Contemporanul, ianuarie-decembrie 1997 (Anul 7, nr. 1-52)

1997-12-04 / nr. 49

fondat în 1881 Anul VII 4 decembrie 1997 • 49 (398) Ovidiu Pecican în dialog cu Andrei Marga ACTIUNEA ARE SENS DACA ESTE ORDONATA DE O FILOSOFIE, IAR O FILOSOFIE VERITABILA TREBUIE SA JUSTIFICE UNIVOC ACTIUNEA Domnule profesor Andrei Marga, în ultimii ani preocupările dumneavoastră profesionale au evoluat dinspre istoria filosofiei europene înspre construcţia unei filosofii europene? Ce semnificaţie are acest fapt în cariera dumneavoastră filosofică şi ce consecinţe antrenează pentru gânditorul care sunteţi? După 1979, când am fost numit lector de istoria filosofiei, m-am concentrat, într-adevar, asupra filosofiei europene contemporane. Am publicat volume de traduceri (Habermas, Riedel), monografii (Marcuse, Habermas), o prima încercare de reconstrucţie istorica în intenţie sistematică (Cunoastere şi sens, 1984) si Introducere in filosoful contemporana (1988). Paralel am aprofundat opţiunile unui raţionalism discursiv, în sens mai cuprinzător, ale unei filosofii având fenomenul comunicării ca orizont hotărâtor. Rezultatul au fost studiile consacrate argumentării. Am simţit mereu că istoria filosofiei luata pe cont propriu duce la filosofia istoriei, aproape în mod stringent. Nu poţi să te apropii adecvat de marile filosofii ale timpului nostru decât organizându-ţi tu Însuţi ideile în mod sistematic. Istoria filosofiei şi filosofia sistematică nu sunt atât de separate în fapt pe cât suferau organizările academice. Iar filosofia sistematica pe care o împărtăşeam, având - cum am spus - ca orizont comunicarea, trebuia sa faca faţa unei situaţii de criza - o criză ce era, în cele din urma, a Europei. Am venit în dreptul problemelor filosofiei unificării europene după frecventarea îndelungata a liniei de gândire ce vine de la criza modernităţii (Hegel), prin criza vechii Europe (Proudhon), apoi prin criza liberalismului european (Max Weber), la criza raţionalităţii europene (Habermas) şi la criza tradiţionalismului european (Dahrendorf). Studiul aprofundat al filosofiei americane mi-a permis sa vad mai clar cum arata criza europeană văzută din afara. Fireşte, la aceste motive ale evoluţiei, ce ţin de „logica“ devenirii intelectuale, s-au adaugat motive legate de răspunderile morale pe care le-am asumat, preluând roluri în conducerea academica, după 1989, când am simţit (şi simt şi acum!) că trebuie folosite oportunităţile pentru a înnoi interogaţiile, abordările şi, până la unna, instituţiile. George Soros a fâcut în repetate rânduri mărturisiri cu privire la suportul filosofic pe care îl au iniţiativele sale planetare de sprijinire a trecerii la „societatea deschisă“. Pe dânsul l-a condus la filosofie dorinţa de schimbare. S- a întâmplat la fel şi cu dumneavoastră ori, dimpotrivă, background-ul filosofic v-a permis o analiză din care reieşea necesitatea schimbării? Altfel spus, ce a fost la început: filosofia ori acţiunea? Este anevoios, poate imposibil, de a stabili o prioritate între filosofie şi acţiune. Desigur, generaţia mea, a cărei studenţie s-a suprapus (1966-1971) cu „mica deschidere“ a României, şi şi-a legat fonnarea de 1968, a trait cu convingerea ca accesul la marea filosofie este nelimitat şi ca este nu numai necesară, dar şi tangibila schimbare a modului de viaţa, inclusiv a instituţiilor. Ea a şi rămasdaca iau în seama evoluţia colegilor mei de generaţie (Continuare în pagina 10) Dorin Popa în dialog cu pictorul italian Guglielmo Meltzei. CU MINIMUM DE MIJLOACE VREAU SA DAU SENZATIA DE MAXIMUM D. R. Ce este mai stabil în arta dvs., ce elemente sunt permanente în pictura dvs. ? G. M.: Stilul nu se schimba. Stilul meu e figurativ, ceea ce înseamnă că se poate recunoaşte ceea ce este reprodus pe pânză. După atâţia ani de muncă mi-am format un stil: vreau să atrag privirea, lucrez fără nuanţe pentru că vreau ca ochiul celui care priveşte să se oprească şi să dea relief picturii mele. Eu vreau să-l atrag pe cel ce priveşte, dar vreau să fie activ, nu pasiv, sa participe la realizarea tabloului cu privirea, cu modul de interpretare etc. D. R: Dar nu e aceasta dorinţa tuturor artiştilor, mai ales impresionişti? G. M.: Da, mă pot compara cu impresioniştii pentru că am pictat întotdeauna într-o manieră clasică. In schimb am introdus în plus culori noi, lumini noi. Vreau să realizez tablouri care sa se adreseze lumii de astâzi. Pictura impresionista era un „discurs“ adresat publicului de atunci. Și astăzi place, dar atât. D. P: Cine sunt maeștrii dvs. ? G. M.: La început îmi plăcea mult Chagall, l-am și studiat. D. R: Nu se vede aici influenta lui Chagall, cel puțin pentru un amator ca mine. G. M.: Nu, pentru că stilul meu s-a transformat foarte mult în timp, întâi mi-au plăcut expresioniştii şi am pictat în această manieră; îmi plăceau tablourile dure, apoi, spre 1970 - 1971 am reuşit să-mi găsesc stilul propriu, care mă satisface. La început nu aveam un stil propriu-zis. Faceam şi multa sculptura atunci când pictura nu mă satisfăcea îndeajuns. D. P: Stilul dvs. Nu e puţin comercial, vandabil? G. M.: Şi da, şi nu. Poate acestea de aici care sunt (Continuare în pagina II) Ilustrăm acest număr cu lucrarea de diplomă - 1997 a artistei Cornelia Nicolăescu Viziunea grafica Mircea Dumitrescu