Convorbiri Literare, 1939 (Anul 72, nr. 1-12)
1939-06-01 / nr. 6-9
In literatura maghiari kespeare, pe Heine şi pe Schiller, cu atâta râvnă, încât poate fi comparat numai cu Csokonai35. In puţini oameni este atât de fierbinte dorul de a se cultiva ca în acest tânăr... Viaţă tipic romantică, izolare mortală. Trebue să o cunoaştem cel puţin aşa, pentru că numai astfel poate fi apreciată adevărata măreţie a lui Eminescu. El a fost acela, care prin cultura sa, câştigată cu atâtea greutăţi, prin orientarea sa sufletească, a dat directive înălţătoare poporului său. în renaşterea sufletească a poporului român din secolul al XIX-lea, se luptă două curente streine, cel german şi cel francez. Iar Eminescu, cel care trăise din copilărie în cerc spiritual german, a ştiut totuşi să vadă mai departe decât acest cerc de cultură austriacă şi cu o stăruinţă tot atât de vie s'a apropiat şi de Lamartine, Victor Hugo şi Musset, ca şi de Heine şi de Nicolae Lenau, cel atât de înrudit sufleteşte cu el. Prin opera vieţii sale, a cărei bază este cinstirea adâncă a tradiţiilor trecutului românesc, a stabilit un echilibru ideal in răscrucea influenţelor germane şi franceze. Eminescu are două opere. Una, care a fost tipărită în cursul vieţii lui sau puţin după aceea, puţină ca întindere. A fost poetul unei singure cărţi, ca şi Leopardi sau Baudelaire. De abia împlineşte o sută de poezii şi în afară de acestea vre-o două romane şi nuvele lirice, articole politice şi studii. Dar îndărătul acestei opere, turnate în forme definitive, se înşiruie mulţimea impresionantă de manuscrise păstrate la Academia Română, cu conceptele scrise cruciş şi curmeziş: O lume întreagă. Această mare de însemnări, de proporţii monstruoase, este rodul unei munci de abia un deceniu şi jumătate. Sunt proecte de drame shakesperiane,... alcătuiri puternice epice, care frământă întreagă istoria omenirii în lucrări gigantice unitare şi poezii începute, părăsite, arhicorectate. Sunt poezii de Eminescu refăcute de câte douăzeci de ori. Cine se va îngropa vreodată în această mare de variante, prin o muncă de sacrificiu de ani de zile, poate că se va apropia de tainele creierii poetice şi va vedea că sforţarea spre o armonie desăvârşită este cea mai intimă însuşire a lui Eminescu, pentru care nu a primit nimic de la înaintaşii săi, între el, Alexandrescu şi Alecsandri, e atâta depărtare, încât peste această prăpastie nici o istorie literară nu va putea arunca vreo punte. Făcând acum cunoştinţă cu «Luceafărul», cea mai caracteristică operă a lui Eminescu, în tălmăcirea congenială a doamnei Maria Berde, ne împlinim o mare datorie. Eminescu este și poetul nos- 35 Csokonai Vitéz Mihály (1773—1805) liric de seamă maghiar, un fel de precursor al lui Petőfi.