre Vincent şi Théo. Mutilările au fost făcute tocmai pentru a acredită şi a întări legenda existenţei unei profunde afecţiuni între cei doi fraţi, a legendei care pretinde că Théo s-ar fi sacrificat tot timpul pentru Vincent, a cărui glorie o presimţea. Realitatea e insă alta şi ea ne apare cu multă pregnanţă în lucrarea publicată de către Louis Roelandt, Vincent Van Gogh et son frère Théo (Vincent Van Gogh și fratele său Théo) la editura pariziană „Flammarion“, in 1957. într-adevăr, autorul acestei lucrări, completînd „Scrisorile“ lui Vincent Van Gogh cu cele care nu figurează in nici una din edițiile mai sus citate, completează şi rectifică imaginea pe care cititorii şi-au făcut-o despre Vincent Van Gogh, din lectura celor două volume de Scrisori, dîndu-le şi posibilitatea să aprecieze In acelaşi timp natura relaţiilor dintre Vincent şi Théo. Iată, deci, ce ne determină să spunem că Editura Meridiane ar avea poate datoria să editeze această lucrare care ar aduce astfel o serioasă contribuţie la cunoaşterea vieţii lui Van Gogh şi la clarificarea adevăratelor raporturi dintre cei doi fraţi. Paul B. MARIAN S* vorbim despre. NIMENI De felul meu nu am făcut multi purici intr-un loc, n-am stat prea mult In acteaşi slujbă. Cunosc şi de ce. Nu mi-e in fire să fiu la cheremul fiiecăruia. Nu mă duce mintea să umblu cu şuşoteli şi mişmoşeli. Deşi pufin adus de spate, nu pot sta aplecat şi nu mă pricep să trag sfori. Nu știu să măntnc „principialitate" cu piine. Nu știu td mă burzuluiesc cind mi se cere Mă rog, nu ştiu multe, foarte multe. Aşa fiind, ca td »pun 7 oricit de curios i-ar părea, de mult, de foarte de mult» de aproape cincisprezece ani trebăluiesc In acelaşi loc. Ştiu si da ce. De cind am venit şi pind acum i-au schimbat, nici mai mult, nici mai puţin de opt şefi, aşa ci neapueîmi să mă aibă careva la stomac eu, tiriş-grăpiş. văziniu-mi de îndatoririle toate, cite au fost şi cite au mai venit, n-am fost pus In situaţia da a-mi lua tălpăşiţa. In aceşti cincisprezece ani, virful ei administrativ fiind, am căutat să sfinţesc locul, am pus citi minte am ca treaba ii meargă bine. Celor din preajmă, mai cu duhul blindefii, mai cu piciorul in prag, le-am pus meserie in mină. Şi i-am oblăduit cit am putut. Cind au avut cite un necaz le-am sărit intr-ajutor. Am fost şi am bătut la uşa a tot felul de mărimi ca să capete cite un drept. Am intervenit, cind au fost in nevoie, la mulţimea de doctori care mă onorează cu prietenia. Cind s-a impufit ette o treabă, că s-au Inttmplat fi d-astea, n-am pregetat ti fac drumul la Canossa ca să o descurc, ca nu care cumva să aibă careva de pătimit. M-am declarat răspunzător pentru cite boacăni s-au produs, că s-au produs şi boacăne, suportind şi observaţiile şi sancţiunile, cel puţin la noi, la slujbă, care mai de care umilindu-se ca un curcat cind e vorba de observate şi sancţiuni. Toate bune şi la locul lor pină In această primăvară cind eu auzisem ceva... mai to« Insă ştiau pertinamente una şi mai bund» cd nu voi mai fl virfuleţ administrativ. Nu zic că imi cădea bine, dar— daci nu ştiu mulţimea de lucruri de care spusei, ce pretenţie ti am . Eram deci cit de cit împăcat cu mint însumi. Aşa, împăcat, nu puteam să nu bag de seamă cum cei din jurul meu, cel pe care l-am oblăduit, femei tn toată firea cu diplome universitare, oameni In toată puterea, capi de familie, începeau a mă ocoli. Nu-mi mai deschideau uşa, unul după altul roind-o spre cel ce se zicea cd Imi va lua focul, încă nu eram motroşit, ei cu mine aveau treabă dar se purtau de parcă n-aş mai fi fost, de pared mi-aş fi dat duhul. Celălalt nu era înscăunat, el nu intrase In atribufiile sale dar Işi făceau de lucru la el, Ii aţineau calea, II consultau la te miri ce » nu ştiau cum să-i intre in voie. Ce si fi făcut ? Să-i « chemat şi si-i fi făcut de două parale ! M-aş fi înjosit pe mine însumi, aşa că am închis ochii. S-a intimplat Insă pe dot- Celor In cauză nu le-a ieşit pasienţa şi, intr-o bună zi am văzut femei In toată firea, cu diploma universitare, oameni tn toată puterea, capi de familie, ftctnd calea întoarsă, revenind zlmbitorl față de cel pe care II tnmormintaseră, căutindu-mi ca si se afle In treabă, solicitlndu-mă dacă trebuie sau nu să puie o virgulă, l-am văzut, da parcă l-ar fi supărat cu ceva, celuilalt tntorcindu-i spatele. I-am văzut in toatd micimea lor, rtmi nu alta, și mi s-a făcut o greatd, o greaţă de moarte. Mihai Popescu