Contemporanul, iulie-decembrie 1978 (nr. 27-52)

1978-09-15 / nr. 37

Prin ochelari de rană veche, cerul ce academic ! Lacrimi curg, de zeu şi cuie dalbe de argint misterul le-nfige legendar în trupul meu. Om înnoptat cu gleznele in iarbă cum, oare, am ajuns în acest crîng în care, cald, pămîntu-a prins să fiarbă şi-n care zeii, amurgiţii, pling ? E o nenorocire fericită, pămînt făgăduit de-un umăr curb ...Şi nemurirea s-o înveţi trăind, pentru cei mulţi făcîndu-te avere, un rai să-nalţi pe-o insulă, pe-un grind, pe stinca îndrăzneaţă ce te cere. Să fii, prin ani de soare şi de cer sub ploaia ierbii fără de prihană, să redevii prin tine-adînc mister cind pe la tîmple-ţi trece vremea vană, Stele să numeri, să le înţelegi chemarea pîlpîind ca o făclie, să-ţi scrii în palmă taina unor legi ale mişcării care nu-ntîrzie, Să dormi privind în tine ca un sfinx şi somnul tău să se aleagă-n veghe, Cîntec Despre nemurire al lui Atlas, pe care mai palpită nămeţi din transilvanii, să mă surp. Pămint rotund precum un cuib. Lăstunii mai poartă-n cioc, sub streaşini de-amurg C-un singur ochi privesc ovalul lunii şi apele de linişte cum curg. Reînnoieşte-mi, ziuă, iarăşi cerul şi limpezeşte-mi-l în frumuseţi ! Dezghioacă-ncet, din nuci de-azur, misterul, vînează-mă cu tinere săgeţi ! Al. ANDRIŢOIU să fii tu bobul de lumină, fix, iar aştrii mulţi să-ţi suie-n ureche, Să te apleci pe-o margine de vis şi să-ameţeşti de cosmicele hăuri ci ochiul minţii pururea deschis te-improspăteze şi-ale lui halouri. Să străjuieşti corola unei flori , de mohorîre s-o fereşti, ca mire, rămite paşii tăi întrebători spre zarea aspră cu nemărginire. Domol să intri-n pulbere şi vînt spre-a răsări arzînd cu aurora, să fii lumină şi să fii cuvînt în ochii şi-n auzul tuturora... Radu CARNECI ■ PENTRU etimologia termenului criteriu sunt luate ca bază cuvintele greceşti de kritérion, cu înţelesurile , ceea ce serveşte pentru a judeca, facultatea de a judeca şi krino (la infinitiv krinein) cu semnificaţiile : a separa, a distinge, a discerne, a decide. Plecînd de aici, noţiunea criteriu este folosită in scopuri şi situaţii diferite. Astfel, într-o primă accepţie, prin criteriu este desemnată o însuşire, o proprietate, un semn etc., după care putem recunoaşte un obiect material (lucru) sau ideal (noţiune, ţel etc.). Respectivele indicii — şi altele — pot servi drept criterii nu numai pentru a recunoaşte, a identifica existenţa unui obiect, ci şi pentru a-l evalua, aprecia şi judeca prin încadrarea lui intr-o scară ierarhică, cu semnificaţie axiologică. în mod mai frecvent însă, noţiunea criteriu se foloseşte in logică, gnoseologie şi epistemologie. în logică, prin termenul criteriu este desemnat unul dintre atributele esenţiale ale noţiunii de divizat, în raport cu care se realizează operaţia de diviziune. Astfel, după criteriul existenţei sau inexistenţei florii ca organ de reproducere, regnul vegeta) se divide în două mari grupe : fanerogamele (plante cu flori) şi criptogamele (plante fără flori). De asemenea, folosirea unui criteriu constant se CRITERIU impune şi în operaţia de clasificare, corelată diviziunii. Tot în logică pot fi considerate criterii ale corectitudinii gîndirii, principiile generale — al identităţii, noncontradicţiei, terţiului exclus şi raţiunii suficiente —, sau anumite reguli ale definiţiei, raţionamentului, demonstraţiei etc. In gnoseologie criteriul desemnează o notă caracteristică sau ansamblul notelor caracteristice care fundamentează certitudinea descoperirii adevărului. Se poate afirma de asemenea, intr-un sens mai larg, că criteriul este semnul distinctiv și probator al certitudinii, fie că aceasta se referă la adevăr sau eroare. In istoria gîndirii filosofice, problemele existenţei sau inexistenţei, a naturii — obiective sau subiective — a criteriului adevărului au ocupat şi ocupă un loc de cea mai mare însemnătate. Aristotel considera criteriu al adevărului ca fiind principiul noncontradicţiei, in timp ce la Epicurel era dat de către evidenţa percepţiei. Filosofii stoici acceptau, in principiu, existenţa criteriului adevărului. Astfel, celebrul medic şi biolog Claudius Galenus, adept al stoicismului în filosofie, considera că există un criteriu, kriterion esti pragmatos diagnostikc katanoesis — criteriul este facultatea de discernere abilă a lucrului. Tot în secolul al doilea e.n. avea să fie afirmat şi un punct de vedere opus, iraţional, asupra criteriului . Clemens Alexandrinus, fost şef al şcolii filosofice din Alexandria, considera că kriteriones epistemes depistis, criteriul cunoaşterii este credinţa. In filosofia modernă, criteriul adevărului îl constituie evidenţa (Descartes şi Spinoza) ; la Kantel este întruchipat în mod aprioric, în formele intuiţiei sensibile — spaţiul şi timpul — şi de către categoriile intelectului, douăsprezece la număr, grupate în patru clase : ale cantităţii — unitate, pluralitate, totalitate ; ale calităţii — afirmare, negare, limitare ; ale modalităţii — posibilitate (imposibilitate), necesitate (contingenţă), existenţă (neant) etc. Pentru pozitivismul logic — orientare influenţă în filosofia contemporană — criteriul adevărului îl constituie nu concordanţa dintre cunoaştere şi realitatea obiectivă, ci principiul „coerenţei“ dintre propoziţiile care alcătuiesc un sistem teoretic. Este vorba, în acest caz, de o formalizare extremă a noţiunii de criteriu, în domeniul cunoaşterii. La rîndul său, exagerînd în sens opus, pragmatismul admite drept criteriu al adevărului cunoştinţelor doar utilitatea şi eficacitatea practică a acestora, caracterul lor instrumental. Alte orientări filosofice au căutat respectivul criteriu in intuiţie, „trăire“, comprehensiune. Specific concepţiilor idealiste despre criteriul adevărului este plasarea acestuia, în principiu, în interiorul subiectivităţii, al conştiinţei. De aceea aceste concepţii nu pot oferi un criteriu obiectiv al adevărului, întrucît nesocotesc faptul că, in ultimă instanţă, cunoaşterea este o relaţie între conştiinţă şi realitatea obiectivă. De aceea are o mare însemnătate introducerea de către materialismul dialectic a noţiunii de practică social-istorică (praxis), drept criteriu fundamental al adevărului cunoaşterii, întrucît cunoaşterea umană este o relaţie dintre conştiinţă şi realitatea obiectivă, obţinerea, verificarea şi validarea cunoştinţelor se poate face în primul rînd în cadrul practicii sociale, care reuneşte in mod necesar conştiinţa teoretică şi realitatea obiectivă. In cadrul praxisului se verifică gradul concordanţei cunoştinţelor cu realitatea, conţinutul lor de adevăr. Practica socială constituie, în mod direct sau indirect, criteriul ultim care stă la baza tuturor procedeelor de testare a adevărului — demonstraţia, deducţia, reducţia, metoda deciziei etc. De unde rezultă totodată şi concluzia că noţiunea însăşi de criteriu se îmbogăţeşte şi se precizează continuu, odată cu progresele cunoaşterii şi transformării realităţii de către oameni. Constantin COȘMAN 2 CONTEMPORANUL - Cursul magistral D! DESIGUR, nu am putea " concepe o adevărată viaţă universitară fără largi, complexe şi stăruitoare activităţi seminariale. Le reclamă, deopotrivă, atît condiţiile teoretice ale cercetării fundamentale cit şi reflexele acestei cercetări pe diferite planuri ale cunoaşterii practice. Valenţele raţionale ale muncii in seminarii se împletesc de aproape cu tot atîtea argumente psihologice şi pedagogice. în procesualitatea multiplă a invăţămîntului ştiinţific superior, seminarul poate imprima viaţă, tensiune şi atmosferă fecundă ca de şantier. Asigură legături directe între catedră şi banca studenţească. Omului tînâr, cu personalitatea lui intelectuală în devenire, îi poate pune la dispoziţie trepte sigure de afirmare. Poate că nu există formă de ucenicie mai autentică şi mai valabilă, ca aceasta, în pregătirea acelora care mai tîrziu, în ordinea lor spirituală şi în datoria lor constitutivă ca factori activi ai societăţii, vor simţi nevoia să înţeleagă şi să respecte beneficiile morale ale dezbaterii libere, responsabile. Nimic mai necesar, de aceea, ca munca seminarială să intre cu stricteţe în obligaţia întregii ierarhii universitare, de la asistentul începător pînă la profesorul-şef de catedră sau conducătorul de disciplină. O considerare egală — cred — se cuvine şi cursului magistral. Nu mă gîndesc să fac aici o pledoarie. încerc numai să definesc cîteva repere ordonatoare, într-o chestiune în care pe alocuri tind să apară criterii grăbite şi să intervină ostentaţii de suprafaţă. Este posibil, într-adevăr, ca în zilele noastre ideea cursului magistral să dea naştere la rezerve, obiecţii, chiar şi amendări sau proteste. Unele din acestea s-au şi rostit propriu-zis ; altele se anunţă la orizont. Cursul magistral — ni se spune — este pe cale de a-şi încheia clasica şi marea lui carieră. Aparţine unei epoci revolute. Devine, văzind cu ochii, o formă depăşită , mult decor, o anume convenţie protocolară, nu şi tot atîta comunicare reală şi eficace. Poartă pe el — ni se spune — pecetea unui academism vetust, stăpînit de ritualuri şi solemnităţi scolastice. Poate adăposti discrepanţe aspre, flagrante, între tonul său fatalmente apodictic şi mentalitatea mai eliberată de prejudecăţi a omului contemporan. Oricum, ne putem aştepta ca intre retorica acestei forme de curs şi caracterul esenţializant al sistemelor informaţionale moderne să se producă mai degrabă distanţe decit asocieri ori integrări de concepţie. Era noastră electronică ne pune la îndemînă o bogată aparatură audio-vizuală, capabilă să lărgească şi să diversifice spaţiile investigaţiei ştiinţifice. Rămîne de văzut, însă, dacă prin natura sa cursul magistral este făcut să-şi apropie în mod util aceste mijloace, ori dimpotrivă să le privească în chip refractar, cu îndoieli şi poate cu un aer pedant de superioritate. Sînt obiecţii, acestea, de care este limpede că trebuie să se ţină seama. Am greşi, minimalizîndu-le ori alunecînd pe lingă ele cu indiferenţă. Nu înseamnă, însă, că adevărul lor este sau că ar putea să devină exclusiv. Cursul magistral stă mai presus de mode, circumstanţe ori conjuncturi episodice. Existenţa lui descinde din raţiuni mai adînci, toate cu puterea lor de solicitare şi cu vibrarea lor aparte, într-o sferă sensibilă de valori şi permanenţe ale culturii. Catedra este catedră, nu cind de la înălţimea ei am vrea să rostim predici ori să propunem dogme, ci cind folosind autoritatea ei simplă, egală, înţelegem să comunicăm temeiuri şi cuceriri ale cunoaşterii. Această cunoaştere, ştim, nu se produce spontan, ca o agregare abstractă şi impersonală de elemente ; rostul ei, in ultimă instanţă, este să reprezinte şi să propage acte de umanitate. Cursul magistral este în măsură să ne introducă in planurile intime ale acestei umanităţi , cu pătrundere, cu organizare logică, cu dispunere arhitectonică neapărat, nu mai puţin şi cu artă ori fioruri de patetism cind este cazul. Transmiterea de cunoştinţe, dacă nu este lăsată doar pe seama procedeului tehnic şi anonim poate avea in favoarea ei şi un climat personalizant, capătă mai mult relief, mai mult mesaj şi mai mult răsunet in cugetele cărora li se adresează. Să nu confundăm cursul magistral, deci, cu o simplă festivitate universitară ! S-ar putea uneori, in funcţie de împrejurări individuale, ca nota lui mai gravă să pară fast de catedră. De atîtea ori, ins' această notă sublimează in ea stil şi demnitate, ordine şi răspundere, respect şi sacerdoţiu, toate acestea avînd de apăr adevărul intrinsec al muncii ştiinţifice, rutină şi de pragmatism amorf. In încheiere, două exemple : Memorialele lui V. Pârvan şi Generalităţi cu privire la studiile istorice de N. Iorga. Atît primul volum cit şi celălalt Însumează prelegeri inaugurale la cursuri magistrale. Dacă nu ar fi să ne sprijinim decit pe aceste două ilustrări, încă ar fi de ajuns, cred, ca atitudinea pe care am încercat s-o definesc în rîndurile de faţă să-şi capete o justificare. Ion ZAMFIRESCU * MEDARDO ROSSO : Ecce Puer