Contemporanul, ianuarie-iunie 1973 (Anul 27, nr. 2-27)

1973-01-05 / nr. 2

I­TM Revelion • TOMA Caragiu. Un ironist subţire, ascuns într-un tanc. O veselie fără aripioare. O vese­lie grea. Un rîs mîrîit. O vervă care nu-i verva cintezeilor. In­teligenţa lui se plimbă prin re­pertoriul clasic şi prin cupletele pompierilor de serviciu cu a­­celaşi aer de campion, care nu se simte jignit să dea reprezen­taţii în orice localitate. Spiritul său pocneşte apăsat şi neaoş. Râde tot. Arde tot, înghite tot. Anda Călugăreanu nu s-a lăsat înghiţită. Colibriul nu s-a spe­riat de leu. I-a ţinut piept vitejeşte. Vitejeşte nu e oare prea puţin spus ? Stela Popescu. Ani de zile a refuzat să joace cu miză mare, s-a complăcut în gîngureli şar­mante, în chermeze cu jocuri de artificii. Iată saltul. Iată perfor­manţa unei mari actriţe. Un bombardament cu farmec. Un cameleon irezistibil. O bombă a­­tomică în pene de struţ. De la madam Borş la celesta învăţă­toare a do­re-mi-ului, a trecut prin toate probele plasticităţii. A fost peltică, fatală, exotică, matrimonială, mofturoasă, me­lodramatică, intelectuală, hippy, indigenă. A fost o uzină de far­mec. Fast de mare show. Monu­mentale scări de staniol. Virtuo­zităţi de trompe l’oeil. Feerii din resurse locale. Costume extra­lux, recondiţionate ingenios din vechile stocuri. Aura Urziceanu reîntoarsă cu diadema pe creştet (de ce certificatele de aur tre­buie obţinute în altă parte ? De ce nu putem să fim profeţi în satul natal ?) Fete frumoase. Multe fete frumoase. Pălării­­spectacol. Un suflu de mare ser­bare. Un maraton cu mărgelele la gît- Dem Rădulescu („fratele meu alb“) şi Jean Constantin („artist de culoare“) în dialog ionescian inspirat de şliboviţă. Nea Marin la Moulin Rouge. Bo­­căneţ la Avertty. Iar la Avertty (Mai bine cu deşteptul la pa­gubă, decît cu prostul la cîştig) Tom Jones rivalul lui Fărâmiţă Lambru. Raquel Welch rivala Didei Drăgan. Aşa e-n tenis ! Aşa e întotdeauna în aceste pro­grame mamut care trebuie să împace şi toate armele şi toate gradele. Dar chiar aşa e întotdeauna? Nu! Cred că la ultimul reve­lion televiziunea s-a întrecut pe sine. Nu spun că nu au fost şi acum glume discutabile, apariţii sub aşteptări­­şi cine nu ştie cît de nesăbuită e aşteptarea a­­ceasta care trece atît de uşor în psihoză, şi cine nu ştie cîte mi­lioane de capete are această aş­teptare, căci fiecare aşteaptă bineînţeles altceva). Sub buna dispoziţie, generală, dincolo de clinchetul clopoţeilor, dincolo de cîntecele de viaţă lungă, dincolo de sorcove se simţea grupul au­torilor (şi aici trebuie citaţi cu o reverenţă Tudor Vornicu, Octavian Sava, Dan Mihaiescu, Grigore Pop, Tudor Mărăscu) al autorilor terorizaţi de locul geo­metric, adică de dorinţa ca să ne mulţumească pe toţi: doctori docenţi, vegetarieni, fete culte, cabanieri, incoruptibili, răzbu­nători. Pe toţi. Mai ales pe acei care aşteaptă revelionul TV ca pe un Mesia de beteală. Nimeni n-a făcut plebiscitul lămuritor, dar am impresia că această teroare cu steluţe şi smotru se încheie cu o reuşită de alură — în unele momente — internaţională. Ecaterina Oproiu . „FILIERA" IP­ÂNĂ în final, Filiera poate fi socotit un film despre traficul de stupefiante. Sau despre „lupta cu drogul“. Sau despre „cum s-a desco­perit o bandă de traficanţi“. Un film viu, nervos, construit pe acţiuni para­lele legate scurt, fără multe explicaţii, fără comentarii de prisos. Fapte, nu vorbe. Fapte redate în imagini precis alese cu grijă, precis muncite înde­lung, dar care, finalmente, dau senza­ţia de imagini surprinse pe viu. Un film cu urmăriri spectaculoase, nn de­coruri spectaculoase — dacă acceptăm ideea că şi strada poate fi un decor spectaculos, şi la acest film n-avem încotro, trebuie să recunoaştem că da, strada poate fi cel mai spectaculos de­cor cu putinţă. Un film cu o distribu­ţie corectă în ansamblul ei şi uluitoare in ce priveşte interpretul principal, un film, în fine, care poate fi socotit un bun „poliţist“ turnat abil în coaja unui fapt real. Pînă în final. Pînă acolo unde­ aflăm că: principalul traficant a fost achitat din lipsă de dovezi, doi dintre com­plici au primit pedepse ridicole şi ace­lea suspendate; cel care a introdus heroina (în maşina sa) in Statele Uni­te a fost condamnat la 4 ani închisoa­re ; proprietarul ade­vărat al heroinei a dispărut fără urmă; cei doi detectivi au fost mutaţi de la Biroul de narco­tice... Atunci şi acolo, în final, descoperim că de fapt am văzut alt film. Nu des­pre traficul de stupefiante, ci despre lupta cu morile de vînt. Nu despre cum se „luptă împotriva drogu­lui“, ci despre cum şi de ce nu se poate lupta împotriva drogului, chiar dacă ai toată bunăvoinţa de pe lume şi iţi pui şi viaţa in joc pentru asta. Atunci şi acolo, in final, Filiera devi­ne un film cu mesajul grav şi foarte amar. Şi nu, nu e un truc regizoral. Nu suntem duşi cu vorba ca să stăm cuminţi pînă la capăt cind el, William Friedkin, regizorul, are să ne spună ceva serios şi grav. Nu, pentru că abia aşa privit de la acel final către în­ceput, Filiera se dovedeşte a fi con­struit pentru acel mesaj. Sigur că aşa trebuia­ povestit scurt, fără „conversaţie de punere in ternă“, fără broderii inutile. Aşa trebuia : fil­mat viu, din mers, din goană, fără opriri „semnificative“ — nici măcar cind moare cineva, dacă acel cineva nu e important pentru cursul acţiunii. Aşa trebuia: urmărit acest Popeye — Gene Hackman, naiv şi de bună cre­dinţă care-şi face meseria cu o pati­mă vecină cu demenţa, acest Don Qui­jote al detectivilor, sperînd, bucurin­­du-se, isterizîndu-se, hărţuit şi hărţu­­indu-şi adversarii, ucigind pe cine nu trebuie şi nepăsîndu-i, pentru că ni­mic nu-l poate interesa decit drumul cel mai scurt către prinderea adversa­rului, chiar dacă drumul acela trece peste cadavre. Aşa trebuia: să fim lă­saţi să credem că totul depinde de el, şi el să creadă la fel, să credem cu toţii pînă la ultimul cadru că gata­ s-a făcut, binele, aşa cum e frumos şi se şi cade, a învins răul... Trebuia adică să se vadă bine şi clar cum ara­tă o luptă pe viaţă şi pe moarte cu morile de vînt. Nu. Finalul acela nu e un truc re­gizoral. Nu e nici măcar numai un fi­nal de film. Cam aşa s-au petrecut lu­crurile. Eddie Egan, modelul din via­ţă al lui Popeye, spune, intr-un in­terviu, că totul ar fi fost chiar mai rău şi mai puţin spectaculos. Mai puţin spectaculos, înţeleg. Viaţa nu e film şi viceversa. Dar mai rău?... Eva Sîrbu s­p­e­c t­a­colel­e •* să p tă m­î n I I Gene Hackman, senzaţionalul protagonist al Filierei i I­N­VAS panamez, Si cuprins de flăcări şi părăsit de echipaj, eşuează pe Du­năre, în apropierea oraşului Galaţi. Ceaţă. O şalupă a căpităniei portului avertizată porneşte în căutarea na­vei semnalate. Şi descoperă, într-ade­­văr, vasul eşuat, doar cu cîţiva mari­nari asfixiaţi la bord, şi cu un incen­diu pe cale de generalizare. Şi mai descoperă ceva în calele vasului. O în­cărcătură de azotat de amoniu care, în anumite condiţii, poate provoca o explozie puternică. Nu o explozie oa­recare, ci o explozie care ar periclita însăşi viaţa oraşului, a combinatului siderurgic din apropiere. Acestea sunt premisele nicidecum fictive ale faptului de viaţă scenari­­zat de Ioan Grigorescu, fapt de viaţă care a creat, în realitate, un moment de suspens dramatic în portul dună­rean. Acestea sunt şi premisele nicide­cum fictive ale filmului realizat de Mircea Drăgan. Există, aşadar, o doză importantă de document, de realitate, în acest film de ficţiune care a înche­iat, practic, anul 1972 al cinematogra­fiei româneşti. Scenaristul, regizorul, o echipă de valoroşi actori şi un grup masiv de cetăţeni ai Galaţiului — că­rora filmul le aduce, implicit, un cald omagiu — şi-au propus să dimensio­neze pe ecran tensiunea dramaticelor evenimente evocate. Vocaţia reportericească a scriitoru­lui Ioan Grigorescu, pentru care lite­ratura şi reportajul au făcut întotdea­una corp comun, determinîndu-se re­ciproc, se verifică încă o dată în Explozia. însuşi faptul că această dramatică întîmplare­ petrecută în realitate a devenit film poate servi ca argument. Autorii peliculei omagiază, cum spuneam, eroismul locuitorilor care au izbutit să învingă ameninţa­rea violentă care plana asupra oraşu­lui lor, printr-un efort suprem de vo­inţă şi responsabilitate. Explozia este astfel un film despre eroismul coti­dian al contemporanilor noştri, un film care lasă să se întrevadă nobile şi exemplare trăsături morale. Intr-un fel, chiar dacă intenţiile realizatorilor n-au fost premeditate (şi chiar dacă rezultatele artistice sunt inferioare). Explozia reprezintă un „arc peste ani“ între timpul Valurilor Dunării, film petrecut prin aceleaşi locuri în­tr-un moment de crucială răscruce is­torică, şi prezentul imediat , persona­jele de azi ale filmului transmit spec­tatorilor, pregnant, sentimentul im­portantelor mutaţii de conştiinţă par­curse de oamenii ţării în anii ultime­lor trei decenii. Acţiunea propulsează în prim plan, fireşte, doar cîteva personaje din dra­matica încleştare colectivă. Echipajul şalupei care descoperă, prima, vasul in flăcări. Cîţiva reprezentanţi ai or­ganelor de partid şi de stat (Corbea, Ioanid) chemaţi să decidă, operativ şi realist, asupra celor mai eficiente căi de salvgardare a oraşului. Un inginer­­savant preocupat de aflarea celor mai indicate soluţii tehnice în lupta pe viaţă şi pe moarte cu explozia imi­nentă, în sfîrşit, un grup de nuntaşi pripăşiţi prin locurile accidentului (în acest caz capacitatea de invenţie a scenaristului a fost mai serios solici­tată), şi îndeosebi unul din aceştia, de profesie „stingător de focuri“, veselul, tenacele, eroicul „Salamandră“. Intra­te în relaţie cu prilejul evenimentu­­lui-limită la care participă, persona­jele acestea, fără a avea răgazul vre­unei transformări morale (acţiunea este desfăşurată pe o durată scurtă, „timpul real“ al acţ­iunii fiind puţin mai extins decît timpul acţiunii cine­matografice), îşi recomandă, fiecare, în secvenţe convingătoare, profilul moral sau cel puţin cite o dominantă de caracter. Pentru regizorul Mircea Drăgan, Explozia reprezintă adevărata intîl­­nire cu filmul­­de actualitate (expe­rienţele anterioare, printre care B. D.-urile, nu pot fi considerate sem­nificative). Cam tardiv „impact“ pen­tru un regizor cu experienţa cinema­tografică a unor pelicule precum Se­tea sau Lupeni 29, dar, hotărit lucru, „mai bine mai târziu decît niciodată". In creaţia oricărui regizor, întîlnirea cu filmul de actualitate nu poate fi decît prolifică , este ceea ce ne îngă­duie să constatăm şi Explozia, cel mai plauzibil film al regizorului Mircea Drăgan de la Golgota încoace. îndeosebi în prima sa parte, filmul creează un remarcabil suspens. Ten­siunea acţiunii creşte gradat, de la primul semnal de alarmă spre mo­mentul culminant al „crizei“. Perico­lul se conturează treptat, la început doar se insinuează, consecinţele acci­dentului fluvial sînt încă incerte, apoi încep să prindă contururi din ce în ce mai ferme, pînă cînd, dintr-odată, ameninţarea, cumplita ameninţare, devine o realitate aproape palpabilă, o tragică evidenţă : în primejdie, în foarte mare primejdie, se află viaţa întregului oraş. Secvenţele sînt mon­tate alert, regizorul pune accentele de rigoare pe scenele-cheie ale „acumu­lării“, şi îndeosebi lupta directă, pro­gresivă, a oamenilor cu flăcările din ce în ce mai dezlănţuite ale vasului­­ameninţare (excelent filmată de ope­ratorul Nicolae Mărgineanu) prileju­ieşte momente cinematografice de real dramatism, culminate cu suspensul tragic al exploziei de pe şalupă. Reminiscenţe estradistice din filme anterioare nu îi îngăduie, însă, regi­zorului să întreţină permanent sus­pensul Exploziei. „Petele de culoare“ introduse, probabil, din dorinţa ani­mării conflictului (unele încă din sce­nariu, altele evident regizorale) pro­voacă mari oscilaţii de tensiune în desfăşurarea filmului, constituie cor­puri străine, uneori chiar incompati­bile cu firul dramaturgic principal. Fireşte, un fapt de viaţă ca acela adus spre film de către scenarist şi regizor, atît de elocvent — nu numai prin des­făşurarea sa palpitantă, ci şi prin semnificaţiile sale, nu mai puţin pal­pitante —, nu avea nevoie de nici un fel de animaţie artificială. Şi totuşi, pe vaporul-rug încins, personajele gă­sesc timpul unui prînz, în toată legea, ca la „iarbă verde“, în timp ce lăuta­rul,­„cel mai bun artist de culoare din Moreni“ (? ?) îşi rumeneşte puiul fript la flăcările incendiului (explozia era la cîţiva paşi) sau îşi ia vioara şi cîntă „de inimă albastră“. Avea, oare, filmul nevoie de „umanizări“ similare în cazul unor personaje care şi-au evi­denţiat pregnant umanismul, eroismul şi exemplarele lor disponibilităţi mo­rale, pe firul central al acţiunii ? Deosebit de dramatică în sine, ten­tativa eroică a gălăţenilor de a-şi salva de la pieire oraşul nu avea ne­voie, fireşte, de supralicitări ale spec­taculosului. Salamandră, care rămîne, oricum, unul dintre cele mai frumoa­se personaje ale filmului — aceasta şi datorită faptului că interpretul său, Gheorghe Dinică, din nou excelent, îi pune pregnant în evidenţă pilduitoa­­rea sa factură sufletească — execută în „ceasul al treisprezecelea“ opera­ţiunea de salvare a celor doi marinari străini încercuiţi de flăcări în cala va­sului (în paranteză fie spus, bărbatul şi fata din cală sînt, parcă, surdo­muţi, într-atît li s-a evitat replica) ; frumuseţea morală a personajului, care-şi riscă viaţa pentru acest larg gest umanitar, iese, e adevărat, încă o dată în evidenţă, dar secvenţa are aerul spectaculosului gratuit, salvato­rul se reîntoarce înotînd pe vaporul părăsit, unde azotatul de amoniu a început să ardă şi să se topească, a­­vertizînd explozia imediată, şi acţio­nează tacticos, lăsînd astfel să planeze asupra gestului său captivant umbra inconştienţei. Explozia nu putea fi, prin forţa lu­crurilor, un „film de actori“. Inter­preţii au fost intens solicitaţi, nu atît la „capitolul“ performanţei artistice : filmul le-a cerut îndeosebi o excelen­tă pregătire fizică, chiar performanţe sportive. Travaliul actorilor a fost greu (că şi al regizorului şi al opera­torului, de altfel), deci cu atît mai va­loroase sînt reuşitele. Ne-a bucurat reîntîlnirea cu Radu Beligan, după o destul de lungă absenţă cinematogra­fică, într-un rol cu pondere destul de importantă, în conflict, ca şi reîntîl­nirea cu Toma Caragiu (Corbea), in­tr-o partitură mai puţin obişnuită. Personaje atent particularizate creea­ză interpreţii celor trei „echipieri“ ai şalupei, George Mottoi (în rolul căpi­tanului, lucid om de acţiune, sobru, prompt în reacţii şi decizii, temerar), Dem Rădulescu (un personaj vesel, savuros, al cărui deznodămînt drama­tic aruncă lumini noi asupra valorilor sale umane) şi Mircea Diaconu (foarte bun în rolul lui Victoraş, un tînăr plin de candoare). Despre Gh. Dinică (Sa­lamandră) am amintit : personajul său este cel mai bine conturat din în­treg filmul. Draga Olteanu (soţia lui Salamandră) creează un personaj energic, tumultuos şi nu lipsit de umor, Toma Dumitriu redă exact schiţa (doar) de portret a primarului Ioanid, Florin Piersic are un rol cu mult sub posibilităţile sale reale, Jean Constan­tin cabotinizează excesiv. Neconclu­dent, din lipsă de probe (pro sau contra) debutul Cezarei Dafinescu. Un rol mare în acest film îl joacă imaginea. In cadrul scenografic în­grijit atent de Constantin Simionescu, operatorul Nicolae Mărgineanu fil­mează inspirat şi dinamic, intrînd ferm în rîndurile celor mai buni pro­fesionişti ai meseriei sale. Călin Căliman „EXPLOZIA" O secvenţă din Explozia. Recunoaştem în fotografie trei dintre inter­preţi : Aurel Cioranu, Jean Constantin şi Gheorghe Dinică. Printre premierele lunii ianuarie, un film al aducerilor aminte : Pe aripile vîntului, Scarlett O’Hara, v-o mai amintiţi desigur, este tot Vivien Leigh, şi la fel de tînără, deşi peste film au trecut mai bine de trei decenii... mnema II Gînduri la început de a Constantin Stoiciu • SE poate spune că 1972 a fost un an bun al filmului românesc. Şi se pot da şi exemple, şi se pot scrie şi nume de regizori şi scenarişti ca­re au contribuit cu mult mai mult decît alţii, şi decît altădată, la ade­vărul anului cinemato­grafic bun. Fiindcă un astfel de an cinemato­grafic se măsoară mai totdeauna — şi pare normal să se întîmple aşa, cel puţin în cazul filmului nostru — prin ceea ce s-a mai cîştigat, prin ceea ce s-a mai învăţat, prin ceea ce s-a mai înţeles. Ne-au mai rămas to­tuşi, pentru anul în ca­re încetul cu încetul am ajuns, plini de în­credere şi ambiţie, încă multe de dovedit, încă multe de pus la punct, încă multe de înţeles şi încă multe de apărat şi de cîştigat, nu în cele din urmă eterna şi fru­moasa grijă pentru cei ce ne-am deprins ■ ştim că trebuie să f filmul despre a şi despre acum, film despre noi şi despre noştri, pentru acele fi­me care să ne oblige realitatea că am începi să fim, în sfîrşit, o c­nematografie. In ceea ce mă priveş­te, ca scriitor de sceni­rii — după eşecul în trucîtva de prevăzut­­ deci explicabil al Deco­lării — noua formui organizatorică mi-a s dat prilejul­­prin Cas de filme nr. 3, condu­să de Eugen Mândrie cu mult mai sever, da și cu mult mai profe­sionalist, al începutulu unei colaborări cu Dan Pița pentru realizarea în anul acesta, a filmu­lui Filip cel bun ; un film, desigur, din ac­tualitate, un film, desi­gur, despre tineri. • SE poate spune cu certitudine că filmul ro­mânesc­ în anul care s-a scurs a făcut un salt important — atît în ceea ce priveşte numărul de pelicule realizate cît mai ales în ceea ce pri­veşte calitatea, varie­tatea tematică, împle­tite — în ciuda unor neplăcute excepţii — cu valoroase momente de cinema autentic. In ceea ce mă pri­ves­c ANUL care se În­cheie semnifică un salt calitativ, pe care l-aş dori repetat, in cine­matografia româneas­că. Prin aceea că a fă­cut deopotrivă demons­traţia maturităţii sale artistice şi politice. Potenţialul artistic al creatorilor noştri de film şi-a găsit expresia potrivită în filme care au depăşit stadiul cău­tărilor sterile. Mă gîn­­desc la Puterea şi Ade­vărul, Felix şi Otilia. Atunci i-am condamnat Geo Saizescu: te, anul 1972 mi-a adus două satisfacţii profesio­nale : o acceptare pu­blică remarcabilă Astă seară dansăm în familie — în numai opt luni de la premieră, a­­proximativ două mili­oane de spectatori ! Şi intrarea în producţie, deci începerea transpu­nerii cinematografice, a unanim aşteptatului Păcală, Nicu Stan, pe toţi la moarte. Astă seară dansăm în familie şi Drum în penumbră (un foarte frumos şi a­­devărat crîmpei de via­ţă contemporană). Referindu-mă la mine in special n-aş spune decît: am muncit, am muncit, am muncit. De trei ori, echivalent cu trei filme. Sînt mulţu­mit că a fost un an plin, că am lucrat mult, cu filmele pe care le-am făcut nu sunt nişte fil­me oarecare. D.B. 11 Nu numai jurnalul NI Armei Frank • JURNALUL din In­­chisoare al unei tinere Sşs studente executate de = ş= nazişti la 22 de ani pen­ts­­ tru activitate comunistă §ş= , constituie punctul de 2­2 plecare şi pentru un film = == despre puritate şi sacri­­§==­ficiu, realizat de regizo­­= 2 rul cehoslovac Jaromil = 5 fires . ...Și salută rîndu­­= £ş nelele. 11 Cehov pe ecran • FILMOGRÁFIA ce- = 2 hoviană se completează §şi cu Livada cu vişini, e-22 cranizare pe care o rea-12 lizează, la studioul = = „Dovjenko“, regizorul 1 2 Artur Voitițki. II Un trio într-un li­pas • ETIENNE Périer, al cărui ultim film, O crimă e o crimă, a în­ceput să ruleze la Paris, lucrează la un nou film, Pasul greşit. Actorii care dau viaţă acestei istorii, în egală măsură psiho­logică şi umoristică, sunt Frangoise Fabian, Phi­lippe Noiret şi Michel Serrault­­ is „Ostatecul“ • MARCELLO filas­­troianii şi Oliver Reed vor filma sub conduce­rea regizorală a lui Di­no Risi în Ostatecul. Viaţa compozitorului • GEORGES Lautner lucrează la un film bio­grafic despre Maurice Ravel, al cărui rol v­a reveni nu unui actor, ci pianistului Claude Kahn. Documentar • HERBERT Kline — producător şi regizor, s-a hotărit să comenteze pe peliculă creaţiile ar­tistice cele mai caracte­ristice ale secolului nos­tru. Revoluţia în arta modernă va observa cu aparatul de filmat ope­rele lui Picasso, Dali, Rauschenberg, Chirico, Henry Moore etc. Filmul îşi propune s­ă includă gîndurile artiştilor des­pre propriile lor lucrări şi despre lucrările altor artişti moderni. Un film pentru un jubileu d­in 1973 se vor ser­ba 600 de ani de la naş­terea lui Nasimi, poet azerbaidjan, în egală măsură filozof şi uma­nist, care a trăit în epo­ca agitată a lui Timur. Cu acest prilej va fi prezentat un film care se pregătește actualmen­te la studioul „Azerbaid­­janfilm“, Nasimi, reali­zat de Hasan Scidbeili, după un scenariu de Isa Huseinov. 5 SECVENTA SAPTAMINII Colaj • DE SAPTAMINA cinematografică la „Central“! Hugo şi Josefina, Unchiul Vania, Oliver, Pădurea de mesteceni, Incidentul, filme şi filme, unul şi unul, să mergem la colecţie să vedem cit de mult le-am iubit şi cîte „secvenţe“ am scris despre ele. Să mergem la colecţie cu foarfecă în mină şi să decupăm rîn­durile care le preamăreau, să le lipim apoi şi să fa­cem un colaj, pentru că nimic nu e mai util decît un rînd de ziar citit după alt rînd de ziar, o propo­ziţie — pauză — altă propoziţie, o ştire — altă ştire,­­ nimic nu e, deci, mai util decît un colaj de presă, se poate spune chiar că nimic nu e mai zguduitor, pentru că zguduitoare şi nu altfel e secvenţa din Perla coroanei (admirabil film polonez, premieră a acestei sâptămîni), cînd minierii în grevă, la 500 de metri sub pămint, siluete apocaliptice desprinse par­că din Canalul lui Wajda, primesc de la suprafaţă ziare şi în mijlocul dramei găsesc un moment de necesară inserţie, în imediat, în detaliul fără de care nu se poate, în amănuntul ridicol şi inevita­bil, comunicat cu glas tare şi cu ziarul în mină, anume că „Ruch“ învinge pe „Cracovia“ şi va ieşi probabil campioană, apoi că la Varşovia rulează tu­rul Furtună, ca să nu mai vorbim de faptul că tot la Varşovia domnul cutare a fost şi a păţit şi a zis etc. a.b.

Next