Contemporanul, 2019 (Anul 30, nr. 1-12)
2019-07-01 / nr. 7
Ilustrul exeget relevă, cu convingere, necesitatea unui nou mod de receptare istorică a creaţiei lui Eminescu şi, astfel, de identificare a mecanismelor morfologice, nedescoperite profil CONTEMPORANUL IDEEA EUROPEANĂ ■ Profil Florian Copcea V întoarcerea la mitul existenţial al lui Mihai Eminescu In Cartea vieţii lui Mihai Eminescu/ Spectacolul ontologic al rimei eminesciene (Ed. Bibliotheca, Târgovişte, 2018), Mihai Cimpoi propune, din perspectiva reconstrucţiei biografiei de creaţie a autorului Luceafărului, un altfel de „mod de descoperire” (Jaap Lintvet, Punctul de vedere, Ed. Univers, Bucureşti, 1994), a mitului arhetipal auctorial care defineşte viaţa şi opera demiurgului. Atât de mult este implicat Mihai Cimpoi în (re)facerea/reactualizarea „portretului psihognostic” al lui Eminescu, încât se poate aprecia că sensul propriului destin nu poate fi altul decât acela de a „lucra” permanent la descifrarea ontologiei lui. Ilustrul exeget relevă, cu convingere, necesitatea unui nou mod de receptare istorică a creaţiei lui Eminescu şi, astfel, de identificare a mecanismelor morfologice, nedescoperite, care să accesibilizeze calea spre „fenomen”. Semnalând un grad zero al (de)scrierii biografice a operei poetului, el oferă „cheia” cu care se poate pătrunde în enigmatica sală cu oglinzi a unei personalităţi culturale de excepţie, a cărui viaţă, cum se exprima George Călinescu, este inclusă în poezia sa. Mihai Cimpoi proiectează astfel imaginea unui Eminescu real, nu contrafăcut de legende sau ridicat pe soclu de biografi care nu l-au înţeles şi care, de-a lungul timpului, i-au confecţionat diverse măşti pe care le-au colorat cu fard pentru a-i falsifica istoria, ficţiunile şi anecdotele produse în jurul unui chip artificial obstrucţionând procesul de consolidare, existenţial şi estetic, a figurii mitice a celui mai de seamă poet al românilor. Studiul lui Mihai Cimpoi Cartea vieţii lui Mihai Eminescu Spectacolul ontologic al rimei eminesciene nu se supune modelelor ontologice deja consacrate. Discursul său transferă, sub „imperiul” elocvenţei, după expresia lui Roland Barthes, inexprimabilul, cel detectat în scriitura eminesciană. Regulile omologate de Mihai Cimpoi, generabile de interpretări lipsite de constrângere, deconstruiesc, într-un fel, necunoscutele care încă mai gravitează în jurul mitologiei eminesciene. întoarcerea la Eminescu presupune, evident, respingerea haosului instalat în câmpul biografic şi în operă, a „metaficţiunii istoriografice” (Linda Hutcheon, Politica postmodernismului, Ed. Univers, Bucureşti, 1997), de care a beneficiat nejustificat (cauza fiind necunoaşterea deplină a operei). Demistificarea falselor sau insuficient înţelese repere biografice sprijină ideea că gradarea valorilor estetice a operei eminesciene devine o obligaţie în condiţiile promovării unor practici patologice de deformare, de mimetizare a creaţiei literare. Mihai Cimpoi, asemeni lui Eugen Simion (în întoarcerea autorului, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1981), consideră că, deplasând accentul de la operă spre creator, vom obţine un spor de valoare, o semnificaţie aparte, şi vom afla exact cine este autorul şi care este mediul şi cadrul existenţial în care a creat, precum şi amănunte despre spiritul timpului său, „despre acel ineluctabil Zeitgeist Hegelian” (pp. 5, 6). Fiinţa eminesciană este o multiplicare a sinelui convertit în limbaj şi nicidecum un pretext literar, alternativă la acesta. Substanţialitatea discursului hermeneutic, susţinut ideatic de o realitate distinctivă, devine logică şi prelungeşte semnificativ adevărul dincolo de imaginar, dezvoltând sensuri contradictorii şi punând la index neobiografismul şi expresionismul ce i s-au atribuit programatic exagerat sau inconştient „omului deplin al culturii româneşti”. Re-examinarea şi (re)facerea exhaustivă a elementelor biografice ale lui Mihai Eminescu au reprezentat, pentru eminescolog, o destinaţie prioritară a interpretărilor sale în care aşezarea în non-ficţiune a timpului biologic a însemnat respingerea tuturor tezelor/ aserţiunilor cărora le-au căzut victimă nenumăraţi critici literari. Or, opera eminesciană nu poate fi judecată decât din interiorul ei anatomic, şi Mihai Cimpoi a dovedit că a pătruns definitiv în universul teoretic, material şi exact al miraculosului Eminescu. Maieutica, în sensul obişnuit al termenului, înţeleasă ca o formă de expresie a culturii contrară codurilor tradiţionale, generează o altă dimensiune a poetului, (re)creându-i identitatea postumă pierdută, înlocuită cu mituri apocrife, contaminate de invenţii hiperbolice spre a părea mai verosimile, cu inserţii biografice eronate. Lucrarea Cartea vieţii lui Mihai Eminescu / Spectacolul ontologic al rimei eminesciene, cum o recomandă titlul, completează, epistemologic, „tabloul spiritului creator eminescian” (G. Călinescu, Opere, XII, Bucureşti, 1969) oficializat în lucrarea fundamentală, unică - Mihai Eminescu. Dicţionar enciclopedic (Ed. Gunivas, Chişinău, 2018). Umberto Eco, în Lector in fabula (Ed. Univers, Bucureşti, 1991), sugerează că, în artă, sunt admise „lumile posibile”, textuale, aflate înăuntrul „universului discursului”. Mihai Cimpoi nu numai că nu respinge teoria respectivă, dar se situează pe o poziţie net organicistă, mai pragmatică: „Trebuie, în cazul său, argumenta el în lucrarea menţionată, să te pătrunzi neapărat de imperativele gândirii moderne, trebuie să legi părţile de întreg, să aplici un mod de înţelegere circular («Zirkel in Verstehen», postulat de Dilthey), să descoperi structuri în care părţile pot fi înţelese prin totalitatea lor articulară” (p. 7). Pentru că „legenda vieţii proletare a lui Eminescu devine o problemă psihologică şi biografică de oarecare curiozitate” (G. Călinescu), cu încurajarea academicianului Eugen Simion, în prima parte a cărţii, Mihai Cimpoi, aprofundând un sistem analitic de orientare obiectivă şi epistemologică prin labirintul eminescian, (re)construieşte din temelii „fişerul biobibliografic” al „luceafărului poeziei româneşti”. Plecând de la imperativul că biografia de creaţie a poetului nu trebuie refăcută în baza fişelor aproximative fixate şi răstălmăcite, exegetul şi-a asumat misiunea de a recupera din textele operei acele elemente biografice care, cu adevărat, sunt în măsură să reconstituie portretul psihognostic al Demiurgului-Om. Care este noutatea, sau ce aduce în plus Mihai Cimpoi în tabelul cronologic al vieţii şi operei lui Mihai Eminescu? Pentru a răspunde corect la întrebare, să-l chemăm în ajutor pe Proust, cu care, în context, criticul afişează afinităţi comune: „abisul care-l desparte pe scriitor de omul de lume” poate fi căutat acolo unde se bănuieşte a fi eul creatorului, se pare, ţinut captiv în cărţile sale. Aşadar, eminescologul pur şi simplu ignoră biografiile de tranziţie, speculative, chiar şi pe cele alcătuite, în fugă, de alţi celebri biografi, şi îşi asumă riscul unor concluzii categorice evaluative. Asistăm astfel la o iniţiere tipologico-istorică, motiv care ne determină să susţinem ideea că Mihai Cimpoi, deschizător de noi drumuri în eminescologie, reuşeşte să facă ordine conceptuală în viaţa şi opera lui Mihai Eminescu. Pentru Mihai Cimpoi „tabelele cronologice de până acum, unele întocmite de eminescologi notorii (D. Vatamaniuc, I. Creţu, D. Murăraşu, S. Horvat), nu au putut evita predeterminata fundamentare pe nişte puncte de reper comune, din biografiile lui Maiorescu şi Călinescu, care ne-au oferit moduri de abordare (declicuri hermeneutice) deja clasicizate” (p. 7). Tehnica de interpretare pe care o aplică teoreticianul se bazează pe recuperarea estetică a autorului retras/consemnat în „peştera” sa. Departe de noi gândul că ar fi cazul să vorbim, în ceea ce îl priveşte pe Mihai Eminescu, de „moartea autorului” (Roland Barthes) produsă de el însuşi, sau de a invoca iluzia că meticulosul Mihai Cimpoi-naratorul ar avea intenţia de a amenda, în întregime, ariditatea reperelor biografico-statistice laconic scoase în evidenţă de alţi cercetători. Dincolo de caracterul reductiv/demonstrativ al interpretărilor sale, dar clasificatoare, intuim prezenţa simbolică a poetului în fiecare scriitură analizată. Mihai Cimpoi, convins că biografia interioară este cea adevărată (p. 13), apelează la aducerea în text a „biografemelor”, acestea fiind rezultatul informaţiilor preluate din opera lirică, publicistică şi dramaturgică a poetului şi literaturizate astfel încât să asigure epicitate şi consecvenţă Cărţii Vieţii acestuia. Trecerea în revistă a anilor trăiţi de Eminescu _ nu se rezumă, cum sugeram, doar la 1 Iulie 2019 21 I Mihai Cimpoi