Contemporanul, ianuarie-iulie 1998 (Anul 8, nr. 1-26)

1998-06-11 / nr. 23

fondat în 1881 Revistă naţională de cultură, politică şi ştiinţă Cristian Tiberiu Popescu ISTORIA MENTALITĂŢII ROMÂNEŞTI (VII) 1.2. Ce au adus contactele cu alte popoare (I) Realitatea militară căreia romanii i-au răspuns prin retragerea din Dacia a fost faptul că provincia era într-adevăr prinsă ca într-o menghină de popoarele barbare, încât ea trebuia apărată simultan la toate hotarele exterioare. Astfel, din nord atacau gepizii, popor de neam germanic; dinspre apus, prin Banatul şi Crişana de azi, se produceau incursiunile vandalilor, aşijderi popor germanic; venind din est şi ţintind chiar spre centrul provinciei, ataca ramura vestică a goţilor, vizigoţii, şi ei popor germanic; iar acest enorm arc de cerc se închidea spre nord-est, direcţia din care se produceau năvălirile carpilor. După retragerea aureliană, gepizii şi goţii, luând-o înaintea celorlalţi, fac pur şi simplu „pasul înainte“, primii devenind stăpânii Transilvaniei, Crişanei şi Banatului, iar ceilalţi făcându-se stăpâni în estul şi sudul Carpaţilor. în acest moment, desigur, conştiinţa abandonului, la care m-am referit înainte, are a se confrunta în mod direct cu realitatea repercusiunilor concrete şi crude ale acestei stări de lucruri. ,Pasul înainte“ de care vorbeam înseamnă în primul moment un iureş de pradă de nestăpânit, concentrat în direcţia oraşelor - marea atracţie a tuturor migratorilor1. Populaţia abandonată de romani în Dacia încearcă o rezistenţă în fortificaţiile oraşelor, bine construite şi întreţinute de legiuni înainte de plecarea lor, o dovadă fiind faptul că românescul „cetate“ derivă din civitas („oraş“).. Oraşele însă vor cădea unul după altul, cercetările arheologice dovedind distrugerea şi incendierea lor în această perioadă. După trecerea Mureşului, populaţia locală nu va face tentativa de a reconstrui oraşele şi zidurile de apărare, căci ideea de oraş constituie acum un tipar mental revolut, incapabil să asigure protecţie, ci, tocmai prin concentrarea sa de bogăţie mobilă, reprezintă o oportunitate pentru jefuitorii migratori. După primul moment al iureşului de pradă nestăpânit, care reprezintă „cucerirea“, migratorii încorporează noul teritoriu „imperiului“ lor, trecând de la exploatarea „extensivă“ a acestuia la cea „intensivă“. Acesta a fost şi cazul vizigoţilor, stăpâni la estul şi sudul Carpaţilor. Vizigoţii - desigur, aflându-se pe o treaptă de civilizaţie superioară altor migratori, precum hunii - nu depăşeau nici ei stadiul organizării de tip gentilico-tribal, căreia însăşi ideea de aşezare stabilă îi era străină2. Aspectul acesta are repercusiuni majore asupra spiritualităţii în general a autohtonilor şi asupra mentalităţii lor, pentru că nu trebuie trecut cu vederea faptul că stăpânul, cel care impune „noua ordine“, se instituie pe sine ca măsură a lucrurilor: forma de civilizaţie a autohtonului este fundamental contestată de „noua ordine“ instituită de migrator. Acestei direcţii de contestare a autohtonilor din Dacia i se adaugă îndată o a doua - tot vizigoţii fiind cei dintâi care recurg la sistematice persecuţii anticreştine, cele mai cunoscute fiind cele din timpul „regilor“ Aurich şi Athanarich. Sugestive pentru tema în discuţie sunt circumstanţele speciale în care au fost orientate persecuţiile anticreştine în Dacia aflată în afara imperiului, şi anume ca reacţie împotriva imperiului şi a lumii romane. Au căzut pradă acestor persecuţii deopotrivă acei goţi creştinaţi, socotiţi de „regi“ trădători ai tradiţiei poporului lor, şi în primul rând proto-românii, pe care-i legau, chiar după abandonarea Daciei, puternice fire de imperiul de la sudul Dunării. Trebuie precizat că goţii i-au identificat corect pe proto-români ca acţionând ca avanposturi romane la nordul Dunării, în folosul imperiului. De altfel, istoricii au surprins atent realitatea că temporarele recuceriri romane în fosta provincie s-au sprijinit desigur pe forţa armelor, dar au beneficiat totdeauna de susţinerea populaţiei autohtone de limbă şi civilizaţie romane.3 (Continuare in pagina 10) Eliza Roman NOTE DE LECTURA Deşi J. Roubaud şi-a intitulat conferinţa sa de la „Seminarul de Filosofie şi Matematică“, de pe lângă École Normale Supérieure din Paris, ţinută în 1996. Matematică şi poezie, din primele rânduri ale textului său afirmă că acest titlu nu corespunde precis cu conţinutul respectiv. Scuzându-se, el mărturiseşte că nu crede că există poezie în matematică şi nici matematică în sens obişnuit în poezie. Evident, e opinia lui J. Roubaud! M-am oprit asupra acestei conferinţe - tipărite de curând - fiind curioasă să văd în ce fel un cercetător pune în prezent problema relaţiei dintre matematică şi poezie (literatură), problemă atât de ardent dezbătută în deceniile trecute. J. Roubaud analizează două aspecte ale raporturilor posibile dintre poezie și matematică: 1) în ce fel matematica poate servi la compunerea poeziei (sau literaturii); 2) Ce unelte matematice servesc la investigarea modului de compunere (fabricare) a poeziei. In primul caz se pleacă de la date matematice pentru a se ajunge la poezie. director Nicolae Breban Viziunea grafică: Mircea Dumitrescu în al doilea caz, deşi uneltele matematice implicate sunt elementare, nu înseamnă că problemele puse sunt simple. în acest caz se merge în sens invers faţă de cazul anterior, de la poezie la matematică. Autorul se opreşte şi la un al treilea caz, care compune cele două cazuri precedente, adică în care vorbindu-se despre poezie se găseşte matematică şi de la această matematică se revine la poezie. I.J. Roubaud subliniază rolul esenţial al constrângerilor în compunerea unor texte literare, când se pleacă de la matematică pentru a se ajunge la literatură. Ideea aceasta se datorează suporterilor „Atelierului de Literatură Potenţială“ Ou Li Po (Ouvroir Littérature Potentielle), înfiinţat în 1960 de către matematicianul Le Lionnais şi scriitorul Raymond Queneau. Este interesant de urmărit modul în care autorul ilustrează modul de construcţie al literaturii când se porneşte de la matematică. Iată exemplele pe care le dă: a) Romanul lui Georges Perec „Le mode d’emploi“; b) O poveste inventată de el; c) O nuvelă a lui Italo Calvino „L’ordre dans le crime“; d) Pornind de la un pentagon, cere alcătuirea unui enunţ, pe baza căruia să se construiască un poem. a) Punctul de plecare al „Vieţii mod de întrebuinţare“ surâde marea perfid 16 rrKXXJt JM&IRZ&IUHXa Ilustrăm acest număr cu imagini din cartea bibliofilă ,Marea pururea marea ” de Petre Stoica, ilustrată de Mircea Dumitrescu (Continuare in pagina 11)