Contemporanul, iulie-decembrie 1994 (Anul 4, nr. 13-52)

1994-09-15 / nr. 37

fondat în 1881 15 septembrie 1994 • 37 (230) Revistă naţională de cultură, politică şi ştiinţă Maria Cârpov PREOCUPARE SAU OBSESIE? în lecţia ce inaugura activitatea sa la Collège de France (23 februarie 1990), Harald Weinrich, evocându-l pe Paul Valéry, vreme de mulţi ani titularul catedrei de Poetică la reputata instituţie, semnala abundenţa observaţiilor asupra „fenomenului memorie“ în celebrele Caiete, pe care le consideră drept o „imensă întreprindere mnemonică“. Valéry era conştient de această obsesie, dar cauzele ei, în ceea ce-l priveşte pe marele autor, ne interesează prea puţin, mai ales că nu le putem stabili decât conjectural. De fapt, constatarea lui Weinrich ni se pare importantă pentru faptul că introduce autoritatea într-o situaţie pe care spirite mai puţin ,,mari“ o pot înregistra ca pe un dat pur şi simplu obiectiv. „Preocupare sau obsesie“, trăim adesea sentimentul că totul se reduce, sau se poate reduce la MEMORIE: suntem necontenit îndemnaţi să ne mobilizăm memoria, să ne-o împrospătăm, să o menţinem trează, să n-o lăsăm să cedeze... încât, o memorie bună nu poate fi concepută decât în modalitatea dinamică. O memorie activă este un principiu pedagogic incontestabil din cele mai îndepărtate timpuri până în pragul epocii moderne: a şti înseamnă, defapt, a şti pe dinafară, precept care, cu siguranţă, nici astăzi nu duce lipsă de adepţi. Să reţinem din el necesitatea unui antrenament continuu şi a unei higiene de întreţinere, cultivarea memoriei ca „act de disciplină mintală“, ca mijloc de acumulare a unor cunoştinţe pozitive, este recomandabilă, oricât de potrivnic se va fi arătat cândva un Rebelais, de exemplu. Dacă ne îndreptăm către zone unde o memorie prea rezistentă, prea tenace, prea persistentă, prea robustă ar putea să se asemene cu o agresiune, fără nici o legătură esenţială cu morala, vedem cum apare în mod energic, sau îşi face loc cu sfială. UITAREA, corolarul MEMORIEI, o specie a acesteia, non-memoria. Contrast sau terapie, întâlnirea cu MEMORIA, explicită sau implicită, se dovedeşte inevitabilă, inerentă, fatală. MEMORIA este pretutindeni, ea nu trebuie căutată, nici cu adevărat provocată, din MEMORIE este făcută o mare parte din existenţa noastră. Aşa stând lucrurile, nimic mai simplu de susţinut decât o dezbatere despre MEMORIE, singura dificultate fiind depăşirea unui soi de paradox al opulenţei, „l'embarras du choix“. MEMORIE şi limbaj: o asociaţie de o pertinenţă ce nu se mai cere demonstrată, una din acele evidenţe centrale pentru oricine, deşi, pe de o parte, nu oricine ar putea-o demonstra, şi, pe de alta, nu toată lumea ar demonstra-o în acelaşi fel. O evidenţă asemănătoare este faptul că, pentru gândirea colectivă, condiţia de existenţă/formare este să utilizeze cuvinte al căror sens este înţeles, fiecare cuvânt înţeles trezind amintiri, sau, inversând termenii, nu există amintire căreia să nu-i corespundă un cuvânt. Este, de fapt, un principiu împărtăşit de mai multe discipline: nu există realitate /cunoscută/ nenumită, însă actul de a numi înseamnă punerea în mişcare a unui întreg sistem de convenţii sociale care produc limbajul şi care, în fiece clipă, permit reconstruirea trecutului nostru. MEMORIE şi limbaj este aproape un pleonasm, iar specialiştii pot lesne arăta că, în limbă, datorită activării memoriei, nimic, sau aproape nimic nu este inexplicabil, aberant, contingent. Relaţia memorie-limbaj cunoaşte forme multiple, determinate în cele mai multe cazuri de raportarea la timp. Una din aceste forme se manifestă în poziţia - cel puţin a lingviştilor - faţă de istoria disciplinei care are ca obiect de cercetare limbajul verbal. Există tratate de lingvistică istorică (Continuare în pagina 15) Scrisoare din Köln Lucian Grigorovici POPASURI LA SFÂRŞIT DE VEAC (VI) Dialectica unui iluminism tardiv „Deseori suntem potrivnici unei opinii doar fiindcă ne displace felul în care este exprimată. “ (Friedrich Nietzsche) Confruntarea nemijlocită cu libertatea este de fapt un şoc de trăire individuală cu finalitate lipsită, în mod paradoxal, de determinare cauzală. Am resimţit asemenea fenomen pur personal trecând brusc linia de demarcaţie de la întuneric spre lumină, întocmai cum mă prăbuşisem - cu decenii în urmă - întocmai acel întuneric pe care-1 părăseam acum atât de brusc. Consider că bruscul a fost elementul declanşator de şoc în trecerea spre lumină, căci căderea în întuneric se efectuase gradat, în treptele succesive ale tacticii comuniste de preluare a puterii absolute - grotescul paşilor înainte şi înapoi, sinistra gavotă demagogică, mortală pentru milioane de existenţe umane. director Nicolae Breban De data aceasta însă, în mersul invers şi fără tranziţie atenuantă de la întuneric spre lumină, şocul era imens, dureros şi binefăcător deopotrivă, aidoma unui extins în sensul pur platonic al eliberării sufletului din cuşca temporală a trupului. Fiara născută şi crescută în cuşca grădinii zoologice îşi regăseşte, cu instinct ancestral, calea firească în jungla necunoscută spre a fi sfâşiată de propria ei specie, născută şi crescută în desişurile libertăţii. „Jungla“ libertăţii umane este însă infinit mai complexă decât cea a fiarelor. Aici, la specia homo sapiens, întrepătrunderile sunt de o frecvenţă nefirească, deseori chiar scurită, în timp ce hoardele fostului Tratat de la Varşovia striveau sub cişmele lor (pentru a câta oară în secolul nostru?), floarea plăpândă a speranţei de libertate şi progres, la doar o aruncătură de piatră mai încolo, în plină libertate şi progres, lua contur o revoltă marxist-leninistă fără titulatură prea precisă, de ignoranţă intenţionată şi pur malignă a realităţii. Decisivă în acest ciudat proces este isteria de masă, circumscrisă naiv drept „nevroză colectivă“ şi nutrind - asemenea unui uterus-hystera matern - instinctele primare ale mulţimii înfierbântate. Doar în felul acesta îmi explic (sau încerc cel puţin să-mi explic) de ce m-am pomenit, în acel Mai 1968 la Paris, împins de mulţimea de tineri dinspre Quai St. Bernard spre Rue des Ecoles şi bulevardul St. Michel cu o piatră de pavaj în mână pe care am aruncat-o, fără nici o urmă (Continuare în pagina 15) Ilustrăm acest număr cu lucrări din creaţia pictorului Pierre Bonnard (1867-1947) Viziunea grafică Mircea Dumitrescu