Contemporanul, ianuarie-iunie 1973 (Anul 27, nr. 2-27)
1973-01-05 / nr. 2
ITM Revelion • TOMA Caragiu. Un ironist subţire, ascuns într-un tanc. O veselie fără aripioare. O veselie grea. Un rîs mîrîit. O vervă care nu-i verva cintezeilor. Inteligenţa lui se plimbă prin repertoriul clasic şi prin cupletele pompierilor de serviciu cu acelaşi aer de campion, care nu se simte jignit să dea reprezentaţii în orice localitate. Spiritul său pocneşte apăsat şi neaoş. Râde tot. Arde tot, înghite tot. Anda Călugăreanu nu s-a lăsat înghiţită. Colibriul nu s-a speriat de leu. I-a ţinut piept vitejeşte. Vitejeşte nu e oare prea puţin spus ? Stela Popescu. Ani de zile a refuzat să joace cu miză mare, s-a complăcut în gîngureli şarmante, în chermeze cu jocuri de artificii. Iată saltul. Iată performanţa unei mari actriţe. Un bombardament cu farmec. Un cameleon irezistibil. O bombă atomică în pene de struţ. De la madam Borş la celesta învăţătoare a dore-mi-ului, a trecut prin toate probele plasticităţii. A fost peltică, fatală, exotică, matrimonială, mofturoasă, melodramatică, intelectuală, hippy, indigenă. A fost o uzină de farmec. Fast de mare show. Monumentale scări de staniol. Virtuozităţi de trompe l’oeil. Feerii din resurse locale. Costume extralux, recondiţionate ingenios din vechile stocuri. Aura Urziceanu reîntoarsă cu diadema pe creştet (de ce certificatele de aur trebuie obţinute în altă parte ? De ce nu putem să fim profeţi în satul natal ?) Fete frumoase. Multe fete frumoase. Pălăriispectacol. Un suflu de mare serbare. Un maraton cu mărgelele la gît- Dem Rădulescu („fratele meu alb“) şi Jean Constantin („artist de culoare“) în dialog ionescian inspirat de şliboviţă. Nea Marin la Moulin Rouge. Bocăneţ la Avertty. Iar la Avertty (Mai bine cu deşteptul la pagubă, decît cu prostul la cîştig) Tom Jones rivalul lui Fărâmiţă Lambru. Raquel Welch rivala Didei Drăgan. Aşa e-n tenis ! Aşa e întotdeauna în aceste programe mamut care trebuie să împace şi toate armele şi toate gradele. Dar chiar aşa e întotdeauna? Nu! Cred că la ultimul revelion televiziunea s-a întrecut pe sine. Nu spun că nu au fost şi acum glume discutabile, apariţii sub aşteptărişi cine nu ştie cît de nesăbuită e aşteptarea aceasta care trece atît de uşor în psihoză, şi cine nu ştie cîte milioane de capete are această aşteptare, căci fiecare aşteaptă bineînţeles altceva). Sub buna dispoziţie, generală, dincolo de clinchetul clopoţeilor, dincolo de cîntecele de viaţă lungă, dincolo de sorcove se simţea grupul autorilor (şi aici trebuie citaţi cu o reverenţă Tudor Vornicu, Octavian Sava, Dan Mihaiescu, Grigore Pop, Tudor Mărăscu) al autorilor terorizaţi de locul geometric, adică de dorinţa ca să ne mulţumească pe toţi: doctori docenţi, vegetarieni, fete culte, cabanieri, incoruptibili, răzbunători. Pe toţi. Mai ales pe acei care aşteaptă revelionul TV ca pe un Mesia de beteală. Nimeni n-a făcut plebiscitul lămuritor, dar am impresia că această teroare cu steluţe şi smotru se încheie cu o reuşită de alură — în unele momente — internaţională. Ecaterina Oproiu . „FILIERA" IPÂNĂ în final, Filiera poate fi socotit un film despre traficul de stupefiante. Sau despre „lupta cu drogul“. Sau despre „cum s-a descoperit o bandă de traficanţi“. Un film viu, nervos, construit pe acţiuni paralele legate scurt, fără multe explicaţii, fără comentarii de prisos. Fapte, nu vorbe. Fapte redate în imagini precis alese cu grijă, precis muncite îndelung, dar care, finalmente, dau senzaţia de imagini surprinse pe viu. Un film cu urmăriri spectaculoase, nn decoruri spectaculoase — dacă acceptăm ideea că şi strada poate fi un decor spectaculos, şi la acest film n-avem încotro, trebuie să recunoaştem că da, strada poate fi cel mai spectaculos decor cu putinţă. Un film cu o distribuţie corectă în ansamblul ei şi uluitoare in ce priveşte interpretul principal, un film, în fine, care poate fi socotit un bun „poliţist“ turnat abil în coaja unui fapt real. Pînă în final. Pînă acolo unde aflăm că: principalul traficant a fost achitat din lipsă de dovezi, doi dintre complici au primit pedepse ridicole şi acelea suspendate; cel care a introdus heroina (în maşina sa) in Statele Unite a fost condamnat la 4 ani închisoare ; proprietarul adevărat al heroinei a dispărut fără urmă; cei doi detectivi au fost mutaţi de la Biroul de narcotice... Atunci şi acolo, în final, descoperim că de fapt am văzut alt film. Nu despre traficul de stupefiante, ci despre lupta cu morile de vînt. Nu despre cum se „luptă împotriva drogului“, ci despre cum şi de ce nu se poate lupta împotriva drogului, chiar dacă ai toată bunăvoinţa de pe lume şi iţi pui şi viaţa in joc pentru asta. Atunci şi acolo, in final, Filiera devine un film cu mesajul grav şi foarte amar. Şi nu, nu e un truc regizoral. Nu suntem duşi cu vorba ca să stăm cuminţi pînă la capăt cind el, William Friedkin, regizorul, are să ne spună ceva serios şi grav. Nu, pentru că abia aşa privit de la acel final către început, Filiera se dovedeşte a fi construit pentru acel mesaj. Sigur că aşa trebuia povestit scurt, fără „conversaţie de punere in ternă“, fără broderii inutile. Aşa trebuia : filmat viu, din mers, din goană, fără opriri „semnificative“ — nici măcar cind moare cineva, dacă acel cineva nu e important pentru cursul acţiunii. Aşa trebuia: urmărit acest Popeye — Gene Hackman, naiv şi de bună credinţă care-şi face meseria cu o patimă vecină cu demenţa, acest Don Quijote al detectivilor, sperînd, bucurindu-se, isterizîndu-se, hărţuit şi hărţuindu-şi adversarii, ucigind pe cine nu trebuie şi nepăsîndu-i, pentru că nimic nu-l poate interesa decit drumul cel mai scurt către prinderea adversarului, chiar dacă drumul acela trece peste cadavre. Aşa trebuia: să fim lăsaţi să credem că totul depinde de el, şi el să creadă la fel, să credem cu toţii pînă la ultimul cadru că gata s-a făcut, binele, aşa cum e frumos şi se şi cade, a învins răul... Trebuia adică să se vadă bine şi clar cum arată o luptă pe viaţă şi pe moarte cu morile de vînt. Nu. Finalul acela nu e un truc regizoral. Nu e nici măcar numai un final de film. Cam aşa s-au petrecut lucrurile. Eddie Egan, modelul din viaţă al lui Popeye, spune, intr-un interviu, că totul ar fi fost chiar mai rău şi mai puţin spectaculos. Mai puţin spectaculos, înţeleg. Viaţa nu e film şi viceversa. Dar mai rău?... Eva Sîrbu spec tacolele •* să p tă mî n I I Gene Hackman, senzaţionalul protagonist al Filierei i INVAS panamez, Si cuprins de flăcări şi părăsit de echipaj, eşuează pe Dunăre, în apropierea oraşului Galaţi. Ceaţă. O şalupă a căpităniei portului avertizată porneşte în căutarea navei semnalate. Şi descoperă, într-adevăr, vasul eşuat, doar cu cîţiva marinari asfixiaţi la bord, şi cu un incendiu pe cale de generalizare. Şi mai descoperă ceva în calele vasului. O încărcătură de azotat de amoniu care, în anumite condiţii, poate provoca o explozie puternică. Nu o explozie oarecare, ci o explozie care ar periclita însăşi viaţa oraşului, a combinatului siderurgic din apropiere. Acestea sunt premisele nicidecum fictive ale faptului de viaţă scenarizat de Ioan Grigorescu, fapt de viaţă care a creat, în realitate, un moment de suspens dramatic în portul dunărean. Acestea sunt şi premisele nicidecum fictive ale filmului realizat de Mircea Drăgan. Există, aşadar, o doză importantă de document, de realitate, în acest film de ficţiune care a încheiat, practic, anul 1972 al cinematografiei româneşti. Scenaristul, regizorul, o echipă de valoroşi actori şi un grup masiv de cetăţeni ai Galaţiului — cărora filmul le aduce, implicit, un cald omagiu — şi-au propus să dimensioneze pe ecran tensiunea dramaticelor evenimente evocate. Vocaţia reportericească a scriitorului Ioan Grigorescu, pentru care literatura şi reportajul au făcut întotdeauna corp comun, determinîndu-se reciproc, se verifică încă o dată în Explozia. însuşi faptul că această dramatică întîmplare petrecută în realitate a devenit film poate servi ca argument. Autorii peliculei omagiază, cum spuneam, eroismul locuitorilor care au izbutit să învingă ameninţarea violentă care plana asupra oraşului lor, printr-un efort suprem de voinţă şi responsabilitate. Explozia este astfel un film despre eroismul cotidian al contemporanilor noştri, un film care lasă să se întrevadă nobile şi exemplare trăsături morale. Intr-un fel, chiar dacă intenţiile realizatorilor n-au fost premeditate (şi chiar dacă rezultatele artistice sunt inferioare). Explozia reprezintă un „arc peste ani“ între timpul Valurilor Dunării, film petrecut prin aceleaşi locuri într-un moment de crucială răscruce istorică, şi prezentul imediat , personajele de azi ale filmului transmit spectatorilor, pregnant, sentimentul importantelor mutaţii de conştiinţă parcurse de oamenii ţării în anii ultimelor trei decenii. Acţiunea propulsează în prim plan, fireşte, doar cîteva personaje din dramatica încleştare colectivă. Echipajul şalupei care descoperă, prima, vasul in flăcări. Cîţiva reprezentanţi ai organelor de partid şi de stat (Corbea, Ioanid) chemaţi să decidă, operativ şi realist, asupra celor mai eficiente căi de salvgardare a oraşului. Un inginersavant preocupat de aflarea celor mai indicate soluţii tehnice în lupta pe viaţă şi pe moarte cu explozia iminentă, în sfîrşit, un grup de nuntaşi pripăşiţi prin locurile accidentului (în acest caz capacitatea de invenţie a scenaristului a fost mai serios solicitată), şi îndeosebi unul din aceştia, de profesie „stingător de focuri“, veselul, tenacele, eroicul „Salamandră“. Intrate în relaţie cu prilejul evenimentului-limită la care participă, personajele acestea, fără a avea răgazul vreunei transformări morale (acţiunea este desfăşurată pe o durată scurtă, „timpul real“ al acţiunii fiind puţin mai extins decît timpul acţiunii cinematografice), îşi recomandă, fiecare, în secvenţe convingătoare, profilul moral sau cel puţin cite o dominantă de caracter. Pentru regizorul Mircea Drăgan, Explozia reprezintă adevărata intîlnire cu filmulde actualitate (experienţele anterioare, printre care B. D.-urile, nu pot fi considerate semnificative). Cam tardiv „impact“ pentru un regizor cu experienţa cinematografică a unor pelicule precum Setea sau Lupeni 29, dar, hotărit lucru, „mai bine mai târziu decît niciodată". In creaţia oricărui regizor, întîlnirea cu filmul de actualitate nu poate fi decît prolifică , este ceea ce ne îngăduie să constatăm şi Explozia, cel mai plauzibil film al regizorului Mircea Drăgan de la Golgota încoace. îndeosebi în prima sa parte, filmul creează un remarcabil suspens. Tensiunea acţiunii creşte gradat, de la primul semnal de alarmă spre momentul culminant al „crizei“. Pericolul se conturează treptat, la început doar se insinuează, consecinţele accidentului fluvial sînt încă incerte, apoi încep să prindă contururi din ce în ce mai ferme, pînă cînd, dintr-odată, ameninţarea, cumplita ameninţare, devine o realitate aproape palpabilă, o tragică evidenţă : în primejdie, în foarte mare primejdie, se află viaţa întregului oraş. Secvenţele sînt montate alert, regizorul pune accentele de rigoare pe scenele-cheie ale „acumulării“, şi îndeosebi lupta directă, progresivă, a oamenilor cu flăcările din ce în ce mai dezlănţuite ale vasuluiameninţare (excelent filmată de operatorul Nicolae Mărgineanu) prilejuieşte momente cinematografice de real dramatism, culminate cu suspensul tragic al exploziei de pe şalupă. Reminiscenţe estradistice din filme anterioare nu îi îngăduie, însă, regizorului să întreţină permanent suspensul Exploziei. „Petele de culoare“ introduse, probabil, din dorinţa animării conflictului (unele încă din scenariu, altele evident regizorale) provoacă mari oscilaţii de tensiune în desfăşurarea filmului, constituie corpuri străine, uneori chiar incompatibile cu firul dramaturgic principal. Fireşte, un fapt de viaţă ca acela adus spre film de către scenarist şi regizor, atît de elocvent — nu numai prin desfăşurarea sa palpitantă, ci şi prin semnificaţiile sale, nu mai puţin palpitante —, nu avea nevoie de nici un fel de animaţie artificială. Şi totuşi, pe vaporul-rug încins, personajele găsesc timpul unui prînz, în toată legea, ca la „iarbă verde“, în timp ce lăutarul,„cel mai bun artist de culoare din Moreni“ (? ?) îşi rumeneşte puiul fript la flăcările incendiului (explozia era la cîţiva paşi) sau îşi ia vioara şi cîntă „de inimă albastră“. Avea, oare, filmul nevoie de „umanizări“ similare în cazul unor personaje care şi-au evidenţiat pregnant umanismul, eroismul şi exemplarele lor disponibilităţi morale, pe firul central al acţiunii ? Deosebit de dramatică în sine, tentativa eroică a gălăţenilor de a-şi salva de la pieire oraşul nu avea nevoie, fireşte, de supralicitări ale spectaculosului. Salamandră, care rămîne, oricum, unul dintre cele mai frumoase personaje ale filmului — aceasta şi datorită faptului că interpretul său, Gheorghe Dinică, din nou excelent, îi pune pregnant în evidenţă pilduitoarea sa factură sufletească — execută în „ceasul al treisprezecelea“ operaţiunea de salvare a celor doi marinari străini încercuiţi de flăcări în cala vasului (în paranteză fie spus, bărbatul şi fata din cală sînt, parcă, surdomuţi, într-atît li s-a evitat replica) ; frumuseţea morală a personajului, care-şi riscă viaţa pentru acest larg gest umanitar, iese, e adevărat, încă o dată în evidenţă, dar secvenţa are aerul spectaculosului gratuit, salvatorul se reîntoarce înotînd pe vaporul părăsit, unde azotatul de amoniu a început să ardă şi să se topească, avertizînd explozia imediată, şi acţionează tacticos, lăsînd astfel să planeze asupra gestului său captivant umbra inconştienţei. Explozia nu putea fi, prin forţa lucrurilor, un „film de actori“. Interpreţii au fost intens solicitaţi, nu atît la „capitolul“ performanţei artistice : filmul le-a cerut îndeosebi o excelentă pregătire fizică, chiar performanţe sportive. Travaliul actorilor a fost greu (că şi al regizorului şi al operatorului, de altfel), deci cu atît mai valoroase sînt reuşitele. Ne-a bucurat reîntîlnirea cu Radu Beligan, după o destul de lungă absenţă cinematografică, într-un rol cu pondere destul de importantă, în conflict, ca şi reîntîlnirea cu Toma Caragiu (Corbea), intr-o partitură mai puţin obişnuită. Personaje atent particularizate creează interpreţii celor trei „echipieri“ ai şalupei, George Mottoi (în rolul căpitanului, lucid om de acţiune, sobru, prompt în reacţii şi decizii, temerar), Dem Rădulescu (un personaj vesel, savuros, al cărui deznodămînt dramatic aruncă lumini noi asupra valorilor sale umane) şi Mircea Diaconu (foarte bun în rolul lui Victoraş, un tînăr plin de candoare). Despre Gh. Dinică (Salamandră) am amintit : personajul său este cel mai bine conturat din întreg filmul. Draga Olteanu (soţia lui Salamandră) creează un personaj energic, tumultuos şi nu lipsit de umor, Toma Dumitriu redă exact schiţa (doar) de portret a primarului Ioanid, Florin Piersic are un rol cu mult sub posibilităţile sale reale, Jean Constantin cabotinizează excesiv. Neconcludent, din lipsă de probe (pro sau contra) debutul Cezarei Dafinescu. Un rol mare în acest film îl joacă imaginea. In cadrul scenografic îngrijit atent de Constantin Simionescu, operatorul Nicolae Mărgineanu filmează inspirat şi dinamic, intrînd ferm în rîndurile celor mai buni profesionişti ai meseriei sale. Călin Căliman „EXPLOZIA" O secvenţă din Explozia. Recunoaştem în fotografie trei dintre interpreţi : Aurel Cioranu, Jean Constantin şi Gheorghe Dinică. Printre premierele lunii ianuarie, un film al aducerilor aminte : Pe aripile vîntului, Scarlett O’Hara, v-o mai amintiţi desigur, este tot Vivien Leigh, şi la fel de tînără, deşi peste film au trecut mai bine de trei decenii... mnema II Gînduri la început de a Constantin Stoiciu • SE poate spune că 1972 a fost un an bun al filmului românesc. Şi se pot da şi exemple, şi se pot scrie şi nume de regizori şi scenarişti care au contribuit cu mult mai mult decît alţii, şi decît altădată, la adevărul anului cinematografic bun. Fiindcă un astfel de an cinematografic se măsoară mai totdeauna — şi pare normal să se întîmple aşa, cel puţin în cazul filmului nostru — prin ceea ce s-a mai cîştigat, prin ceea ce s-a mai învăţat, prin ceea ce s-a mai înţeles. Ne-au mai rămas totuşi, pentru anul în care încetul cu încetul am ajuns, plini de încredere şi ambiţie, încă multe de dovedit, încă multe de pus la punct, încă multe de înţeles şi încă multe de apărat şi de cîştigat, nu în cele din urmă eterna şi frumoasa grijă pentru cei ce ne-am deprins ■ ştim că trebuie să f filmul despre a şi despre acum, film despre noi şi despre noştri, pentru acele fime care să ne oblige realitatea că am începi să fim, în sfîrşit, o cnematografie. In ceea ce mă priveşte, ca scriitor de scenirii — după eşecul în trucîtva de prevăzut deci explicabil al Decolării — noua formui organizatorică mi-a s dat prilejulprin Cas de filme nr. 3, condusă de Eugen Mândrie cu mult mai sever, da și cu mult mai profesionalist, al începutulu unei colaborări cu Dan Pița pentru realizarea în anul acesta, a filmului Filip cel bun ; un film, desigur, din actualitate, un film, desigur, despre tineri. • SE poate spune cu certitudine că filmul românesc în anul care s-a scurs a făcut un salt important — atît în ceea ce priveşte numărul de pelicule realizate cît mai ales în ceea ce priveşte calitatea, varietatea tematică, împletite — în ciuda unor neplăcute excepţii — cu valoroase momente de cinema autentic. In ceea ce mă privesc ANUL care se Încheie semnifică un salt calitativ, pe care l-aş dori repetat, in cinematografia românească. Prin aceea că a făcut deopotrivă demonstraţia maturităţii sale artistice şi politice. Potenţialul artistic al creatorilor noştri de film şi-a găsit expresia potrivită în filme care au depăşit stadiul căutărilor sterile. Mă gîndesc la Puterea şi Adevărul, Felix şi Otilia. Atunci i-am condamnat Geo Saizescu: te, anul 1972 mi-a adus două satisfacţii profesionale : o acceptare publică remarcabilă Astă seară dansăm în familie — în numai opt luni de la premieră, aproximativ două milioane de spectatori ! Şi intrarea în producţie, deci începerea transpunerii cinematografice, a unanim aşteptatului Păcală, Nicu Stan, pe toţi la moarte. Astă seară dansăm în familie şi Drum în penumbră (un foarte frumos şi adevărat crîmpei de viaţă contemporană). Referindu-mă la mine in special n-aş spune decît: am muncit, am muncit, am muncit. De trei ori, echivalent cu trei filme. Sînt mulţumit că a fost un an plin, că am lucrat mult, cu filmele pe care le-am făcut nu sunt nişte filme oarecare. D.B. 11 Nu numai jurnalul NI Armei Frank • JURNALUL din Inchisoare al unei tinere Sşs studente executate de = ş= nazişti la 22 de ani pents tru activitate comunistă §ş= , constituie punctul de 22 plecare şi pentru un film = == despre puritate şi sacri§==ficiu, realizat de regizo= 2 rul cehoslovac Jaromil = 5 fires . ...Și salută rîndu= £ş nelele. 11 Cehov pe ecran • FILMOGRÁFIA ce- = 2 hoviană se completează §şi cu Livada cu vişini, e-22 cranizare pe care o rea-12 lizează, la studioul = = „Dovjenko“, regizorul 1 2 Artur Voitițki. II Un trio într-un lipas • ETIENNE Périer, al cărui ultim film, O crimă e o crimă, a început să ruleze la Paris, lucrează la un nou film, Pasul greşit. Actorii care dau viaţă acestei istorii, în egală măsură psihologică şi umoristică, sunt Frangoise Fabian, Philippe Noiret şi Michel Serrault is „Ostatecul“ • MARCELLO filastroianii şi Oliver Reed vor filma sub conducerea regizorală a lui Dino Risi în Ostatecul. Viaţa compozitorului • GEORGES Lautner lucrează la un film biografic despre Maurice Ravel, al cărui rol va reveni nu unui actor, ci pianistului Claude Kahn. Documentar • HERBERT Kline — producător şi regizor, s-a hotărit să comenteze pe peliculă creaţiile artistice cele mai caracteristice ale secolului nostru. Revoluţia în arta modernă va observa cu aparatul de filmat operele lui Picasso, Dali, Rauschenberg, Chirico, Henry Moore etc. Filmul îşi propune să includă gîndurile artiştilor despre propriile lor lucrări şi despre lucrările altor artişti moderni. Un film pentru un jubileu din 1973 se vor serba 600 de ani de la naşterea lui Nasimi, poet azerbaidjan, în egală măsură filozof şi umanist, care a trăit în epoca agitată a lui Timur. Cu acest prilej va fi prezentat un film care se pregătește actualmente la studioul „Azerbaidjanfilm“, Nasimi, realizat de Hasan Scidbeili, după un scenariu de Isa Huseinov. 5 SECVENTA SAPTAMINII Colaj • DE SAPTAMINA cinematografică la „Central“! Hugo şi Josefina, Unchiul Vania, Oliver, Pădurea de mesteceni, Incidentul, filme şi filme, unul şi unul, să mergem la colecţie să vedem cit de mult le-am iubit şi cîte „secvenţe“ am scris despre ele. Să mergem la colecţie cu foarfecă în mină şi să decupăm rîndurile care le preamăreau, să le lipim apoi şi să facem un colaj, pentru că nimic nu e mai util decît un rînd de ziar citit după alt rînd de ziar, o propoziţie — pauză — altă propoziţie, o ştire — altă ştire, nimic nu e, deci, mai util decît un colaj de presă, se poate spune chiar că nimic nu e mai zguduitor, pentru că zguduitoare şi nu altfel e secvenţa din Perla coroanei (admirabil film polonez, premieră a acestei sâptămîni), cînd minierii în grevă, la 500 de metri sub pămint, siluete apocaliptice desprinse parcă din Canalul lui Wajda, primesc de la suprafaţă ziare şi în mijlocul dramei găsesc un moment de necesară inserţie, în imediat, în detaliul fără de care nu se poate, în amănuntul ridicol şi inevitabil, comunicat cu glas tare şi cu ziarul în mină, anume că „Ruch“ învinge pe „Cracovia“ şi va ieşi probabil campioană, apoi că la Varşovia rulează turul Furtună, ca să nu mai vorbim de faptul că tot la Varşovia domnul cutare a fost şi a păţit şi a zis etc. a.b.