Contemporanul, ianuarie-iunie 1994 (Anul 4, nr. 1-12)

1994-01-07 / nr. 1

3 europeană § hicoUe ţmU* ţi him hmm $i $kéml$ (Sonerie de telefon, voce în telefon) — Alo! Bună ziua, cu domnişoara Jeanne aş dori să vorbesc. — Domnişoara Jeanne nu mai locuieşte aici.­­— Alo! Cu domnişoara Jeanne Mang­o­p aş dori, dacă nu vă supăraţi. — V-am spus, domnule, domnişoara Jeanne Mangop nu mai locuieşte aici.­­— Nu ştiţi cumva, doamnă, unde locuieşte acum? Nu ştiţi dacă are vreun număr de telefon? — Nu ştiu, nu am idee, domnule, dar dacă vreţi să-mi lăsaţi coordonatele dvs., săptămâna viitoare s-ar putea s-o revăd şi aş putea să-i comunic că aţi căutat-o. — Ah, v-aş fi foarte obligat, doamnă. Mă numesc Gyp Vrac şi telefonul meu este 5 milioane. Vă mulțumesc. — Bună ziua, domnule, cu plăcere. (pauză) — Alo! Bună ziua. Mă numesc Gyp Vrac. Cu domnişoara Jeanne Mangop aş dori să vorbesc, dacă este posibil. — Domnişoara Mangop nu mai locuieşte de mult la noi. I-am comunicat însă mesajul dumitale și numărul dumitale de telefon. A promis că vă va suna. — Și... cine sunteți dumneavoastră? — A... eu sunt fosta ei gazdă. O persoană în vârstă. — Vă sunt profund recunoscător, doamnă, iertați deranjul. — Dar nu e nici un deranj. La revedere. (pauză) — Alo! Bună ziua. Mă numesc... — Știu, domnule Gyp. Ați sunat și săptămâna trecută, și acum două săptămâni. — Ah, doamnă, vă rog să mă scuzați că vă deranjez din nou, dar sunt într-o situație absolut disperată. — Dar ce s-a întâmplat, domnule? — Ei bine, Jeanne nu m-a sunat nici acum. Uite, se împlinește aproape o lună și... — Nu vă supărați, domnule, v-am mai comunicat că i-am transmis mesajul și numărul dvs. de telefon. — Și ea ce-a spus? A promis că mă va suna? Cum a reacționat Jeanne, stimată doamnă? — A... drept să spun nu-mi mai amintesc. Eu m-am achitat de însărcinarea mea şi ea nu cred că a făcut vreo remarcă. —­Vă rog încă o dată să mă scuzaţi, doamnă, că vă deranjez cu afacerile mele, dar trebuie să vă mărturisesc că sunt într-o situaţie... Ah, zău, nu mai ştiu ce să fac! (sughiţe) — Dar e posibil? Ce faceţi, sughiţaţi? Plângeţi cu adevărat sau râdeţi? — Cum o să râd, doamnă? Jeanne, pe care o iubesc, nu-mi dă nici un semn de viaţă, şi eu cum pot să râd? Ah!... (sughiţe din nou) — Domnule, nu se poate să plângeţi pentru atâta lucru. Şi mai ales la telefon! Să sughiţaţi la telefon?! Ce idee! — Ha, ha! Aveţi dreptate. Cum să plângi la telefon? M-ați făcut să râd. — Ei, da. Dar printre lacrimi. Dacă vreți pot să vorbesc încă o dată cu Jeanne în favoarea dumneavoastră. — La ce bun? (hâc!) La ce bun? Hâc! Simt că m-a uitat. A..., nu, nu. Greșit. Nici măcar nu m-a uitat, habar nu are că mai exist. — Domnule, vă rog să încetaţi să sughiţaţi, să plângeţi, altfel vă trântesc receptorul, deşi nu e în obiceiul meu. — Vă rog să mă scuzaţi, doamnă. La revedere.­­— Alo! Alo! O clipă. Cine sunteţi de fapt?­­— Mă numesc... .— Ştiu, ştiu, Gyp Vrac. Dar ce faceţi, unde locuiţi? Sunteţi străin, după accent Nu sunteţi francez, nu?­­— Nu, nu sunt francez, doamnă. Sunt emigrant, dar locuiesc în Franţa, în oraşul Grenoble. Adevărul e că de câte ori vin la Paris, cu treburi,­ dau un telefon la acest număr pe care mi l-a dat Jeanne pe vremea când... Eh! E oricum reconfortant să ai un număr de telefon într-un oraş străin. — Bine, domnule, dar puteţi suna şi din Grenoble. :— Ştiu, doamnă, dar acum oricum nu are nici un rost Nu mai are nici un rost (sughiţe). ■— Ah, iar sughiţaţi, îmi face efectiv rău! Mai bine veniţi încoace. — Poftiţi? Nu v-am înţeles! :— Ei bine, am spus că mai bine decât să plângeţi la telefon, mai bine veniţi încoace. Făceţi-mi o vizită. Vom bea un ceai împreună. Eu sunt o femeie în vârstă, dumneata, bănuiesc, eşti tânăr, domnule. Nu-i aşa că nu ai împlinit 30 de ani? Viaţa dumitale ... — Ba da, am exact 30 de ani. Vin îndată. Vreţi să-mi daţi adresa dvs? Ah! Aşa cel puţin voi putea vedea în sfârşit casa şi camera lui Jeanne, lucrurile printre care s-a mişcat. Poate mai aveţi cumva vreun obiect de-al ei, o rochie veche, o pereche de papuci de casă, un cordon pierdut de la un halat de baie, o broşa, ace de păr, o meşă de păr. Ah... o mesă de pâr, doamnă! — Ha, ha, ha. Ce romantic ești dumneata, provincialule! Parcă vii, parcă cobori dintr-un roman. Poate din „Le Lys de la Valée“, cine știe? (pauză) - trecere muzicală-Gyp. Bonjour! Bătrâna doamnă: (îi dă mâna) Bonjour! Ah... dar pari mult mai tânăr de 30 de ani. Nu ţi-aş fi dat nici 20. Gyp: Iar dvs. nu sunteţi deloc o femeie în vârstă. V-aţi­­ autocalomniat.­­ Bătrâna doamnă: Te rog, fără complimente. Eu sunt o persoană de modă veche. Ce pot să fac pentru dumneata, o cafea, un ceai, o îngheţată? Gyp: Nu, mulţumesc. Aş vrea să văd camera în care a stat Jeanne. După aceea plec imediat. Bătrâna Doamnă: Cu ce te ocupi, domnule? Ești student? Ah... am uitat că ai 30 de ani. Chiar ai împlinit 30? Gyp: Da, doamnă. Pe cuvântul meu. Sunt medic, sunt chirurg, fac chirurgie cerebrală. Bătrâna doamnă: Ah... foarte interesant! Dar bine, chirurgii sunt oameni mult mai practici. N-aş fi bănuit că un chirurg poate să pl... poate să... Gyp: Să plângă la telefon. Vă rog să mă iertaţi. Ultima oară am plâns la 14 ani într-o zi când tatăl meu a refuzat să-mi vorbească. Bătrâna doamnă: Din ce motiv? Gyp: Am sărutat mâna unei doamne, prietenă a casei. Cred că era gelos. Bătrâna doamnă: Cine? Tatăl dumitale? Ei, cum poţi să crezi aşa ceva? Gyp: Ah! Sunt convins că o plăcea. Era o femeiuşcă mică, durdulie, cu un corp foarte fumos. Avea ochi rotunzi, albaştri, extraordinar de lucioşi. Tatăl meu a încercat odată să-i sărute mâna, adică chiar a făcut-o şi femeiuşcă s-a amuzat, a povestit scena în societate, declara că tatăl meu i-a sărutat mâna în mod nepermis. Bătrână doamnă: Cum aşa, „în mod nepermis“? Gyp: Foarte simplu. I-a sărutat degetele rând pe rând. Toată lumea a râs, bineînţeles, de tatăl meu. Cel mai cu haz a râs soţul doamnei. Bătrâna doamnă: Şi atunci dumneata te-ai ambiţionat şi i-ai sărutat mâna, la rândul dumitale, acelei doamne. Gyp: (plescăie din limbă) Nu numai mâna, dar chiar şi degetele, rând pe rând. Bătrână doamnă, în prezenţa tatălui dumitale? Gyp: Nu chiar. El se dusese în hol să-i aducă paltonul. Era iarnă. Eram numai noi doi în cameră. Bătrâna doamnă: Şi cum a aflat? Gyp: Tatăl meu? Păi bine, dar i-a spus ea, femeiuşcă, râzând ca şi data trecută, dar fără răutate. Spunea că a surprins-o, dar i-a făcut şi plăcere. A adăugat apoi că fiul, adică ea, ştie să facă acest lucru mult mai bine decât tatăl. A râs apoi şi a plecat. Bătrâna doamnă: Ce femeie! Şi dumneata când erai foarte tânăr erai mai îndemânatic cu femeile decât azi. Ai? Gyp: (şiret) Nu se ştie, nu se ştie! Bătrâna doamnă: Ei, asta e! Te pomeneşti că ai familie şi copii? Gyp: Aşa este. Am un singur copil, o fetiţă adorabilă. Bătrâna doamnă: Asta e bună! Atunci ce vrei de la Jeanne? Gyp: Ah! Jeanne e o veche iubire. Jeanne, de fapt, vrea să mă umilească Bătrână doamnă: Ei, asta e ! Ştii că ai haz? Eşti însurat, ai copii şi te ţii de fustele lui Jeanne. Ce zic eu haz?! Ai tupeu, domnule, şi ia uite ce mutră ai, nu ţi-ar da nimeni nici 20 de ani. Gyp: Eh... cu mutra asta am dus eu multe femeiuşti mândre de nas. Bătrâna doamnă Nu mai zi femeiuşcă Nu e frumos. Şi apoi, de ce te lauzi cu asta? Când sughiţai la telefon mi s-a făcut milă. Credeam că eşti cu adevărat disperat. Acum văd că joci teatru. Gyp: Vă înşelaţi, stimată doamnă. Eu nu ştiu şi nici nu pot să joc teatru. Aceasta e slăbiciunea şi forţa mea. Aş vrea o ceaşcă de ceai. Am spus că vreau o ceaşcă de ceai. Bătrâna doamnă: Aici nu ne aflăm la bistrou! Gyp: Bine, dar adineauri mi-aţi oferit ceai, cafea... Bătrâna doamnă: (plictisită) Adineauri... Ah, ce bătrână şi proastă sunt! Cum de mai pot să cred în oameni? Cum mai pot fi păcălită de primul venit, primul clinic diletant?! Ah...! (plânge) Gyp: (rece) Vă înşelaţi, stimată doamnă. Nu m-aţi chemat aici din milă. Mai exact spus, m-aţi chemat aici din milă faţă de dvs. însevă, din teamă de singurătate. Şi eu am venit, şi acum mi-o reproşaţi. Eu ar trebui să plâng. Bătrână doamnă. (furioasă) Eu nu plâng. Ia uită-te la el?! Un necunoscut, îmi sughiţe la telefon, un zgomot absolut insuportabil, îl chem în casa mea şi aflu că de fapt este calitatea în persoană. Spune, ajuţi des astfel de persoane în vârstă şi singuratice? Nici nu ştiu cine eşti şi cine ştie ce gânduri ai?! ’ Gyp: (râde) Ha, ha, ha! Nu, nu. Nu sunt un hoţ. Iată permisul meu de intrare în spital. Nu, nu, doamnă! Lucrurile nu sunt atât de simple. Anton Cehov are o frază undeva: „Viaţa e mai complicată decât pare“. Bătrâna doamnă: (visătoare) Frumos! Viaţa e mai complicată decât pare. Gyp: Şi acum, vă rog, faceţi-mi un ceai. De azi dimineaţă am umblat la minister şi trei spitale. Dacă aveţi un sandwich m-aţi îndatora peste măsură. Vă rog! Bătrâna doamnă: Un sandwich cu ce? Gyp: Indiferent. Un sandwich banal. Din fericire nu ne aflăm la bistrou aici. (paşi, uşă, muzică de Rossini) Ah..., ce bine mă simt aici. Acum îmi dau seama de ce o căutam cu atâta insistenţă pe Jeanne, deşi evident amorul nostru era mort. Ca să ajung aici, lângă aceste lucruri şi mobile, care au fost adunate cu răbdare şi gust de-a lungul deceniilor. Ah! Ce cuib minunat! Ce-ar fi să mă (Continuare în pagina 4)

Next