Contemporanul, ianuarie-iunie 1990 (Anul 2, nr. 1-13)

1990.01-06 / nr. 1

ITERATURĂ t ' f /% / ■■ ' t ' 4 : . ' : WEBE&cBMMWMMM ■ NU POT să uit sen­zaţia de zădărnicie cu care am călătorit noap­tea în autocar cu manu­scrisul în geantă din Amsterdam pînă în nor­dul Danemarcei la Arhus. Nu uit nici ceasurile chi­nuitoare în care am în­văţat să stăpînesc un computer cu program românesc. Nici zilele şi nopţile în care mi-am re­scris cartea la acel com­puter. Intr-o cameră de bloc la etajul şase, pe care o numeam „edi­tură“. Editura româ­nească „Nord“, din exil. Priveam pe geam cerul străin, auzeam prin pe­reţi glasuri, vorbind în­­tr-o limbă străină. Nişte porumbei mi se aşezau pe pervaz. Păsări mari, cenuşii, hrănite pe malu­rile unor mări, şi ele străine. Apoi a urmat tipărirea, la „Stanley“, întreprin­derea era în afara ora­şului. Nu părea tipogra­fie, ci laborator. La prin­ter, codurile pentru ş şi ţ îşi făceau de cap, pa­gină după pagină. Victor Frunză, editorul, le cerea sfios specialiştilor să ne ajute. Ne ajutau, rezer­vaţi, neînţelegind proba­bil ce-i cu noi, intruşii, acolo, ce-i cu limba ciu­dată in care vorbeam între noi in şoaptă, ce-i cu paginile pe care le mingîiam cu privirea, cînd le vedeam, în sfîr­­şit, corectate. Cărţile tipărite in Da­nemarca. Pentru a fi ci­tite de cine ? Pentru a servi cui ? Seara plecam de la „Stanley“ storşi de obo­seală. Aşteptam intr-o staţie, singurii călători, autobuzul. Peste cîmpul sterp, bătea vîntul Yut­­landei, car­e altădată îm­pinsese, pesemne, coră­biile vikingilor. „Totul e nebunie curată“ îi spu­neam lui Frunză. „Ză­dărnicie“. „Pînă în ziua cînd ne vom întoarce“, răspundea el, neabătut. „Şi atunci nu vom reveni printre ai noştri cu mîinile goale. Vom putea spune : cît am fost departe de voi, uite ce am făcut. Nu le putem rămîne celor de­­acasă datori.“ II știam chinuit, la un pas de ne­vroză. Nu-i spuneam că eu nu mai sper în posi­bila noastră întoarcere. Că eu nu mai cred că ne va mai fi dată vreodată ziua aceea. M-am întors astăzi. 31 decembrie 1989. Umblu năucită pe bulevardele cu ferestrele ciuruite, printre clădirile cu ziduri arse, şi cu urme de gloanţe. Toţi anii cît am lipsit de aici mi s-au şters din memorie, de parcă nu l-aş fi trăit niciodată. Pe oamenii cei mai buni din generaţia mea, oamenii pe care mi­zam, îi găsesc la pos­turi. La „Contempora­nul“, unde am debutat cu ani şi ani în urmă, atmosferă febrilă de lu­cru. Doar că peste tot, prin orașul prin care altădată mă purtau pașii mei tineri, pîlpîie lumi­nările mortuare. Iar la Belu, în plină stradă, dorm sub coroane de flori, tineri de vîrsta co­piilor mei. Morminte proaspete. Acoperite de prima zăpadă. Acoperite de steag. Ei mi-au înles­nit nesperata întoar­cere in ţară. Cum a­­dică am avut naivita­tea să-mi închipui că ne vom putea întoarce vreodată fără să rămî­­nem datori ? Lor, celor culcaţi cu­minţi sub zăpadă şi aco­periţi cu un steag le voi rămîne datoare pînă la capătul zilelor. Ei mi-au încărcat conştiinţa cu o imensă răspundere. O răspundere de care mă voi simţi apăsată pe veci, aici, în ţara pe care cu preţul tinereţii lor mi-au redat-o, în Olanda, care prin forţa destinului a devenit a doua mea pa­trie, în Yutlanda, în care m-am încăpăţînat, dis­perată, să public cărţi, sau in oricare alt colţ de lume, în care m-ar mai împinge soarta. Monica SAVULESCU­­VOUDOU­US I ianuarie 1990 m O SECUNDA încre­menită pe veci în memo­rie. Are muchii tăioase. Nu-mi va ierta niciodată de-acum înainte liniştea sufletească. Pupila a înre­gistrat un film pe care îl va derula perpetuu peste rana conştiinţei. Merg pe străzi. Mulţime de lume. O mare frămîntată, mii­­de oameni, toţi au chipul­­dreptăţii. Alte străzi, în­singurate, pustii, ici colo, ferestre sparte şi cioburi. Aş vrea să vorbesc cu mine însumi şi-mi este foarte greu. Mă întreb : „Ştiai cum sună gloan­ţele ?“. „Da ! Nu !“ In, nici o pagină de literatu­ră gloanţele nu sună aşa. In nici un film, gloan­ţele nu sună aşa. Ar­ta nu a omorît pe ni­meni. „Ce gînd pueril ?­­ E o stare de frică ?“ în­tâlnesc, un grup de tineri. Sunt înfriguraţi, obosiţi. Le este şi lor frică, dar stau în drum şi fac con­trolul actelor, percheziţi­onează căutînd arme. Sínt cu mîinile goale, dar în­cearcă să păzească liniş­tea. Sínt cei mai puri sol­daţi. Nu departe zăresc soldaţi în uniformele sub­ţiri de toamnă. Şi lor le este frig. Sínt cei mai puri tineri, gîndesc şi me­canismul străfulgerării de gînduri mă surprinde. Ea este jenată. Are 21 de ani. Părinţii ei nu ştiu unde este. Centrala telefonică din cartier este probabil stricată. Ar fi mai bine la un „ceai“. Or să fie pe­treceri, slavă Domnului. De-abia așteaptă să dan­seze. Cum? Ana! O chea­mă Ana. „N-a dansat decît o vară“. De ce ti­tlul acestui film ? Cine spune că memoria nu doare ? ! Am plecat cu un fel de zîmbet. Seara se lăsa ver­tiginos. In spatele meu s-a lăsat brusc noaptea. Gloanţele din filme nu omoară pe nimeni ! Am întors greu capul, zile lungi, ani lungi, privirea a zărit-o căzînd încet de-a lungul vieţii ei cu bucurii şi necazuri, cu nuntă, cu copiii ei, pe­trecerile, prietenii, cer­turile, problemele, va­canţele, sentimentele ei ; am zărit-o căzînd pe cal­­darîm, cu încetineala în­­tregii ei vieţi curmate. Era în anul 1989,­­ decembrie 23, seara. O secundă cu ghimpi înfipţi adînc în memorie. Cine spune că memoria nu doare ? îmi aduc aminte. ..In ciuda a tot ce se petrece, cred, totuşi, că oamenii au o inimă cu adevărat bună.“ (Anne Frank, 1929—1944). De-atunci port cu mine o secundă, încărcată d­e toată tragedia lumii. Anahel MORA Crăciun 1989 ■ EDITURA Eminescu publică în colecţia „Cul­tură şi civilizaţie“ un volum masiv cuprinzînd Conferinţe ţinute la tri­buna Ateneului Român. Este un fapt semnifi­cativ că abia acum pu­tem citi comunicări prea mult ţinute la index pre­cum : Valoarea politică A lui Constantin Brânco­­veanu şi Cultura română sub fanarioţi de N. Iorga, Noi în 1892 de B. P. Has­­deu, XXIV Ianuarie de Dimitrie Onciul, Docu­mente istorice descoperite în arhivele Italiei. Pen­tru cei mai tineri, Ce-am văzut in România Mică şi ce văd în România Mare de Vintilă I. Bră­­tianu, Energii române în străinătate de I. Simio­­nescu ş.a. Autentic lăcaş euro­pean al culturii, Ateneul Român a găzduit şi sti­mulat prin ani impor­tanţa acţiunii sub semnul victoriei spiritului, ideii de bine şi frumos. Conferinţele au avut un vast ecou la noi şi in lume, unele dintre aces­tea tipărindu-se în prestigioase publicaţii ro­mâneşti şi străine. In perspectiva luminării şi educaţiei, conferinţele a­­parţinînd unor mari per­sonalităţi ale istoriei şi culturii române din tre­cut, I. H. Rădulescu, V. A. Urechia, Al. Odo­­bescu, Al. Macedonski, N. Petraşcu, Const. Pro­­dan ş.a. surprind prin amploare şi cuprinderea tuturor domeniilor artis­tice şi culturale, prin uni­tatea de program, aspi­raţii şi acţiune. Antologia „Conferinţe ţinute la tribuna Ate­neului Român“ apare sub coordonarea cercetătoru­lui Gh. Buluţă care sem­nează notele şi studiul introductiv. Dan BISTRIȚA [3 Geo Bogza „recitat“ pe străzi cu cărbunele in mină de către un tineret ale cărui arme n-au fost decit piepturile lor, florile și cuvintele. V . înălţarea marii piramide n-a fost pe lume loc mai nisipos şi nimeni cu vocaţie mai factice dar unii multă vreme au crezut lor — celor nu prea mulţi şi-mbujoraţi de confortabil exultanta senzaţie-a-nălţârii către vîrf li se părea că văd o nouă lume născindu-se din ultimul răsuflet al muribunzilor -de­ aceea Prefer sa prin pe o alee cu statui hidropice şi iarbă conspirind sub caldarim te voi conduce spre lagărul cuvintelor cele turbate sunt ţinute In lanţ botniţa altora e din aur cele mai multe latră aiurea dar unele iţi vor da colegial tricoale gudurindu-se Intr-un dialect străin la gardul de sirma ghimpată rămîi acolo - studiază-le cit vrei sermonis utriusque linguae multă vreme au crezut aşa s-a proţăpit spre cerul mintos această reşedinţă destinată furnicii -bunker împotriva urii populare lut cimentat cu lirică salivă acum le-au mai rămas trei lucruri i unii să cadă In genunchi cintind alţii sâ-ncalece pe insu-prinsu SV , ,w.( el treilea lucru II cunosc prea bine — dar vor sâ-l uite nădăjduind câ-l vom uita cu toţii ne*nţelegem semne notează-le pe cele care crezi că vor dispărea din uz pe urmă culca­te şi dormi acolo dacă te simţi In stare să suporţi mirosul acela de hoit regal căruia-i fac strajă la întoarcere te rog să mă scuteşti de etimoane de silepse de prozodemie şi de alte subtilităţi de felul acesta prefer să ne-­nţelegem prin semne Bob de rouă sunt foc dar nu scrumesc nimic spicul mă soarbe şi rămine spic n-am greutate dar apăs am dat din intimplare peste un incredibil produs al zgirceniei limbii ţi l-am citit­­ ca a lăcustă bintui lanurile de ovăz sunt mintuirea lucrurilor hide -materia care suride Simburele era o poezie spune-mi acuma­­ cărui fruct crezi c-ar putea să-i fie sîmbure T­ ­■ in pustiu unde plouă rar şi sălbatic un corp de bărbat gol stind In ploaie cu picioarele desfăcute drept uriaş in pustiu unde plouă rar ţi sălbatic bronzat peste tot ţi păros unde trebuie omorise multe fiare ţi mai ales oameni cumpărase cu biciul ţi vînduse pe gratis fecundase intii ţărina apoi femeile fusese preot in Sodom­a ţi sclav in Egipt era nins de răni înstelat de săruturi spulberase sub roţi vatra părinţilor iţi făcuse dreptate cu sabia încovoiată chip cioplit din ce vâzuse-n oglindă acum pricepea câ se-ntimplă ceva cu el in pustiu unde plouă rar şi sălbatic se simţea ca un abur ocrotind o uimire stilp pe care cineva rescrie poruncile Ai să clădeşti în loc pustiu ai să clădeşti in loc pustiu şi fericirea va fi spinoasă - ți vei zice cactus abia sub straturi arse In adine vei desluşi cum cintă apele abia de­asupra norilor azurul il vei zări spălat de ploi inverse acest nisip din preajmă nu-i nisip t s-a măcinat ursita ca să-ţi intre in crăpăturile din tălpi să-ţi fie oţel obrazului uitind surlsul ai să clădeşti in loc pustiu dar fericirea ta va fi teribilă din cind in cînd va face flori de piatră Poemul ca oracol nimic din ce contemplu nu mă îndreptăţeşte să alint ai trestie ca să masori un templu , ai sfoară să te-ntorci din labirint ! Ştefan Aug. DOINAŞ Dar duhul cel din mina mării undezi cind ne vom fi predat acestor stranii limite omeneşti şi fără şansă ce nenoroc ne-a rătăcit ca-n transă vinindu-ne licornii şi elanii din­ glas orbirii vidului menire ce fals urmaş ne zăvorâşte poarta şi stăpinind gelos pe nume soarta celor ce-l au spre a se pomeţiire­ce sacrificii înmulţesc rub­ii grămezile tenace şi imunde se sparge valul cu sfiala undei şi-un ceas Impinsă-n spatele luminii steaua de întuneric se pătrunde dar duhul cel din mina mării unde­i Te vei gîndi în somn de vei dormi ciudate sunt zăpezile uirzii tăcute imbrincite compromise le vei gindi ingăduindu-ţi-se le vei gindi in somn de vei dormi sperind să intilneşti în vis o şansă şi negasind nimic te vei opri evaporindu-te in nostalgii in plinul spaimei scoaterii din transă sus laţul orb prin care vei ţinti nins ochiul intangibilul o fantă copil asfixiat în draperii încremenit în umbră ca o plantă te vei gîndi ingăduindu-ţi-se te vei gîndi in somn de vei dormi Constanta BUZEA Sonete din „Ultima b­ula“, volum predat la Cartea Românească Desen de GEORGE APOSTU En passant După ce am avanbiografiat lumea Pentru a face ca alta să apară cu bine din ea Am ceva drepturi de conţopist Asupra următoarei - la nesfirşit impregnat Eul spre a fi proiectat Laud găurile de lavă de unde mi s-a eliberat primul paşaport Andrei CODRESCUI (Poet american de origine română, născut in 1946 la Sibiu) Traducere de Denisa COMANESCUI­V ! " La farmecul iluziei, lui radu sergiu ruba vai domnule - urcă pină la mine portarul — strada e plină de oameni şi să vedeţi ce mi-au spus să vedeţi ce-au fost în stare să-mi spună „ stai liniştit nene - ți zic bietului portar — stai liniştit că n-or să-ndraznească cind vin acasă chiar lămpile se pregătesc să apună stau intre pagina de fotbal şi paharul de vodcă sint un alb intre două triburi pacificate cu puşca şi de la fiecare iau cît poate să-mi dea căci miine mă scol devreme să plec spre nişte lucruri confuze la colţul străzii mâ-mpiedic de-un cline e lăţos mi se-rtcurca intre picioare ii arunc o napolitană de-aia de care nu cumpără nimeni dar ţi-o dă in loc de rest şi el o haleşte săracul apoi mă gindesc - poate odată o să am şi eu un copil cu gindul ăsta chiar intru in ca să stai nene potolit îi spun dar el să vedeţi ce-au fost în stare hai s-aud nu pot - se codeşte portarul - nu pot­­ să vă spun dar să ştiţi că e groasă azi iarna vrajbei noastre e nimic faţă de iarna de-afară ba şi-nauntru ninge grozav şi cu dira de singe un stol de găini fără cap in jurul acestei duminici dă-i drumul eu nu strivesc — să mă iertaţi fă ce ţi-am spus eu nu strivesc vă rog şi nu ucid n-auzi că-i ordin dă măcar cu nişte acid boric vrei să se urce pe noi eşti pocăit ? .. pocăit să trăiţi dar ce vreţi să facem cu ăilalţi am mers in metrou cu o femeie frumoasă adormise pe scaun ora de pe unghii era plesnită sigur mi-a fost milă de ea o secundă apoi m-am gîndit la drumul nostru prin galerie n-or să-ndrăznească domnule , ce ești prost la drumul nostru prin galerii ca o iluzie turtită și fără capăt / Horia GÂRBEA martie 1989 —---------, CON­EMPORANUL 3 RECVIEM CONTINUU A­nul acesta, 1989, va rămîne în Istorie ? drept an al ieşirii po­porului român din bezna blestematei dictaturi. înlă­turarea de la putere a sîngerosului tiran, a familiei sale şi a lacheilor acestora, a făcut ca naţiunea noas­tră să-şi poată ridica în sfîrşit, după o îndelungă împilare, frun­tea în lumina demnităţii. Am avut, aşadar, după atîta apocalipsă, bucuria primului Cră­ciun liber ; din păcate însă, a unui crăciun de lacrimă şi sînge, mii şi mii de adolescenţi şi tineri, şi chiar copii, căzînd jertfă cruzimii acestui diabolic satrap care a or­donat fără şovăire slugilor sale ne­mernice să tragă în cei care-şi ce­reau dreptul la vis, la înfăptuirea visului. Ei nu vor mai sosi niciodată la ferestrele noastre cu „bună dimi­neaţa la Moş Ajun“, nu vor mai şopti înfioraţi „o­ ce veste minu­nată“ iar steaua care „sus răsare“ nu le va mai săruta ochii strălu­cind la bucuria datinei străbune. Acum, ei nu mai sînt decît in du­rerea şi amintirea noastră, unde vor dăinui de-a pururi : „Ca iar­­ba-n pragul verii au fost cosiţi, / ca o pădure­­ crîncen spulberată / ei, ce-au voit să fie fericiţi­­ dar au căzut cu fruntea împuşcată.“ DĂRUIREA cu abnegaţie a acestui tineret minunat, curajul şi erois­mul cu care s-a avîntat Împotriva nedreptăţii seceraţilor continuă o îndelungă tradiţie ce se înscrie pa­triotismului funciar al poporului român, patriotism care a făcut să învingem toate vitregiile dramati­cei noastre istorii. Intîmplător (sau nu !), în cele două zile de glorie şi sacrificiu (21—22 decembrie) din Bucureşti am fost cu ei, în Piaţa Romană şi în faţa hotelului Intercontinental, în Piaţa Palatului ca şi la Tele­viziunea Română mi-a fost dat să asist şi să trăiesc nu doar entuzi­asmul lor debordant, dar, mai ales, curajul neasemuit fără de care a­­ceastă revoluţie extraordinară nu s-ar fi înfăptuit ! Ei au făcut înce­putul, sfărîmînd spaima de gheaţă din sufletul celor din preajmă, în­­demnîndu-i : „Veniţi cu noi ! / Nu vă fie frică. / Ceauşescu pică !". Şi, intr-adevăr, ca o mare tălăzu­ind imensă, ei s-au revărsat cu­­prinzîndu-i pe toţi cei care purtau, de ani şi ani, în sufletul lor do-I rinţa arzătoare a uniei vieţi libe­re, gîndul, ca o făclie ascunsă, lu­­minîndu-le speranţa intr-un viitor al dreptăţii. Laolaltă , studenţi, muncitori şi elevi,­­acest ferment miraculos al vieţii , tineretul României a dezlănţuit Revoluţia ! Cea mai mare, cea mai demnă, cea mai tînără dintre revoluţiile în­­tîmplate la noi, avînd în esenţia­­litatea ei sublimul­­ unui manism înnobilator. Da, de­­la jugul tăce­rii la vibraţia cuvîntului atotpu­ternic, din noroiul înjosirii la aura demnităţii, de sub pumnul dicta­turii la zarea albastră-aurie a de­mocraţiei ! Da, drumul noii afir­mări a acestor însemne de con­ştiinţă l-a deschis tineretul pa­triei, această primăvară a noastră intru totul biruitoare ! Da ! însă bucuria victoriei, la lu­minoasa sărbătoare a Crăciunului, ne-a fost îndoliată de umbra ace­lor tineri viteji căzuţi jertfă — luptători paşnici pe care bestiile înarmate ale Marelui Ticălos l-au dat morţii. La Timişoara, la Bucu­reşti, Sibiu, Cluj, Braşov şi în alte locuri sînt deja cimitire ale revo­luţiei, îndurerîndu-ne dar şi întă­­rindu-ne în credinţa izbînzii vieţii adevărate. In acele clipe ale îm­brăţişării de suflet am colindat şi pentru acei care nu vor mai co­linda niciodată, ci doar chipurile lor nevăzute vor fi printre noi la masă, printre noi la cîntecul da neam : „O, brad frumos, (însinge­­rat) / alintă sufletelor­ lor, / o, brad superb din plai carpat / fii semnul lor nepieritor !...“ SCRIIND acum despre eroismul ti­neretului nostru îmi revin în me­morie cuvintele lui Victor Hugo care sună aşa : „Adevăraţii eroi sunt cei care mor pentru adevăr şi libertate." Fiind de acord cu marele scriitor francez, aş adăuga că eroic este, de asemeni, şi să trăieşti pentru libertate şi adevăr, să poţi asigura aceste supreme a­­tribute umane poporului tău, ţie însuţi. Subliniez acest lucru întru­­cît în aceste zile i-am văzut pe ti­nerii militari, muncitori, studenţi, elevi apărînd pe baricade cuceririle revoluţiei cu preţul singelui, par­­ticipînd energic şi oportun la re­aşezarea ţării în matca proaspătă a democraţiei. La energia lor de­bordantă din zilele marilor de­monstraţii se adaugă acum răs­punderea faţă de consolidarea a­­­cestor prime victorii. Da, am avut un Crăciun liber, primul — după patruzeci şi cinci de ani — în lumina de taină a tradiţiei strămoşeşti. Şi totuşi un Crăciun de lacrimă şi îndurerat într-o biserică în care am Intrat să ascult, după datină, colinde, în­tre două asemenea cînturi de sla­vă se intona „veşnica pomenire“ pentru preacurînd plecaţii dintre noi, pentru tinerii martiri ai nea­mului. Şi cugetul mi s-a făcut da cenuşă ! Va trebui să-l nemurim în ode, să-i preamărim in imnuri, să-l înălţăm în bronzuri împotriva timpului. Aici, în Capitală, îmi în­gădui a propune ca marelui bule­vard, din Piaţa Romană pînă la Universitate, să i se­ dea numele de Bulevardul Eroilor Tineri, iar piaţa palatului să se cheme de-acum înainte Piaţa Revoluţiei de la 1989, în memoria celor care au căzut pentru libertatea naţiei. Da, erau atît de tineri , mulţi dintre ei negustînd, poate, dulcea­ţa sărutului sau înfiorarea primei iubiri­­ .„„ei sunt de-acum doar văzul veşniciei / şi aripi largi in oda bucuriei.“ Radu CARNECI % Înainte de 22 decembrie Noi vă vom da vouă toată hirtia care se-ntimplă să fie in casele noastre pentru ca voi să puteţi aşterne pe ea rinduri cursive de neadevăr şi minciună pentru că noi nu mai vrem să scriem nimic nici un cuvînt pe care sâ-l traduceţi apoi in limba voastră şi sâ-l faceţi să joace cum vreţi voi după ce l-aţi legat fedeleş şi i-aţi umplut gura cu cilţi În schimb Voi de ce tăceţi de ce vă ţineţi gura unica voastră gură comună cu unica voastră mină i-am întrebat şi ei nu mi-au răspuns, şi nu s-au mirat erau fiinţe delicate intimplătoare abia mai ţinindu-se pe propriile lor picioare abia mai rostogolindu-se dindu-se adică de-a dura fără să uite să-şi ţină gura arma lor firavă şi comună cu unica lor şi slăbănoagă mină (de­ aceea poate se mai deschidea din cînd în cînd dar noi neauzind şi nevăzind) iar cînd încercau să se ridice începeau vinturi inamice suflate de sus din m­ail din regnul cel puternic celălalt Nicolae PRELIPCEANU Un cadavru de beton El e o ghilotină el e un glonţ enorm in el se scoală lupii şi tot in el adorm părea că se destramă tinzind a imbrăca pe piele corpul lumii incins cu o manta un glonţ în care eşti şi care trage-n tine o ghilotină veche pe noile ruine cadavru de beton mărşăluind mai sus de capetele noastre ce dintr-odată nu-s pe frumte-i punem lauri betonul se aprinde o clipă el ne pare a zeilor merinde dar el e învelişul in care noi sintem­ din noi mânîncă zeii şi rugă şi blestem

Next