Contemporanul, ianuarie-iunie 1990 (Anul 2, nr. 1-13)
1990.01-06 / nr. 1
ITERATURĂ t ' f /% / ■■ ' t ' 4 : . ' : WEBE&cBMMWMMM ■ NU POT să uit senzaţia de zădărnicie cu care am călătorit noaptea în autocar cu manuscrisul în geantă din Amsterdam pînă în nordul Danemarcei la Arhus. Nu uit nici ceasurile chinuitoare în care am învăţat să stăpînesc un computer cu program românesc. Nici zilele şi nopţile în care mi-am rescris cartea la acel computer. Intr-o cameră de bloc la etajul şase, pe care o numeam „editură“. Editura românească „Nord“, din exil. Priveam pe geam cerul străin, auzeam prin pereţi glasuri, vorbind într-o limbă străină. Nişte porumbei mi se aşezau pe pervaz. Păsări mari, cenuşii, hrănite pe malurile unor mări, şi ele străine. Apoi a urmat tipărirea, la „Stanley“, întreprinderea era în afara oraşului. Nu părea tipografie, ci laborator. La printer, codurile pentru ş şi ţ îşi făceau de cap, pagină după pagină. Victor Frunză, editorul, le cerea sfios specialiştilor să ne ajute. Ne ajutau, rezervaţi, neînţelegind probabil ce-i cu noi, intruşii, acolo, ce-i cu limba ciudată in care vorbeam între noi in şoaptă, ce-i cu paginile pe care le mingîiam cu privirea, cînd le vedeam, în sfîrşit, corectate. Cărţile tipărite in Danemarca. Pentru a fi citite de cine ? Pentru a servi cui ? Seara plecam de la „Stanley“ storşi de oboseală. Aşteptam intr-o staţie, singurii călători, autobuzul. Peste cîmpul sterp, bătea vîntul Yutlandei, care altădată împinsese, pesemne, corăbiile vikingilor. „Totul e nebunie curată“ îi spuneam lui Frunză. „Zădărnicie“. „Pînă în ziua cînd ne vom întoarce“, răspundea el, neabătut. „Şi atunci nu vom reveni printre ai noştri cu mîinile goale. Vom putea spune : cît am fost departe de voi, uite ce am făcut. Nu le putem rămîne celor deacasă datori.“ II știam chinuit, la un pas de nevroză. Nu-i spuneam că eu nu mai sper în posibila noastră întoarcere. Că eu nu mai cred că ne va mai fi dată vreodată ziua aceea. M-am întors astăzi. 31 decembrie 1989. Umblu năucită pe bulevardele cu ferestrele ciuruite, printre clădirile cu ziduri arse, şi cu urme de gloanţe. Toţi anii cît am lipsit de aici mi s-au şters din memorie, de parcă nu l-aş fi trăit niciodată. Pe oamenii cei mai buni din generaţia mea, oamenii pe care mizam, îi găsesc la posturi. La „Contemporanul“, unde am debutat cu ani şi ani în urmă, atmosferă febrilă de lucru. Doar că peste tot, prin orașul prin care altădată mă purtau pașii mei tineri, pîlpîie luminările mortuare. Iar la Belu, în plină stradă, dorm sub coroane de flori, tineri de vîrsta copiilor mei. Morminte proaspete. Acoperite de prima zăpadă. Acoperite de steag. Ei mi-au înlesnit nesperata întoarcere in ţară. Cum adică am avut naivitatea să-mi închipui că ne vom putea întoarce vreodată fără să rămînem datori ? Lor, celor culcaţi cuminţi sub zăpadă şi acoperiţi cu un steag le voi rămîne datoare pînă la capătul zilelor. Ei mi-au încărcat conştiinţa cu o imensă răspundere. O răspundere de care mă voi simţi apăsată pe veci, aici, în ţara pe care cu preţul tinereţii lor mi-au redat-o, în Olanda, care prin forţa destinului a devenit a doua mea patrie, în Yutlanda, în care m-am încăpăţînat, disperată, să public cărţi, sau in oricare alt colţ de lume, în care m-ar mai împinge soarta. Monica SAVULESCUVOUDOUUS I ianuarie 1990 m O SECUNDA încremenită pe veci în memorie. Are muchii tăioase. Nu-mi va ierta niciodată de-acum înainte liniştea sufletească. Pupila a înregistrat un film pe care îl va derula perpetuu peste rana conştiinţei. Merg pe străzi. Mulţime de lume. O mare frămîntată, miide oameni, toţi au chipuldreptăţii. Alte străzi, însingurate, pustii, ici colo, ferestre sparte şi cioburi. Aş vrea să vorbesc cu mine însumi şi-mi este foarte greu. Mă întreb : „Ştiai cum sună gloanţele ?“. „Da ! Nu !“ In, nici o pagină de literatură gloanţele nu sună aşa. In nici un film, gloanţele nu sună aşa. Arta nu a omorît pe nimeni. „Ce gînd pueril ? E o stare de frică ?“ întâlnesc, un grup de tineri. Sunt înfriguraţi, obosiţi. Le este şi lor frică, dar stau în drum şi fac controlul actelor, percheziţionează căutînd arme. Sínt cu mîinile goale, dar încearcă să păzească liniştea. Sínt cei mai puri soldaţi. Nu departe zăresc soldaţi în uniformele subţiri de toamnă. Şi lor le este frig. Sínt cei mai puri tineri, gîndesc şi mecanismul străfulgerării de gînduri mă surprinde. Ea este jenată. Are 21 de ani. Părinţii ei nu ştiu unde este. Centrala telefonică din cartier este probabil stricată. Ar fi mai bine la un „ceai“. Or să fie petreceri, slavă Domnului. De-abia așteaptă să danseze. Cum? Ana! O cheamă Ana. „N-a dansat decît o vară“. De ce titlul acestui film ? Cine spune că memoria nu doare ? ! Am plecat cu un fel de zîmbet. Seara se lăsa vertiginos. In spatele meu s-a lăsat brusc noaptea. Gloanţele din filme nu omoară pe nimeni ! Am întors greu capul, zile lungi, ani lungi, privirea a zărit-o căzînd încet de-a lungul vieţii ei cu bucurii şi necazuri, cu nuntă, cu copiii ei, petrecerile, prietenii, certurile, problemele, vacanţele, sentimentele ei ; am zărit-o căzînd pe caldarîm, cu încetineala întregii ei vieţi curmate. Era în anul 1989, decembrie 23, seara. O secundă cu ghimpi înfipţi adînc în memorie. Cine spune că memoria nu doare ? îmi aduc aminte. ..In ciuda a tot ce se petrece, cred, totuşi, că oamenii au o inimă cu adevărat bună.“ (Anne Frank, 1929—1944). De-atunci port cu mine o secundă, încărcată de toată tragedia lumii. Anahel MORA Crăciun 1989 ■ EDITURA Eminescu publică în colecţia „Cultură şi civilizaţie“ un volum masiv cuprinzînd Conferinţe ţinute la tribuna Ateneului Român. Este un fapt semnificativ că abia acum putem citi comunicări prea mult ţinute la index precum : Valoarea politică A lui Constantin Brâncoveanu şi Cultura română sub fanarioţi de N. Iorga, Noi în 1892 de B. P. Hasdeu, XXIV Ianuarie de Dimitrie Onciul, Documente istorice descoperite în arhivele Italiei. Pentru cei mai tineri, Ce-am văzut in România Mică şi ce văd în România Mare de Vintilă I. Brătianu, Energii române în străinătate de I. Simionescu ş.a. Autentic lăcaş european al culturii, Ateneul Român a găzduit şi stimulat prin ani importanţa acţiunii sub semnul victoriei spiritului, ideii de bine şi frumos. Conferinţele au avut un vast ecou la noi şi in lume, unele dintre acestea tipărindu-se în prestigioase publicaţii româneşti şi străine. In perspectiva luminării şi educaţiei, conferinţele aparţinînd unor mari personalităţi ale istoriei şi culturii române din trecut, I. H. Rădulescu, V. A. Urechia, Al. Odobescu, Al. Macedonski, N. Petraşcu, Const. Prodan ş.a. surprind prin amploare şi cuprinderea tuturor domeniilor artistice şi culturale, prin unitatea de program, aspiraţii şi acţiune. Antologia „Conferinţe ţinute la tribuna Ateneului Român“ apare sub coordonarea cercetătorului Gh. Buluţă care semnează notele şi studiul introductiv. Dan BISTRIȚA [3 Geo Bogza „recitat“ pe străzi cu cărbunele in mină de către un tineret ale cărui arme n-au fost decit piepturile lor, florile și cuvintele. V . înălţarea marii piramide n-a fost pe lume loc mai nisipos şi nimeni cu vocaţie mai factice dar unii multă vreme au crezut lor — celor nu prea mulţi şi-mbujoraţi de confortabil exultanta senzaţie-a-nălţârii către vîrf li se părea că văd o nouă lume născindu-se din ultimul răsuflet al muribunzilor -de aceea Prefer sa prin pe o alee cu statui hidropice şi iarbă conspirind sub caldarim te voi conduce spre lagărul cuvintelor cele turbate sunt ţinute In lanţ botniţa altora e din aur cele mai multe latră aiurea dar unele iţi vor da colegial tricoale gudurindu-se Intr-un dialect străin la gardul de sirma ghimpată rămîi acolo - studiază-le cit vrei sermonis utriusque linguae multă vreme au crezut aşa s-a proţăpit spre cerul mintos această reşedinţă destinată furnicii -bunker împotriva urii populare lut cimentat cu lirică salivă acum le-au mai rămas trei lucruri i unii să cadă In genunchi cintind alţii sâ-ncalece pe insu-prinsu SV , ,w.( el treilea lucru II cunosc prea bine — dar vor sâ-l uite nădăjduind câ-l vom uita cu toţii ne*nţelegem semne notează-le pe cele care crezi că vor dispărea din uz pe urmă culcate şi dormi acolo dacă te simţi In stare să suporţi mirosul acela de hoit regal căruia-i fac strajă la întoarcere te rog să mă scuteşti de etimoane de silepse de prozodemie şi de alte subtilităţi de felul acesta prefer să ne-nţelegem prin semne Bob de rouă sunt foc dar nu scrumesc nimic spicul mă soarbe şi rămine spic n-am greutate dar apăs am dat din intimplare peste un incredibil produs al zgirceniei limbii ţi l-am citit ca a lăcustă bintui lanurile de ovăz sunt mintuirea lucrurilor hide -materia care suride Simburele era o poezie spune-mi acuma cărui fruct crezi c-ar putea să-i fie sîmbure T ■ in pustiu unde plouă rar şi sălbatic un corp de bărbat gol stind In ploaie cu picioarele desfăcute drept uriaş in pustiu unde plouă rar ţi sălbatic bronzat peste tot ţi păros unde trebuie omorise multe fiare ţi mai ales oameni cumpărase cu biciul ţi vînduse pe gratis fecundase intii ţărina apoi femeile fusese preot in Sodoma ţi sclav in Egipt era nins de răni înstelat de săruturi spulberase sub roţi vatra părinţilor iţi făcuse dreptate cu sabia încovoiată chip cioplit din ce vâzuse-n oglindă acum pricepea câ se-ntimplă ceva cu el in pustiu unde plouă rar şi sălbatic se simţea ca un abur ocrotind o uimire stilp pe care cineva rescrie poruncile Ai să clădeşti în loc pustiu ai să clădeşti in loc pustiu şi fericirea va fi spinoasă - ți vei zice cactus abia sub straturi arse In adine vei desluşi cum cintă apele abia deasupra norilor azurul il vei zări spălat de ploi inverse acest nisip din preajmă nu-i nisip t s-a măcinat ursita ca să-ţi intre in crăpăturile din tălpi să-ţi fie oţel obrazului uitind surlsul ai să clădeşti in loc pustiu dar fericirea ta va fi teribilă din cind in cînd va face flori de piatră Poemul ca oracol nimic din ce contemplu nu mă îndreptăţeşte să alint ai trestie ca să masori un templu , ai sfoară să te-ntorci din labirint ! Ştefan Aug. DOINAŞ Dar duhul cel din mina mării undezi cind ne vom fi predat acestor stranii limite omeneşti şi fără şansă ce nenoroc ne-a rătăcit ca-n transă vinindu-ne licornii şi elanii din glas orbirii vidului menire ce fals urmaş ne zăvorâşte poarta şi stăpinind gelos pe nume soarta celor ce-l au spre a se pomeţiirece sacrificii înmulţesc rubii grămezile tenace şi imunde se sparge valul cu sfiala undei şi-un ceas Impinsă-n spatele luminii steaua de întuneric se pătrunde dar duhul cel din mina mării undei Te vei gîndi în somn de vei dormi ciudate sunt zăpezile uirzii tăcute imbrincite compromise le vei gindi ingăduindu-ţi-se le vei gindi in somn de vei dormi sperind să intilneşti în vis o şansă şi negasind nimic te vei opri evaporindu-te in nostalgii in plinul spaimei scoaterii din transă sus laţul orb prin care vei ţinti nins ochiul intangibilul o fantă copil asfixiat în draperii încremenit în umbră ca o plantă te vei gîndi ingăduindu-ţi-se te vei gîndi in somn de vei dormi Constanta BUZEA Sonete din „Ultima bula“, volum predat la Cartea Românească Desen de GEORGE APOSTU En passant După ce am avanbiografiat lumea Pentru a face ca alta să apară cu bine din ea Am ceva drepturi de conţopist Asupra următoarei - la nesfirşit impregnat Eul spre a fi proiectat Laud găurile de lavă de unde mi s-a eliberat primul paşaport Andrei CODRESCUI (Poet american de origine română, născut in 1946 la Sibiu) Traducere de Denisa COMANESCUIV ! " La farmecul iluziei, lui radu sergiu ruba vai domnule - urcă pină la mine portarul — strada e plină de oameni şi să vedeţi ce mi-au spus să vedeţi ce-au fost în stare să-mi spună „ stai liniştit nene - ți zic bietului portar — stai liniştit că n-or să-ndraznească cind vin acasă chiar lămpile se pregătesc să apună stau intre pagina de fotbal şi paharul de vodcă sint un alb intre două triburi pacificate cu puşca şi de la fiecare iau cît poate să-mi dea căci miine mă scol devreme să plec spre nişte lucruri confuze la colţul străzii mâ-mpiedic de-un cline e lăţos mi se-rtcurca intre picioare ii arunc o napolitană de-aia de care nu cumpără nimeni dar ţi-o dă in loc de rest şi el o haleşte săracul apoi mă gindesc - poate odată o să am şi eu un copil cu gindul ăsta chiar intru in ca să stai nene potolit îi spun dar el să vedeţi ce-au fost în stare hai s-aud nu pot - se codeşte portarul - nu pot să vă spun dar să ştiţi că e groasă azi iarna vrajbei noastre e nimic faţă de iarna de-afară ba şi-nauntru ninge grozav şi cu dira de singe un stol de găini fără cap in jurul acestei duminici dă-i drumul eu nu strivesc — să mă iertaţi fă ce ţi-am spus eu nu strivesc vă rog şi nu ucid n-auzi că-i ordin dă măcar cu nişte acid boric vrei să se urce pe noi eşti pocăit ? .. pocăit să trăiţi dar ce vreţi să facem cu ăilalţi am mers in metrou cu o femeie frumoasă adormise pe scaun ora de pe unghii era plesnită sigur mi-a fost milă de ea o secundă apoi m-am gîndit la drumul nostru prin galerie n-or să-ndrăznească domnule , ce ești prost la drumul nostru prin galerii ca o iluzie turtită și fără capăt / Horia GÂRBEA martie 1989 —---------, CONEMPORANUL 3 RECVIEM CONTINUU Anul acesta, 1989, va rămîne în Istorie ? drept an al ieşirii poporului român din bezna blestematei dictaturi. înlăturarea de la putere a sîngerosului tiran, a familiei sale şi a lacheilor acestora, a făcut ca naţiunea noastră să-şi poată ridica în sfîrşit, după o îndelungă împilare, fruntea în lumina demnităţii. Am avut, aşadar, după atîta apocalipsă, bucuria primului Crăciun liber ; din păcate însă, a unui crăciun de lacrimă şi sînge, mii şi mii de adolescenţi şi tineri, şi chiar copii, căzînd jertfă cruzimii acestui diabolic satrap care a ordonat fără şovăire slugilor sale nemernice să tragă în cei care-şi cereau dreptul la vis, la înfăptuirea visului. Ei nu vor mai sosi niciodată la ferestrele noastre cu „bună dimineaţa la Moş Ajun“, nu vor mai şopti înfioraţi „o ce veste minunată“ iar steaua care „sus răsare“ nu le va mai săruta ochii strălucind la bucuria datinei străbune. Acum, ei nu mai sînt decît in durerea şi amintirea noastră, unde vor dăinui de-a pururi : „Ca iarba-n pragul verii au fost cosiţi, / ca o pădure crîncen spulberată / ei, ce-au voit să fie fericiţi dar au căzut cu fruntea împuşcată.“ DĂRUIREA cu abnegaţie a acestui tineret minunat, curajul şi eroismul cu care s-a avîntat Împotriva nedreptăţii seceraţilor continuă o îndelungă tradiţie ce se înscrie patriotismului funciar al poporului român, patriotism care a făcut să învingem toate vitregiile dramaticei noastre istorii. Intîmplător (sau nu !), în cele două zile de glorie şi sacrificiu (21—22 decembrie) din Bucureşti am fost cu ei, în Piaţa Romană şi în faţa hotelului Intercontinental, în Piaţa Palatului ca şi la Televiziunea Română mi-a fost dat să asist şi să trăiesc nu doar entuziasmul lor debordant, dar, mai ales, curajul neasemuit fără de care această revoluţie extraordinară nu s-ar fi înfăptuit ! Ei au făcut începutul, sfărîmînd spaima de gheaţă din sufletul celor din preajmă, îndemnîndu-i : „Veniţi cu noi ! / Nu vă fie frică. / Ceauşescu pică !". Şi, intr-adevăr, ca o mare tălăzuind imensă, ei s-au revărsat cuprinzîndu-i pe toţi cei care purtau, de ani şi ani, în sufletul lor do-I rinţa arzătoare a uniei vieţi libere, gîndul, ca o făclie ascunsă, luminîndu-le speranţa intr-un viitor al dreptăţii. Laolaltă , studenţi, muncitori şi elevi,acest ferment miraculos al vieţii , tineretul României a dezlănţuit Revoluţia ! Cea mai mare, cea mai demnă, cea mai tînără dintre revoluţiile întîmplate la noi, avînd în esenţialitatea ei sublimul unui manism înnobilator. Da, dela jugul tăcerii la vibraţia cuvîntului atotputernic, din noroiul înjosirii la aura demnităţii, de sub pumnul dictaturii la zarea albastră-aurie a democraţiei ! Da, drumul noii afirmări a acestor însemne de conştiinţă l-a deschis tineretul patriei, această primăvară a noastră intru totul biruitoare ! Da ! însă bucuria victoriei, la luminoasa sărbătoare a Crăciunului, ne-a fost îndoliată de umbra acelor tineri viteji căzuţi jertfă — luptători paşnici pe care bestiile înarmate ale Marelui Ticălos l-au dat morţii. La Timişoara, la Bucureşti, Sibiu, Cluj, Braşov şi în alte locuri sînt deja cimitire ale revoluţiei, îndurerîndu-ne dar şi întărindu-ne în credinţa izbînzii vieţii adevărate. In acele clipe ale îmbrăţişării de suflet am colindat şi pentru acei care nu vor mai colinda niciodată, ci doar chipurile lor nevăzute vor fi printre noi la masă, printre noi la cîntecul da neam : „O, brad frumos, (însingerat) / alintă sufletelor lor, / o, brad superb din plai carpat / fii semnul lor nepieritor !...“ SCRIIND acum despre eroismul tineretului nostru îmi revin în memorie cuvintele lui Victor Hugo care sună aşa : „Adevăraţii eroi sunt cei care mor pentru adevăr şi libertate." Fiind de acord cu marele scriitor francez, aş adăuga că eroic este, de asemeni, şi să trăieşti pentru libertate şi adevăr, să poţi asigura aceste supreme atribute umane poporului tău, ţie însuţi. Subliniez acest lucru întrucît în aceste zile i-am văzut pe tinerii militari, muncitori, studenţi, elevi apărînd pe baricade cuceririle revoluţiei cu preţul singelui, participînd energic şi oportun la reaşezarea ţării în matca proaspătă a democraţiei. La energia lor debordantă din zilele marilor demonstraţii se adaugă acum răspunderea faţă de consolidarea acestor prime victorii. Da, am avut un Crăciun liber, primul — după patruzeci şi cinci de ani — în lumina de taină a tradiţiei strămoşeşti. Şi totuşi un Crăciun de lacrimă şi îndurerat într-o biserică în care am Intrat să ascult, după datină, colinde, între două asemenea cînturi de slavă se intona „veşnica pomenire“ pentru preacurînd plecaţii dintre noi, pentru tinerii martiri ai neamului. Şi cugetul mi s-a făcut da cenuşă ! Va trebui să-l nemurim în ode, să-i preamărim in imnuri, să-l înălţăm în bronzuri împotriva timpului. Aici, în Capitală, îmi îngădui a propune ca marelui bulevard, din Piaţa Romană pînă la Universitate, să i se dea numele de Bulevardul Eroilor Tineri, iar piaţa palatului să se cheme de-acum înainte Piaţa Revoluţiei de la 1989, în memoria celor care au căzut pentru libertatea naţiei. Da, erau atît de tineri , mulţi dintre ei negustînd, poate, dulceaţa sărutului sau înfiorarea primei iubiri .„„ei sunt de-acum doar văzul veşniciei / şi aripi largi in oda bucuriei.“ Radu CARNECI % Înainte de 22 decembrie Noi vă vom da vouă toată hirtia care se-ntimplă să fie in casele noastre pentru ca voi să puteţi aşterne pe ea rinduri cursive de neadevăr şi minciună pentru că noi nu mai vrem să scriem nimic nici un cuvînt pe care sâ-l traduceţi apoi in limba voastră şi sâ-l faceţi să joace cum vreţi voi după ce l-aţi legat fedeleş şi i-aţi umplut gura cu cilţi În schimb Voi de ce tăceţi de ce vă ţineţi gura unica voastră gură comună cu unica voastră mină i-am întrebat şi ei nu mi-au răspuns, şi nu s-au mirat erau fiinţe delicate intimplătoare abia mai ţinindu-se pe propriile lor picioare abia mai rostogolindu-se dindu-se adică de-a dura fără să uite să-şi ţină gura arma lor firavă şi comună cu unica lor şi slăbănoagă mină (de aceea poate se mai deschidea din cînd în cînd dar noi neauzind şi nevăzind) iar cînd încercau să se ridice începeau vinturi inamice suflate de sus din mail din regnul cel puternic celălalt Nicolae PRELIPCEANU Un cadavru de beton El e o ghilotină el e un glonţ enorm in el se scoală lupii şi tot in el adorm părea că se destramă tinzind a imbrăca pe piele corpul lumii incins cu o manta un glonţ în care eşti şi care trage-n tine o ghilotină veche pe noile ruine cadavru de beton mărşăluind mai sus de capetele noastre ce dintr-odată nu-s pe frumte-i punem lauri betonul se aprinde o clipă el ne pare a zeilor merinde dar el e învelişul in care noi sintem din noi mânîncă zeii şi rugă şi blestem