Contemporanul, 2017 (Anul 28, nr. 1-12)

2017-06-01 / nr. 6

CONTEMPORANUL IDEEA EUROPEANĂ 14 Iulian Boldea E. Lovinescu şi modernismul M­etoda critică lovinesciană este, în esenţa ei, una care se revendică de la şcoala critică franceză, si­­tuându-se, aşadar, în descen­denţa lui Lemaître (în viziunea acestuia, critica ar fi „l’art de jouir des livres”) sau A. France, al căror epicureism critic e asumat, cu fireşti modu­laţii şi nuanţări, datorate unui temperament şi unei sensibilităţi proprii, de E. Lovinescu. Metoda impresionistă e relevantă mai ales prin oroarea de sistem închis ermetic în propriile-i structuri, pentru inaderenţa la canoane şi tipare prea ri­gide, pentru atitudinea antidogmatică ce poate fi identificată, manifest sau implicit, în opera critică a lui Lovinescu. In viziunea sa, substanţa operei, care e prin natura sa plurală, difuză, greu dimen­­sionabilă, nu poate fi asumată prin intermediul unor concepte exclusiviste, prea rigide, prea abs­tracte, pentru a circumscrie în modul cel mai fidel realitatea vie, ireductibilă a operei literare. Cri­tica literară trebuie, dimpotrivă, să facă apel la sentiment, la trăire, ea presupune intuiţie şi de­tentă empatică, calităţi caracterizate prin mobi­litate şi fineţe. In această ordine, critica lui E. Lovinescu se poate defini în termenii unui echili­bru relativ între spiritul de fineţe şi acela de geo­metrie. Prin toate aceste atribute ale sale, bine proporţionate, aflate intr-un dozaj optim, criticu­lui îi este permis accesul la universul interior al operei, numai în acest mod conştiinţa sa intră în consonanţă cu structurile operei, îi parcurge din nou modulaţiile cele mai profunde, fără să-i agre­seze sau să-i falsifice în vreun fel conformaţia. Astfel, într-o oarecare măsură, critica îşi re-cre­­ază obiectul, din moment ce, departe de a se su­pune cu servilitate operei, ea preia iniţiativa, o valorifică creator, o redimensionează în funcţie de datele conştiinţei critice (aceasta, desigur, în ca­drele fireşti ale operei). Metoda impresionistă, la care aderă, la început, cel puţin, E. Lovinescu, se opune judecăţii dogmatice, raţionalizării tiranice a creaţiei literare, ca şi epuizării sensurilor sale prin aplicarea unor modele conceptuale prea stricte. O astfel de metodă nu aspiră la explicarea exhaustivă a structurilor operei, ci, dimpotrivă, îşi recunoaşte, cu un fel de modestie orgolioasă, vocaţia scepticismului, asumându-şi, în fond, pro­priile limite şi o relativitate inerentă a aserţiuni­lor. Impresionismul critic rezultă, în accepţiunea lovinesciană, din două operaţii complementare, dar, în aceeaşi măsură, distincte una de cealaltă: mai întâi, o operaţie de simplificare a impresiilor, de decantare şi esenţializare a lor prin reducerea la „elementele esenţiale ale unei idei”, iar cea de a doua constând în reliefarea capacităţii de expre­sie a operei respective. Critica lovinesciană presupune, aşadar, stu­dierea operei printr-o prealabilă şi fermă ade­renţă la structura sa intimă, ea vizează anexarea şi asumarea operei nu prin intermediul ideii, al conceptului, ci cu concursul intuiţiei mobile, dis­ponibile, vii, capabilă să realizeze consonanţa, consubstanţialitatea celor doi poli ai ecuaţiei re­ceptării: conştiinţă creatoare/ conştiinţă recep­toare. Din interdependenţa celor doi poli se naşte, în fond, opera literară. De apartenenţa lui E. Lo­vinescu la metoda impresionistă se leagă şi pro­blema, atât de viu discutată, a „revizuirilor” sale, problemă ce poate să-şi găsească explicaţia plau­zibilă doar prin punerea ei în conexiune cu teoria mutaţiei valorilor estetice, conform căreia valorile estetice, care au o existenţă cronotopică, sunt în­cadrate temporal şi spaţial, o dată cu progresia temporală, ieşind din epoca în care au fost create, îşi degradează treptat înţelesurile şi resursele se­mantice. Un alt factor al relativizării acestor va­lori îl constituie, însă, şi conştiinţa receptoare, aflată, desigur, în evoluţie, într-o continuă deve­nire psihologică. Trebuie observat, pe de altă parte, că opera critică a lui E. Lovinescu nu este rezultatul unei generaţii spontanee. Ea nu este de conceput în afara ideii de continuitate, de in­tegrare în cadrele unei anumite tradiţii critice ro­mâneşti, după cum trebuie considerată şi din perspectiva unei rupturi, a unei mutaţii faţă de trecut. Aceştia sunt, de fapt, termenii în absenţa cărora ecuaţia reprezentată de opera lui Lovi­nescu nu poate fi rezolvată: continuitate şi rup­tură. Continuitatea se poate foarte uşor constata în raport cu opera critică a lui Titu Maiorescu, în a cărui descendenţă Lovinescu se recunoaşte, mai ales în ceea ce priveşte tema specificităţii esteti­cului, temă abordată şi de Maiorescu şi care stă la baza edificiului critic lovinescian. Ruptura o constatăm în teoria imitaţiei a lui Lovinescu, teo­rie ce vine ca un corectiv la maioresciana teorie a formelor fără fond, dar, în termenii rupturii, putem defini şi delimitarea criticului de la Sbu­­rătorul de critica profesată de Gherea, N. Iorga sau Ibrăileanu, care scoteau, intr-un fel sau altul, opera de sub tutela principiului estetic, măsu­­rând-o cu instrumente improprii ei, de ordin so­ciologic, etic etc. Şi alienându-i, în acest fel, esenţa. Lovinescu deplasează, în modul cel mai decis, accentul pe factorul estetic, reintegrând opera în spaţiul său cel mai propriu, singurul în măsură să-i ofere acesteia şanse de supravieţuire. Principiul suveran al autonomiei esteticului, disocierea acestuia de etic şi etnic reprezintă un imperativ ideatic cu consecinţe dintre cele mai impor­tante pentru evoluţia criticii lovines­­ciene. înainte de toate, Lovinescu observă, pe urmele lui Titu Maiorescu, faptul că problema moralităţii în artă nu este nimic altceva decât o falsă pro­blemă: o operă nu este imorală decât în măsura în care nu este validă este­tic. „Moralitatea” operei se măsoară doar în termenii desăvârşirii sau nede­săvârşirii estetice, nu prin concursul unor instrumente conceptuale străine domeniului artei literare, incapabile să înregistreze fluxul stilistic şi expre­siv al operei, esenţa sa ireductibilă. Tot astfel, nu un conţinut axat pe va­lorile etnice, specifice, autohtone vali­dează esteticeşte automat o operă literară, întrucât, subliniază criticul, „etnicul poate fi un determinant este­tic în sensul limitării virtualităţilor estetice ale unei rase la anumite forme sau moduri de expre­sie, dar nu se confundă cu însuşi esteticul”, care e o „categorie specifică a sensibilităţii omeneşti ce se dezvoltă în cadre şi în material etnic, dar se conduce după legi proprii”. Etnicul, ca şi eticul, sunt, aşadar, improprii valorizării operei literare, pentru că nu sunt de aceeaşi esenţă cu esteticul, în absenţa căruia orice examen axiologic eşuează, este neputincios. Din postularea autonomiei este­ticului decurge, aşadar, consecinţa valorizării operelor literare în funcţie exclusiv de modularea lor estetică intrinsecă, în absenţa, de­sgur, a in­truziunii, în această valorizare, a unor criterii de alt ordin, improprii şi ineficiente. Conceptul de modernism primeşte, în accep­ţia lui Lovinescu, evidente accente noi, care nu pot fi delimitate şi explicitate fără recursul la alte teze lovinesciene. Mai întâi, acest concept trebuie să fie corelat cu teoria sincronismului, enunţată în Istoria civilizaţiei române moderne, teorie ce nuanţează şi corectează teoria maioresciană a for­melor fără fond. Datorită interferenţelor, a cores­pondenţelor dintre culturi (putem bănui aici un accent polemic la adresa lui Spengler, care susţi­nuse că izolarea şi nu comunicarea reprezintă legea de funcţionare a culturilor), datorită acestor strânse interferenţe culturale, fenomenul imita­ţiei culturilor dezvoltate de către cele de mai mică amplitudine devine cu atât mai necesar şi mai fi­resc cu cât dezvoltarea vertiginoasă a mijloacelor de comunicare în masă face de neconceput izola­rea unor culturi de concertul cultural european sau mondial, impermeabilitatea, etanşeitatea cul­turilor unele în raport cu altele. Rezultatul imita­ţiei este o anumită uniformizare, un fel de en­tropie culturală, o tendinţă de egalizare a orizon­tului conceptual al unei epoci: „Cu mijloacele de răspândire instantanee ale timpurilor moderne, puterea de difuziune a imitaţiei a devenit aproape nelimitată. Iată pentru ce caracteristica epocii noastre e tendenţa de generalizare şi de unifor­mizare a obiceiurilor şi instituţiilor”. Intr-o primă etapă, imitaţia e integrală, pentru ca, mai apoi, o dată cu accentuarea procesului de maturizare a culturii care imită să intervină un principiu se­lectiv al imitaţiei, în funcţie de necesităţile şi rea­lităţile interne. Lovinescu face, însă, precizarea, foarte importantă, că formele, valorile, dimensiu­nile unei culturi nu se reflectă în mod mecanic şi mimetic în undele altei culturi, ci suferă o adap­tare, o prefacere, o deformare, dictată de mediul social-istoric şi cultural, de tradiţiile culturii care imită. Aceste valori culturale nu se reflectă decât parţial, intr-un prim stadiu­, fenomenul fiind mai degrabă unul de refracţie culturală. „Trecând de la un mediu etnic la altul, ideea se refractă: un­ghiul de refracţie constituie originalitatea fiecărui popor”. Procesul imitativ are drept componente integralitatea şi adaptarea la rasă: „Mecanismul oricărei imitaţii revoluţionare se descompune, însă, în două elemente esenţiale: în transplanta­rea integrală a invenţiei şi, apoi, în prelucrarea ei prin adaptări la spiritul rasei”. Alături de imitaţie, Lovinescu mai vorbeşte şi de un „spirit al veacului”, saeculum (în formu­larea lui Tacit), care ar fi „o totalitate de condiţii materiale şi morale configuratoare ale vieţii po­poarelor europene într-o epocă dată”. In sincroni­zarea la acest „spirit al veacului” îşi găseşte expresia şi configurarea adecvată conceptul de modernism. De altfel, modernismul, în viziunea lui E. Lovinescu, reprezintă, am putea spune, chiar expresia literară a sincronismului şi circum­scrie sensul evoluţiei literaturii spre o dublă în­noire, tematică şi expresivă. In sens general, modernismul e privit ca o mişcare de progresie, el trasând un itinerariu ascendent, înnoitor în do­meniul literaturii şi neputând fi redus la unul sau altul dintre curentele moderniste. Conceptul de modernism integrează şi depăşeşte, în acelaşi timp, conceptele curentelor moderniste, străbă­­tându-le şi tutelându-le, totodată. Modernismul poate fi asemănat cu un flux ce unifică, însufle­ţeşte şi modelează opere, personalităţi creatoare şi paradigme stilistice, indiferent de apartenenţa acestora la un curent sau altul, cu condiţia doar ca acest curent să fie sincron cu „spiritul veacu­lui”, fapt remarcat şi de Eugen Simion, între alţii: „Modernismul nu e, aşadar, un curent literar, nu are, ca simbolismul, o doctrină estetică unitară. Scriitorii de la Sburătorul acoperă aproape întreg spaţiul stilistic al literaturii interbelice. Unii sunt simbolişti, alţii ermetici sau extremişti, fantezişti, ori descriptivi şi realişti”. Conceptualizat în stu­diile sale critice, modernismul se regăseşte, recon­figurat, refuncționalizat, în memorialistica lovi­nesciană, sub aspectul unui flux ideatic subteran ce însuflețește textul, îi dă noi conotații, îi reve­lează dimensiuni și faţete inedite. □ Anul XXVIII ♦ Nr. 6 (783) ♦ 2017 Conceptul de modernism primeşte, în accepţia lui Lovinescu, evidente accente noi, care nu pot fi delimitate şi explicitate fără recursul la alte teze lovinesciene. Mai întâi, acest concept trebuie să fie corelat cu teoria sincronismului Eseu

Next