Contemporanul, iulie-decembrie 1989 (nr. 28-50)

1989-09-15 / nr. 37

• '••K-' •>*> S/ ÎÎXvi'ŞStţiţiiÂI— s>( •■**><■' /y ţfc i>:< Alma mater D E FIECARE dată, des­chiderea anului de în­­vâfdintînt este o sărbă­toare a culturii, cu atit mai bogată in semnificaţii cu cit, vechi *i frumoase tradiţii iji proiectează prin prezent un viitor mai bogat, mai fru­mos. In acest an, Universitatea din Bucu­reşti iţi deschide larg porţile pentru a o ruta douăzeci şi cincea oară, găzduind ge­neros cu fiecare nou student noi aspira­ţii îi idealuri de împlinire. De fapt, înce­puturile acestui aşezămint ştiinţific şi cultural il aflăm mai înainte in Academia domnească de la Sf. Saca, vestită in tot răsăritul Europei, in­­fiinţată in anul 1694 de către Constan­tin Brăncoveanu, adevărat focar de răs­­pindire a ideilor înaintate, de combatere a dogmatismului scolastic, de laicizare a culturii, de apropiere de realităţile vieţii şi istoriei acestor păminturi. Primii das­căli ai Academiei, precursorii universi­tarilor de azi, s-au străduit, in cursul secolului al XVIll-lea, sub semnul ideilor iluministe, să lupte impotriva înapoierii feudale, impotriva dominaţiei otomane. Ei au fost printre făuritorii conştiinţei naţionale a tineretului studios. Multi din­tre profesorii sau elevii de la Sf. Sa­va, (Gheorghe Lazar, Nicolae Bălcescu, I­on Ghica), au avut roluri de frunte in pregătirea revoluţiei dn 1848. In 1857, pe ■aceste locuri profund evolcatoare, s-a pus piatra de temelie a actualului edi­ficiu al Univerităţii, iar ciţiva ani mai tirziu, in 1884, cu decretul domnitorului Alexandru Ioan Cuza prin reunirea ini­ţială a facultăţilor de ştiinţă, litere şi drept, la care s-au adăugat ulterior, fa­cultăţile de medicină şi farmacie, a luat fiinţă Universitatea din Bucureşti. In cei 125 de ani de existenţă, Univer­sitatea bucureşteană l-a dezvoltat con­tinuu, devenind un important centru de culturi. Catedrele sale au fost ilustrate de inulte personalităţi ştiinţifice care au ridicat prestigiul invătămintului superior din România. Astfel, in decursul anilor, in Universitate s-a creat o puternică şcoală matematică cunoscută ţi preţuiţi ţi peste hotare, ilustrată de mari şi pro­funzi matematicieni ca Emanoil Bacalo­­gu, Spiru Horea, Gheorghe Ţifeica, Tra­ian Lalescu, Dimitrie Pompei, Simion Stoilov, Dan Barbilian, G. Moisil, Octav Onicescu, Gh. Mihoc, Miron Nicolescu, N. Teodorescu. O puternică tradiţie ştiinţi­fică s-a format şi a fost perpetuată şi in celelalte ramuri ale ştiinţelor naturii In domeniul biologiei prin Dimitrie Brind­za, Grigore Antipa, Dimitrie Voinov, Ion Simionescu, Em. Teodorescu ; in dome­niul geografiei şi geologiei prin Grigore Ştefănescu, Sabba Ştefănescu, Sava A­­thanasiu, Gh. Vilsan, Simion Mehedinţi, M. Filipescu ; in domeniul chimiei prin G. Istrate şi G.G. Longinescu, I. Murgu­­lescu. Profesori de seamă au ilustrat şi­tin­-feţe umaniste : istoricii Nicolae lorga, Vasile Părvan, filologii B.P. Başleu, Z. Bogdan, Ovid Densușianu, I. Bianu, N. Carto­jar.­ Al. Rosetti, Al. Graur, Tudor Vianu, Mihai Rated, G. Călinescu. Pini In anul 1948, cind s-a desprins ca institut de sine stătător, in cadrul Universităţii a funcţionat şi facultatea de medicină şi mulţi dintre profesor­­ii ei, Carol Davila, Victor Babeş, Gh. Marinescu, Ion Canta­­cuzino, C. Levaditti, D. Bagdazar, C.I. Parhon, au dus departe in lume faima îndreptăţită a şcolii medicale româneşti. De-a lungul celor o sută douăzeci şi cinci de ani, in Universitate i-a dezvoltat o intensă tradiţie umanist progresistă. Numeroşi profesori şi studenţi au parti­cipat la mişcările sociale înaintate, mili­­tind pentru ideile de progres şi civiliza­ţie, pentru crearea unui inviţămint, ac­cesibil celor mulţi, pentru îmbunătăţirea continui a condiţiilor de studii şi de trai ale studenţilor, inserari de adevăr şi cu­noaştere. Anii care au trecut au însemnat tot atitea trepte, mereu mna înalte, in perfec­ţionarea invătămintului, in dobîndirea vastelor cunoştinţe legate de cele mai noi cuceriri ale ştiinţei. Astăzi, in activitatea didactică şi ştiinţifică a Universităţii se împletesc tradiţionalele direcţii de cerce­tare cu abordarea unor probleme noi, ge­nerate de dezvoltarea Infinită a ştiinţei, de preocuparea directă a catedrelor de a-şi lega activitatea de practica făuririi economiei şi culturii noi, de formarea studenţilor ca viitori specialişti cu o înal­tă calificare. In toate facultăţile există şcoli ştiinţi­fice constituite, grupind cercetători din generaţii diferite, uniţi strins prin comu­­■nitatea de preocupări şi de idei. Nume­roase figuri proeminente ale vieţii ştiin­ţifice şi culturale româneşti sunt profeso­rii Universităţii care înţeleg să-şi pună întreaga lor energie, forţa etici in apăra­rea şi indicarea omului, în cucerirea şti­inţifică a realităţii, cucerirea filosofică a adevărului, cucerirea artistică a frumu­seţii. Alexandru BĂLĂCI Regăsiri şi împliniri έNŢELEGÂND. puni la capăt nevoia de amin­tiri, de recapitulare a trecutului, întrezărim posibile explicaţii de păstrare a ceea ce a fost semnificativ, luminos şi uitind, cu sau fără voie, umbrele, răul, ca şi cum, astfel, i-am interzice viitorul. Este, poate, vorba şi de conştientizarea propriei şi ine­vitabilei limitări ce iţi cere încă dreptul la depăşire sau, de ce nu, dorinţa de a fi so­­­­lidari, in­solitudinea fiecăruia, cu toţi cei frimîntaţi de aceleaşi întrebări, rostin­­du-se sau nu în răspunsuri ...ori mai poate fi, încrederea ci gindul sau cuvintul, tot ceea ce face cuprinsul vieţii tale poate creşte negentropia timpului sau... Sunt gin­­duri ivite ca de la sine, citind cele două cârţi ale distinsului medic-profesor şi om Pius Brînzeu, apărute la scurt interval una după cealaltă, şi luminindu-ne un drum pe care e bine a-l cunoaşte chiar dacă nu-l putem urma. Aşa s-a făcut că după cartea Dincolo de bisturiu in chirur­gie (Editura Academiei R.S.R.) ne-am re­­intilnit cu Pius Brînzeu in Regăsirile lui Asclepios (Editura Facla) in dorinţa-ne­­voie a autorului de a fi, şi in acest fel, folositor semenilor. Odinioară, totuşi nu cu atit de mulţi ani in urmă, bisturiul tău, condus de o mină şi gindire sigure re­da sănătate celor suferinzi, din „preaplinul inimii ne apropie altfel de ei, invăţin­­du-ne cit de necesar (şi sănătos) este să uifi tot ce e rău in viaţă, fiindcă in ase­menea cazuri „uitarea e o biruinţă". Să nu uităm insă tot ceea ce prin re­gistre poate fi de folos împlinirii, sporirii omu­lui in valorile sale fundamentale — ade­vărul, binele, frumosul. Din aceste mo­tive, in principal, aceste cărţi, in care ha­rul de povestitor al autorului te întovără­şeşte cu blindeţea moralistului, ne înfăţişează atit de numeroasele posibili­tăţi de vindecare a suferinţei umane. De virsta omului însuşi poate, chirurgia a urmat drumul sinuos al cunoaşterii, al încercărilor nu întotdeauna reuşite, dar mereu dătătoare de speranţe, fiind deopo­trivă ştiinţă şi artă chiar şi astăzi sau in viitor, cind laserul va înlocui bisturiul, dar nu ineditul. Şi este astfel, aşa cum de­monstrează sigur şi ilustrează bogat au­torul, fiindcă chirurgii apelează, deopotrivă la limpezimea minfii dar şi la docilitatea mi­­nii. Rămîne o deosebire esenţială faţă de artă şi, intr-o anume măsură, de şti­inţă, constind in faptul că, „obiectul* in­tervenţiei chirurgului in special îi in gene­ral a medicului este omul sau, mai precis, viaţa sa ; acea viaţă unică şi irepetabilă aflată incă pentru ştiinţă o taină pe care speră a o desluşi curind. Spaţiul-timp al muncii chirurgului — medic şi om — este intr-un mod cit se poate de concret — a fi sau a nu fi, dacă ţinem seama de riscul care există chiar si in cazul unei operatii uşoare. Intre cele două extreme, un evan­tai foarte larg de posibilităţi, pe care me­dicul le transformă intr-o nouă formă a lui a fi intre semeni şi cu ei prin împli­nirea unei misiuni profesionale de mare nobleţe. Deci, suntem­ înclinaţi a crede că medicina cu toate disciplinele ei, (chirur­gia în special) este deopotrivă ştiinţă şi artă ; este o ştiinţă care acum îşi apropie din ce in ce mai mult, deşi in grade dife­rite de mediere, toate disciplinele, filoso­­fia însăşi, după cum este o artă cu speci­ficul ei inconfundabil. De aici, poate, ati­tudinea tuturor pacienţilor (sau a poten­ţialilor pacienţi, adică noi toţi) care fie ei investesc întreaga lor încredere in medi­cul de la care aşteaptă tot, adică sănăta­tea, văzind in el un fel de zeu, fie că şi-a retras in egală măsură. Insă cum spune Pius Brînzeu „chirurgul nu este un zeu, el nu poate da viaţă, dar poate prelungi viaţa şi reda sănătatea prin munca sa plină de dăruire, in sensul curat al intr-ajutorării umane“. Am ales această formulare a unui crez de viaţi (aflat in ambele cărţi) pen­tru accentul pus pe un anumit fel de etică afirmată expres nu ca teorie, ci ca expe­rienţă de muncă şi viaţă cotidiană. întemeierea, principială in mare parte, din Dincolo de bisturiu in chirurgie, este dezvoltată pe larg prin „regăsiri“ in cea de a doua carte intr-un fel de iniţiere a viitorului specialist, dar şi a cititorului pe care un interes.„ dezinteresat il aduce in preajma acestui univers, pe un drum al ştiinţei şi dăruirii de sine pentru salvarea vieţii, redarea sănătăţii şi a bucuriei de a trăi. Toate aceste regăsiri ale lui Ascle­pios, in împrejurări concrete de muncă şi viaţă, sunt tot atitea forme de împlinire umană in ceea ce rămine a fi mereu cea mai umană dintre profesiuni — medicina. Elena SOLNNCA Principalul izvor de cultură (Urmare din pag. 1) diferite trepte ale construirii socialismului şi conştiinţa socialistă. Prima, aşa cum a arătat secretarul general al partidului, tovarăşul Nicolae Ceauşescu, păstrează Încă unele reminiscenţe ale orinduirilor precedente şi trebuie ţinut seama de a­­ceastă situaţie in procesul educativ. Cred că adesea în acest proces se apelează prea mult la latura raţională şi prea pu­ţin, sau deloc, la latura afectivă. Misti­cismul, de exemplu, nu poate fi combă­tut rezumindu-ne la a-i opune adevărul ştiinţific, raţional. Probleme asemănătoare se pun şi în educaţia patriotică. Ea nu se poate pro­mova numai insiruind evenimente şi date istorice, sau cifre care să oglindească realizările contemporane. Acestea sunt ne­cesare, dar nu şi suficiente, pentru că patriotismul înseamnă şi o anumită stare afectivă. Procesul de educare cel mai eficient se face prin muncă. Muncind tinărul învaţă să respecte această activitate care l-a format pe om in timpuri imemorabile şi care-l formează şi astăzi. Respectînd munca, respectînd produsul muncii sale, respectînd produsul muncii tuturor, tî­­nărul se va convinge că tot ce avem în patria noastră este rodul muncii moşilor şi strămoşilor noştri şi al muncii noastre, că, aşa cum spunea tovarăşul Nicolae Ceauşescu, „nimic n-a căzut din cer, ni­mic nu ne-a fost oferit pe gratis“. Aceas­ta este raţiunea supremă a dragostei noastre de patrie, de locul in care ne-am născut ca oameni şi ca popor, In care muncim astăzi liberi, demni, cu dăruire, făurindu-ne, sub conducerea Înţeleaptă a partidului, un viitor fericit. Cu peste 40 de ani in urmă mă numă­ram şi eu printre tinerii asistenţi ai Poli­tehnicii. Cind au trecut aceşti ani . Nu ştiu. Am trăit şi trăiesc incă iluzia unei tinereţi perpetue. Este ti­nereţea pe care ţi-o dă cea mai fru­moasă dintre profesiuni, aceea de cadru didactic. Intr-adevăr, ce poate fi mai frumos decit să modelezi suflete, să instruieşti tineri şi să formezi, in acelaşi timp, caractere, să te dăruieşti, să faci operă de apostolat. Şi cită răspundere implică această nobilă profesiune ! Un proces didactic irreal este acela in care studentul sau elevul nu învaţă de frică, ci de jenă de a se prezenta la exa­men nepregătit. Fireşte, aceasta pretinde din partea studentului sau elevului un înalt nivel de conştiinţă, dar şi din partea cadrului didactic un efort de a preda un curs ireproşabil, care să determine o a­­semenea stare de spirit din partea celui ce îl audiază. Fireşte, un curs trebuie să fie actual, să ofere ultimele cunoştinţe dobîndite de omenire în domeniul respectiv, dar aceste cunoştinţe trebuie prezentate intr-o anu­mită perspectivă. Un curs nu trebuie să fie o fotografie, oricit de completă de detaliată a prezentului, ci mai degrabă o imagine dintr-un film nesfîrşit care s-ar putea intitula Drumul omenirii spre progres. De aceea prezentarea, chiar pe scurt, a evoluţiei gîndirii In domeniul respectiv şi a unor perspective in viito­rul mai apropiat sau mai îndepărtat, apare ca o necesitate, pentru formarea unor viitori specialişti, chemaţi nu numai să aplice ceea ce au descoperit alţii, ci care să fie capabili să facă şi ei noi desco­periri. Din acest punct de vedere, stabi­lirea unui raport optim intre clasic şi mo­dem intr-un curs­ este de cea mai mare importantă. Este necesar întotdeauna să se discearnă intre ceea ce este învechit şi ceea ce este clasic. După cum este nece­sar să se discearnă intre ceea ce este o modă trecătoare şi ceea ce este cu ade­vărat modem. Prezentarea elementelor clasice ale unui curs trebuie făcută in aşa fel incit studenţii sau elevii să aibă impresia că adevărul respectiv se descoperă atunci în faţa lor, ca şi cind profesorul s-ar con­funda pentru citeva momente cu savan­tul a cărui teoremă o demonstrează. Fi­reşte nu e uşor. In ceea ce mă priveşte trebuie să vă mărturisesc cit de greu îmi este uneori să joc rolul lui Newton, Eu­ler, Lagrange, Hamilton, Poincaré etc. Fără îndoială că oricit de perfecţionat ar fi procesul didactic, el nu poate oferi studenţilor sau elevilor toate cunoştinţele de care vor avea ei nevoie în viaţă, pen­tru simplul motiv că ei vor lucra citeva decenii bune din mileniul viitor şi că o parte din aceste cunoştinţe nici n-au fost descoperite incă. Este necesar, din această cauză, ca viitorul specialist să fie astfel pregătit incit să se poată pune uşor la curent cu noile cuceriri ale ştiinţei şi tehnicii ce se vor fi făcut după ce el a absolvit şcoala. El trebuie învăţat cum să înveţe singur. Un rol important in asimilarea cuceririlor ştiinţei şi tehnicii II are cultura generală sub toate formele ei : ştiinţifică tehnică, literară, artistică etc. ...Ea dă specialistului un orizont larg, o elasticitate şi o mobilitate a gîmlirii absolut necesare chiar in domeniul său strict de specialitate. In încheiere aş dori să adresez studen­ţilor din anul I, „bobocilor“, citeva cu­vinte : Ieri băteaţi, mai mult sau mai puţin încrezători, la porţile Institutului Politehnic din Bucureşti. Porţile institu­tului s-au deschis in faţa voastră. Sînteţi studenţi. Să nu uitaţi însă că aţi devenit studenţii celui mai mare institut de în­­vâţămînt superior din ţară.­ E o mare cinste pentru voi toţi. Este însă şi o mare îndatorire. Institutul Politehnic din Bucu­reşti are o tradiţie de peste 170 de ani, incepind cu Şcoala lui Gheorghe Lazăr, prima şcoală de invăţămînt superior teh­nic în limba română din Bucureşti, con­tinuând cu prestigioasa Şcoală Naţională de Poduri şi Şosele şi ajungînd la Poli­tehnica bucureşteană de astăzi cu peste 25 000 de student. Cit de importantă este Politehnica noastră ne spune o singură cifră : fiecare al 6-lea Inginer al ţării este absolvent al Institutului Politehnic Bucu­reşti. Şi aceşti absolvenţi s-au achitat cu competenţă de sarcinile pe care le­­avut. Datoria voastră este să faceţi sa crească, prin activitatea voastră, acest prestigiu. Să fiţi atenţi că în Politehnică ştacheta este ceva mai ridicată decit a fost un liceu. Daţi atenţie egală şi proble­melor teoretice şi celor aplicative. Un specialist de înalt nivel, cum veţi fi voi peste 5 ani, va trebui să ştie nu numai cum se face (practic), ci şi de ce se face aşa (teoretic). Dintr-un anumit punct de vedere veţi fi mai puţin controlaţi decit aţi fost în liceu. Vi se cere in schimb o mai mare conştiinciozitate. Există un singur secret : acela de a învăţa continuu, zi de zi, ceas de ceas, de a nu lăsa să se irosească timpul. Amintiţi-vă din mecanică pro­prietatea de ireversibilitate a timpului. Nu vă amăgiţi cu ideea că se poate în­văţa in salturi, in cele citeva zile dinain­tea examenului. Veţi fi siliţi să faceţi eforturi supraomeneşti, fără să reuşiţi, in plus existind şi riscul de a vă îmbol­năvi grav. Fireşte, a învăţa continuu nu înseamnă a nu vă distra. Nu uitaţi însă că aveţi dreptul de a vă distra numai după ce v-aţi făcut datoria. Este bine să ştiţi că omul superior se cunoaşte şi după modul cum se distrează. Fiţi atenţi la prietenii pe care vi-i faceţi îndeosebi la cei care vor să înveţe pe studenţii veniţi din alte oraşe „cum se trăieşte la Bucureşti“. Riscaţi să vă treziţi pe un plan înclinat, pe care, mişcarea descendentă este, aşa cum ştiţi din mecanică, uniform accele­rată. Mă limitez la aceste citeva sfaturi şi vă urez din­ toată inimii mult succes ! Acum exact 60 de ani, la 15 septembrie 1929 cu ghiozdanul în spate. In care se afla un abecedar, o tăbliţă şi un condei, iar afară, legat cu o sfericică un burete, mă îndreptam către Şcoala primară ,,Pe­­trache Trişcu“ din Craiova. Cind au tre­cut atâţia ani ? Şi în momentul în care caut răspuns la această întrebare, văd pe nepoţii mei, Cristian şi Dana, cu ghioz­, danele in spate, ţinîndu-se de mină, cum se îndreaptă cu paşi repezi către Şcoala generală nr. 156. E prima lor zi de şcoală ! 2 CONTEMPORANUL REFLECȚII Wm M fpMMmmm Învăţînd pentru viaţă , RI DE ClTE ORI pes-M ■ te cuprinsurile romă-V­i ne se aude clopoţelul de argint şi lumină al deschiderii unui nou an de invăţămînt, sunetul lui se reverberează cu ample re­zonanţe şi in inima mea. Mă revăd ele­vul sau studentul de odinioară, simt aceeaşi emoţie de început de an şcolar — a reintilninirii cu colegii si profesorii, a startului intr-o nouă competiţie (in pri­mul rind, cu tine însuţi), pe o treaptă superioară, care va solicita, evident, stră­danii şi eforturi superioare. Să se dato­reze aceasta faptului că după termina­rea studiilor universitare am rămas să lucrez la reviste de invătămînt, deci să tin un permanent contact cu şcoala — cu elevii si cadrele didactice —, inoculîn­­du-mi zi de zi acea efervescenţă mnici şi inegalabilă de transmitere-receptare a cunoştinţelor, de inducţie (prin predare, prin sugestie, prin comportare si exem­plu personal) a educaţiei ? Sau să fie rodul asimilării pe cale intuitivă. In pri­mul rind, a celebrei maxime latine : „Non scholae red vitae discimus !“ (..Nu învăţăm pentru şcoala, ei pentru viaţă !“), al cărei indemn mi-a fost de un enorm folos in tot cursul existentei . Începem acest nou an de invătămînt sub semnul Congresului al XlV-lea al Partidului Comunist Romăn. După o vară Incandescentă, bogată in măreţe fapte de atunci, prin care tinerele generaţii ale patriei, împreună cu cadrele didactice, împreună cu noi toţi care alcătuim po­porul român am sărbătorit cea de a 45-a aniversare, a Revoluţiei de eliberare so­cială si naţională, antifascistă si antiim­­perialişti, elevii si studenta patriei se intere in sălile de clasă si-n amfiteatre. In laboratoare si ateliere ori in amfitea­trele muncii, pregătindu-se pentru profe­siunea aleasă, implinindu-şi prin studii temeinice vocaţia şi destinul. La înaltul forum al comuniştilor români, inviţămintul din ţara noastră va raporta succese de seamă pe toate treptele sale de şcolaritate. El se va prezenta ca un invătă­­m­int înaintat, modern, in concordantă cu cele mai mari exigente şi mai noi cuceriri ale contemporaneităţii. Este un invăţă­­mint care formează nu numai buni spe­cialişti in toate domeniile de activtate, ci­ şi oameni cu un vast orizont cultural şi ştiinţific, crescuţi si educaţi in spiritul principiilor eticii şi echităţii socialiste, capabili oricind să discearni griul de neghină, patrioţi înflăcăraţi, pata in orice moment să-şi apere glia străbună şi cu­ceririle noastre revoluţionare. Peste întinderile române se aude cald­ul pur, glasul clopoţelului de argint si lumini al deschiderii noului an de invi­­timint. Il simt pătrunzind in inimă ca un izvor nesecat de încredere in perpetua tinereţe a patriei, dăruită de veşnic tinerele ei generaţii. Dim RACHICI

Next