Convorbiri Literare, 1893-94 (Anul 27, nr. 1-12)

1893-05-01 / nr. 1

De atunci avem pe lume tot ce-i bun şi tot ce-i reu, Insă răul e mai mare,—ştie numai Dumnezeu! — Ce-a eşit de sub toiagul lui Adam, e bun şi blind, Ce-a eşit de subt al Evei, numai spaimă insuflând, Bestiile răpitoare, cu ochiu aprig, încruntat, Stau in cale pretutindeni şi sunt gata de prădat. Insfirșit, văzând minunea, căci minunea e vădită, Falnica străbuna noastră, înciudată, umilită, Blestemând toiagul sacru, blestemând atâta muncă, Rupe un bucăți toiagul și în mare îl aruncă!... Atunci se văzu pe ape o imensă rânjitură!... Ce e bestia aceasta?... —Este-o nouă creatură!... Ea nu fuge, ci din contra, sfiicioasă şi spăşită, Ochiul tainic, coada strînsă, şi spinarea copleşită Timidă şi nepătrunsă, labele pe piept crucite. Ea păşeşte, se închină, şi cu buze ipocrite «Dumnezeu atotputernic să ve binecuvinteze ! «Nobila voastră prăsilă pe pămînt să o păstreze! Zice ea, «in ceruri pace, ş’intre voi bunăvoire, — Iadul unde — «sunt venită pentru-a voastră fericire! «De-acum ura să lipsească și urgia dintre fraţi. — Cine-i bestia aceasta? —E vulpoiul! salutaţi! Adam crede şi se pleacă, ca sub pomul cel oprit Inc’odată pică jertfa spiritului ipocrit. Eva ’mbrăţoşază vulpea şi zîmbind cu viclenie Zice ’n taină mulţumită: «Tot pe-a mea a fost să fie!»

Next