Contemporanul, 2016 (Anul 27, nr. 1-12)
2016-11-01 / nr. 11
CONTEMPORANUL IDEEA EUROPEANĂ Theodor Codreanu Un Roller al eminescologiei (II) De aici, spaima d-lui Boia faţă de formule precum cea a lui Petre Ţuţea, Eminescu, românul absolut, neînţelegând că filosoful trimite la arhetip, la arheului românilor, despre care poetul însuşi a vorbit în cele două articole dedicate basmului popular Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte. De aici frisoanele în faţa afirmaţiei lui A.D. Xenopol că Eminescu „va stăpâni toate veacurile cât se va mai vorbi pe pământ limba românească.” 2) Cel de al doilea exemplu de lăutărism se referă la aprecierea atitudinii lui Eminescu faţă de Războiul de Independenţă. D-l Boia încurcă borcanele de la bun început. El crede că volumul din seria Opere interzis spre difuzare de către Nicolae Ceauşescu, la presiunile rabinului Moses Rosen, este IX, nu X. In realitate, Opere, IX s-a tipărit şi s-a difuzat în 1979. Volumul X a fost amânat până în 1989, editorii, în frunte cu D. Vatamaniuc, sperând să poată fi difuzat cu ocazia centenarului morţii, ceea ce nu s-a întâmplat, la decizia tocmai a „beneficiarului mitului Eminescu”, care ar fi fost Nicolae Ceauşescu, în mistificările d-lui Boia. Masivul volum X (736 p. format academic) cuprinde începuturile publicisticii eminesciene la ziarul „Timpul”, din 1877-1878, exact cea consacrată Războiului de Independenţă, dar şi din anii 1879-1880. De cel mai mare interes sunt articolele prilejuite de Războiul de Independenţă, în centrul căruia Eminescu pune problema Basarabiei, drept „cestiune de existenţă pentru poporul român”. Fireşte însă, nu şi pentru judecătorul lui de astăzi. Foarte probabil, lipsa apetitului pentru lectura publicisticii eminesciene îl determină pe Lucian Boia să evalueze atitudinea jurnalistului prin ochii lui Constantin Banu, cel care, în 1927, îi reproşa lui Eminescu faptul că a neglijat semnificativ evenimentele Războiului de Independenţă, jurnalistul de la „Timpul” considerându-le inutile în contextul istoric. „Ba nu avea[,] în fond[,] dreptate”, decide Boia, nepricepând profunzimea atitudinii eminesciene, subliniată de un istoric de profesie precum Nicolae Iorga. Eminescu nu numai că nu a neglijat evenimentele, dar este şi cel mai important observator şi evaluator al lor. O dovedesc cele peste cinci sute de articole, studii, note dedicate Războiului de Independenţă şi Basarabiei. Păcat numai că atât Banu, cât şi Boia nu le-au observat! Sintagma nu se referă la aceea, devenită celebră, emisă de Marin Preda, numind anii 1950-1960, chit că e un deceniu de... 11 ani. Lucian Boia îl transbordează în interbelic: 1930-1940. Astfel, „obsedantul deceniu” al proletcultismului devine „obsedantul deceniu” al mitului Eminescu ajuns pe culme. De aceea, d-l Boia îl dublează în capitolele VII și VIII. Deceniul Eminescu, recte Deceniul Călinescu, un deceniu în două ape, de coşmar, precum potopul din timpul lui Noe, salvatorul treaz al speciei culturale fiind, desigur, acelaşi domn Boia. Depinde unde pui corect accentul în limba română. Apoi, în limba română, înseamnă şi a falsifica, a denatura ceea ce-i natural, adevărat. Citim în orice dicţionar explicativ: a boia înşela, a păcăli, bine l-am boit! zice un personaj al lui Ion Creangă. Limba niciodată nu minte, cu atât mai mult când este vorba de cromatonime. D-l Boia regretă dramatic că, după Grama şi primii detractori, până la E. Lovinescu, nimeni n-a mai încercat să se opună mitizării lui Eminescu. La început, l-a atacat, ca şi Ştefan Zeletin, pentru reacţionarismul gândirii, ca antiliberal. Lăsăm la o parte că şi pretinsul „antiliberalism” eminescian este relativ, poetul vizând pe radicalii „roşii” (specia C.A. Rosetti), iar nu liberali feriţi de boiaua roşie, ca Mihail Kogălniceanu. Textele o atestă, dar asta nu contează în ochii d-lui Boia. Nu mai vorbim de „ruşinoasa” etichetă de „reacţionar”, mult vânturată în celălalt „obsedant deceniu” (de la Ion Vitner la Mihai Novicov şi Ovid S. Crohmălniceanu). Eminescu a explicat cum stă semnificativă şi neputincioasă mirarea lui Boia că nu doar Lovinescu s-a lăsat ademenit de Eminescu, ci şi un Eugen Ionescu. Acesta îi făcuse praf, în pe Tudor Arghezi, pe Ion Barbu, pe Camil Petrescu ş.a., dar n-a avut curaj să se lege de Eminescu, motivând că nu vrea să comită „matrapazlâcuri optice”. Şi nu avea dreptate? Boia însă a pariat tocmai pe astfel de matrapazlâcuri optice, cunoscute în arta barocă drept anamorfoze treaba cu „reacţionarismul” său (a reacţiona întru însănătoşirea unui corp grav ameninţat de maladie à la mort, vorba lui Kierkegaard), iar gânditori postmoderni şi transmoderni precum Virgil Nemoianu, Jean-François Revel, Antoine Compagnon ş.a. vorbesc de şansa de a fi reacţionar, ca Dante, Shakespeare, Cervantes sau Montaigne. Şi Eminescu, de adăugat12. Maniacii caţavencieni ai progresului cu orice preţ nu vor putea înţelege astfel de observaţii: „Progresul deplin, nestânjenit şi linear reprezintă drumul cel mai scurt spre stagnare şi moarte. Această tendinţă este împiedecată, întârziată şi, de fapt, contracarată de reacţia (s.n.) unor gesturi creatoare.”3 Exact ce spune şi Eminescu. Să revenim însă la E. Lovinescu. La început, acesta l-a contestat pe Eminescu nu doar ca jurnalist, prevăzând că, alături de Caragiale, şi autorul Luceafărului se va învechi. Revizuindu-se critic însă, Lovinescu şi-a menţinut scepticismul în legătură cu viitorul dramaturgului, în schimb nu şi-n ce-l priveşte pe Eminescu: „Până şi Lovinescu se aliază la opinia generală”4, zice cu mâhnire Boia, ba, de necrezut, îl aşază pe român alături de Dante: „Prea repede a cedat Lovinescu!” se indignează istoricul justiţiar, observând cât de amarnic s-a înşelat criticul: „Astăzi, ar fi putut constata deja o erodare de netăgăduit a operei eminesciene.”5 Hotărât lucru: Lucian polemice Distrugerea mitului Eminescu are vreo altă semnificaţie? „Obsedantul deceniu” 1 Lucian Boia, op. cit., p. 82. 2 Vezi şi Theodor Codreanu, Şansa de a fi reacţionar, în „Origini”, Romanian roots, A Review of Literature, Ideas, and The Arts Sponsored by „LiterArt XXI” & Criterion Publishing, Atlanta, Georgia - USA, vol. XI, nr. 9-10, septembrie-octombrie 2007. 3 Virgil Nemoianu, O teorie a secundarului, 1989, trad. rom. de Liviu Szász Câmpeanu, Editura Univers, București, 1997, p. 210. 4 Lucian Boia, op. cit., p. 82. 5 Ibidem, p. 85. Anul Contemporanul ■ 135 Anul XXVII ♦ Nr. 11 (776) ♦ 2016