Contemporanul, iulie-decembrie 1996 (Anul 6, nr. 27-52)

1996-07-04 / nr. 27

3 Alexandre Kőjévé REZUMATUL PRIMELOR ŞASE CAPITOLE DIN FENOMENOLOGIA SPIRITULUI Text integral al primelor trei prelegeri din anul şcolar 1937-1938 (Urmare din numărul trecut) Nu sunt numai o fiinţă care gândeşte. Sunt purtătorul unei ştiinţe absolute. Şi această ştiinţă, în momentul de faţă când gândesc, e întrupată în mine, Hegel. Aşa­dar nu sunt o fiinţă care gândeşte, sunt - înainte de toate - şi Hegel. Ce este deci acest Hegel? în primul rând, este un om în came şi oase şi care se ştie ca atare. Apoi, omul acesta nu pluteşte în gol. E aşezat pe un scaun, în faţa unei mese, scrie cu peniţa pe hârtie. Şi ştie că toate aceste obiecte nu sunt căzute din cer; ştie că sunt produse de ceea ce numim muncă omenească. Mai ştie şi că această muncă se efectuează într-o lume umană,­in sânul unei naturi din care el însuşi face parte. Iar această lume e prezenta în spiritul său chiar în momentul în care scrie pentru a răspunde la acest „ce sunt”? De pildă, aude zgomote venind de departe. Dar nu aude numai nişte zgomote. Ştie că aceste zgomote sunt lovituri de tun şi ştie că tunurile sunt produse ale muncii, fabricate în scopul unei lupte pe viaţă şi pe moarte între oameni. Dar nu numai atât. Ştie că ce aude sunt tunurile lui Napoleon la bătălia de la Jena. Ştie deci că trăieşte într-o lume în care acţionează Napoleon. E aici ceva de care Descartes, Platon şi atâţia alţi filozofi nu aveau habar şi nici nu puteau să aibă. Oare nu din cauza asta ajunge Hegel la cunoaşterea absolută la care predecesorii săi au năzuit un van. Poate că aşa e. Dar atunci de ce tocmai Hegel merge până la capăt şi nu un altul, oricare altul din contemporanii săi? Toţi ştiau că există un om numit Napoleon... Bine, dar cum o ştiau? Şi chiar o ştiau? Ştiau ce este Napoleon? îl înţelegeau. De fapt ce înseamnă a-1 înţelege pe Napoleon, dacă nu a-1 înţelege ca pe cel care desăvârşeşte, realizându-1, idealul revoluţiei franceze? Şi putem oare înţelege acest ideal, aceasta revoluţie, fără să înţelegem ideologia Aufklarung­­ului, a Iluminismului? în general, a-1 înţelege pe Napoleon înseamnă a-1 înţelege in funcţie de întreaga evoluţie anterioară şi deci a înţelege ansamblul istoriei universale. Or, aproape nici unul din filozofii contemporani cu Hegel nu şi-a pus această problemă. Şi nici unul, în afară de Hegel, n-a rezolvat-o. Căci Hegel e singurul care poate să accepte şi să justifice existenţa lui Napoleon adică s-o „deducă” plecând de la principiile de bază ale filozofiei, ale antropologiei, ale concepţiei sale istorice. Ceilalţi se văd siliţi să-l condamne pe Napoleon, adică să condamne realitatea istorică, iar sistemele lor filozofice sunt ipso facto condamnate toate de către această realitate. Oare Hegel nu e cumva acest Hegel, gânditor înzestrat cu o putere de cunoaştere absolută, că doar trăieşte în timpul lui Napoleon şi­ apoi e singurul care poate să-l înţeleagă? Tocmai asta spune şi Hegel în Fenomenologie. Cunoaşterea absoluta a devenit obiectiv posibilă fiindcă, în şi prin Napoleon, procesul real al evoluţiei istorice, în cursul căruia omul a creat lumi noi şi s-a transformat creându-le, a ajuns la capăt. A revela această lume înseamnă a revela Lumea, adică a revela fiinţa în totalitatea încheiată a existenţei sale spaţio-temporale. Din punct de vedere subiectiv, cunoaşterea absoluta a devenit posibilă pentru că un om pe nume Hegel a putut să priceapă lumea în care trăia şi să se priceapă pe el însuşi ca trăind în această lume şi înţelegând-o. Precum oricare din contemporanii săi, Hegel era un microcosmos care integra în fiinţa sa particulară totalitatea încheiata a realizării spaţio-temporale a fiinţei universale. Dar era singurul care să se înţeleagă ca integra­litate şi sa dea un raspuns corect şi complet la această întrebare carteziană, la „ce sunt?”. Pricepând ce-i cu el însuşi graţie înţelegerii totalităţii procesului istoric antropogen care culminează cu Napoleon şi contemporanii săi, înţelegând acest proces prin auto-înţelegere, Hegel a introdus în con­ştiinţa sa procesul acesta real şi universal ca un ansamblu perfect încheiat, iar conştiinţa s-a lăsat pătrunsa şi a devenit astfel la fel de totală, de universală ca şi procesul pe care îl dezvăluie înţelegându-se. Aceasta conştiinţa pe deplin con­ştientă de ea însăşi este cunoaşterea absolută care, dezvol­­tându-se în discurs, va alcătui conţinutul Filozofiei ori al ştiinţei absolute, al acestei Enciclopedii a ştiinţei filozofice care conţine suma întregii cunoaşteri posibile. Filozofia lui Descartes nu e suficientă pentru că răspunsul pe care îl dă la „ce sunt?” a fost insuficient şi incomplet încâ de la început. Desigur, Descartes nu putea realiza filozofia absoluta, hegeliana, în momentul în care trăia el, istoria încâ nu era terminată. Chiar dacă s-ar fi înţeles el însuşi pe deplin, n-ar fi conceput decât o parte a realităţii umane, iar sistemul întemeiat pe această auto­­înţelegere ar fi în mod necesar fals şi insuficient, în măsură în care pretinde, ca orişice sistem demn să se cheme astfel, să fie o totalitate. Dar mai trebuie spus că Descartes­­ pentru raţiuni explicate de Hegel - n-a procedat cum trebuie răspunzând la întrebarea sa iniţială. Şi de aceea răspunsul „sunt o fiinţa care gândeşte" era nu numai sumar dar şi fals, fiind unilateral. Plecând de la „eu gândesc”, Descartes nu şi-a fixat atenţia decât asupra lui „gândesc” şi l-a neglijat cu totul pe „eu”. Or acest Eu este esenţial. Căci omul, şi deci filozoful, nu e numai conştiinţă, dar - înainte de toate - şi conştiinţă­­de­ sine. Omul nu e numai o fiinţă care gândeşte şi, cu alte cuvinte, revelează fiinţa prin logos, datorită discursului alcătuit din cuvinte având un sens. El revelează de asemenea altceva decât de la cunoaşterea contemplativă a fiinţei, de la dezvăluirea ei pasivă care o lasă aşa cum e în sine, indiferent de cunoaşterea care o revelează. într-adevâr, ştim cu toţii că omul care priveşte cu atenţie un lucru şi vrea să-l vadă aşa cum este, fără nici o schimbare, e „absorbit” cum se spune, de această contemplare, adică de acest lucru. Uită de sine, nu se mai gândeşte decât la lucrul pe care îl contemplă; nu se gândeşte la faptul contemplării şi, cu atât mai puţin, la propriul sau „Eu”, la al sau Selbst. E cu atât mai puţin conştient de sine cu cât e conştient de lucru. Va avea poate ceva de spus despre lucru, dar în nici un caz despre sine însuşi: în vorbirea sa cuvântul „eu” nu se va ivi. Pentru ca acest cuvânt să apara trebuie sa aibă loc şi altceva decât contemplarea pur pasiva şi numai revelatoare a fiinţei. Acest altceva este, după Hegel, dorinţa­ Regierde, despre care vorbeşte la începutul capitolului IV. E adevărat, când omul are o dorinţă, când îi e foame, de pildă, şi vrea sâ mănânce şi când e conştient de asta, devine în mod necesar conştient de sine. Dorinţa se dezvăluie întot­deauna ca dorinţă a mea, iar pentru a afirma o dorinţă eşti silit sâ te slujeşti de cuvântul „eu”. Oricât ar fi omul de „absorbit” de contemplarea lucrului, în clipa când se naşte dorinţa de acest lucru, va fi imediat „readus la sine”. Atunci îşi va da seama că, în afară de lucru, mai există şi contemplaţia, mai există şi el care e altceva decât lucrul. Iar lucrul îi apare ca un „obiect” (Gegen­stand), ca o realitate exterioară care nu se află în el şi nu e el, ci un non-Eu. Aşa­dar nu contemplaţia pur cognitiva şi pasiva stă la baza conştiinţei-de-sine, adică a existenţei cu adevărat umane (şi deci, la urma urmei, a existenţei filozofice), ci dorinţa. (De aceea, fie spus în paranteză, existenţa umană nu e posibilă decât acolo unde există ceva care se numeşte Leben, viaţă biologică, animală. Căci dorinţa fără viaţă nu există­. Or, ce e dorinţa - şi n-avem decât sa ne gândim la dorinţa numita foame - daca nu dorinţa de­ a transforma printr-o acţiune lucrul­ contemplat, de a-i suprima fiinţa care nu are nici o legătură cu fiinţa noastră, nu depinde de noi, de a-i nega autonomia şi a-1 asimila, a-1 face al nostru, a-1 absorbi în şi prin Eul nostru. Ca sa existe conştiinta-de-sine şi, prin urmare, filozofie, trebuie ca omul să nu fie doar în contemplaţie pozitivă, pasiva, exclusiv dezvăluitoare de fiinţa, dar sa aibă şi dorinţă de negare şi, în consecinţa, acţiune de transformare a fiinţei date. Trebuie ca Eul uman sâ fie un Eu al dorinţei, adică un Eu activ, un Eu negativ, un Eu care transformă fiinţa, creează o fiinţă nouă distrugând fiinţa dată. Ce este Eul dorinţei?­­ Eul omului flămând, de pildă, daca nu un vid avid de conţinut, un gol care se vrea umplut dintr-un plin, să se umple golind acel plin, să se pună, după ce s-a umplut, în locul acestui plin, sâ ocupe cu plinul săli golul format prin suprimarea plinului care nu era al sâu? Vorbind așa­dar în general, dacă filozofia adevărată (absoluta) este, spre deosebire de filozofia kantiana şi pre­­kantiana, o filozofie a conştiinţei-de-sine, o filozofie conşti­entă de sine, dând socoteală despre ea însăşi, justificându-se, ştiindu-se absolută şi dezvăluindu-se ca atare el înseşi, atunci filozoful, omul, trebuie sâ fie, în fundul fiinţei sale, nu numai contemplare pasivă şi pozitiva, dar şi dorinţă activâ şi negatoare. Dar pentru a fi astfel nu-i de ajuns sâ fie o fiinţă care doar este, adică identică veşnic cu sine, suficientă sieşi. Omul trebuie să fie un vid, un neant care nu e pur neant, un reines Nichts, însă ceva ce este în măsura în care nimiceşte fiinţa, pentru a realiza pe seama ei devenind neant în fiinţă. Omul este acţiune negatoare care transformă fiinţa dată şi transformă pe sine însuşi transformând-o. Omul nu este ce este decât în măsura în care devine; adevărata sa fiinţă este devenire (Werden), timp, istorie, şi nu devine, nu este istorie decât în şi prin acţiunea sa negatoare asupra realităţii date, acţiune a luptei şi a muncii - a muncii care va produce în cele din urmă şi masa pe care Hegel îşi scrie Fenomenologia - a luptei care va fi de fapt tocmai această bătălie de la Jena ale carei zgomote răsună în urechile filozofului scriindu-şi opera. De aceea, răspunzând la întrebarea „ce sunt?”, Hegel a fost silit sa ţină seama şi de masa şi de zgomote. Nu poate fi concepută existenţa umană fără conştiinţă şi fără conştiinţa-de-sine, adică fără revelarea fiinţei prin cuvânt şi fără dorinţa revelatoare şi creatoare a Eulu. De aceea, în interiorul Fenomenologiei, adică al antropologiei fenomenologice, posibilitatea elementară a revelării fiinţei date prin cuvânt (implicata în „certitudinea sensibila” ) pe de-o parte, iar pe de altă, acţiunea destructiva sau negatoare a fiinţei date (ce se naşte din şi prin dorinţă) sunt două date ireductibile pe care Fenomenologia le presupune ca premi­se. Numai că aceste premise nu sunt suficiente. Analiza care descoperă rolul constitutiv al dorinţei ne ajută sa înţelegem de ce existenţa umană nu e posibilă decât pe baza unei existenţe animale: o piatră, o plantă (lipsite de dorinţă) nu ajung niciodată la conştiinţa-de-sine şi, prin urmare, la filozofie. Dar nici animalul. Dorinţa animală este deci o condiţie necesară dar nu suficientă a condiţiei umane şi filozofice. Şi iată de ce: Dorinţa animală - foamea, de exemplu, - şi acţiunea care rezulta, neaga, distrug natura dată. Negând-o, modificând-o, însuşindu-şi-o, animalul se ridică deasupra ei. După Hegel, animalul, pentru că mănâncă planta îşi realizează şi-şi demonstrează superioritatea asupra ei. Dar pentru că se hrăneşte cu plante, animalul depinde de ele şi nu izbuteşte să le depăşească de-a binelea, în general vorbind, vidul avid, sau Eul care se dezvăluie prin dorinţa biologică, nu se umple datorită acţiunii biologice care rezultă decât de un conţinut natural, biologic. Eul, sau pseudo-eul care ia naştere prin satisfacerea activa a acestei dorinţe e la fel de natural, de biologic, de material ca şi obiectul dorinţei şi al acţiunii. Animalul nu se ridică deasupra naturii negate de dorinţa sa animală decât ca sa coboare imediat după satisfacerea ei. De asemenea animalul nu ajunge decât până la Selbstgefühl, la sentimentul-de-sine, nu la Selbstbewusstsein, adică la conştiinţa-de-sine; ceea ce înseamnă ca nu poate vorbi despre sine, nu poate spune: „eu”... Şi asta pentru că nu se transcende cu adevărat pe el însuşi ca realitate dată, ca trup, nu se ridică deasupra sinelui pentru a putea reveni la sine; nu ia distanţă faţă de sine pentru a se putea contempla. Traducere din limba franceză de Ed. Pastenague (Va urma) ©®[^Tf3G^[p(DC^AKlQi)[L - ideea europeană

Next