Cotidianul, aprilie 1995 (Anul 5, nr. 76-98)

1995-04-01 / nr. 76

iï TIDIANUL SÂMBĂTA-DUMINICĂ • 1 - 2 APRILIE 1995 Perlele de Maj­orca au vraj­a Mediteranei Magia frumuseții per­lelor a fascinat și a atras dintotdeauna femeile, obligându-i pe bărbați la asidue căutări, pentru a le găsi și a le aduna în minunate șiraguri. Legenda spune că perlele sunt de fapt lacrimi ale zeilor. Scrierile sanscrite nominalizează, între cele patru elemente pe care Dumnezeu le-a creat la început, și apa, născută dintr-o perlă pe care Divinitatea a aruncat-o pe pământ. în China doar împărații aveau dreptul să aibă în propri­etate perle, iar mai aproape geografic de noi Cleopatra, regina Egiptului, pare să fi folosit drept afrodisiac pentru Marc Antoniu o perlă dizolvată într-o cupă de vin. Chiar dacă această ultimă legendă nu are, științific vorbind, acoperire (deoarece perlele pot fi dizolvate doar de un acid puternic, cum este cel clorhidric), rămâne valoarea simbolică a acestor minunății ale naturii, cărora le erau atribuite puteri miraculoase. Intre perle și pietre prețioase există diferența originii lor. In timp ce per­lele naturale sau cultivate sunt creații ale lumii vii, pietrele sunt opera lumii mine­rale, deși unele cercetări parapsihologice oferă cristalelor proprietăți de “canal de comunicare” între lumea noastră și cea a spiritelor plecate. Perlele naturale și cele cultivate iau naștere în mod spontan sau provocat, prin pătrunderea unei impurități în interiorul unei scoici. Este nevoie de 15 până la 20 de ani pentru obținerea unor perle mari. Acest lucru a făcut ca încă din secolul al XVII-lea cererea de perle să Dan Valentino ducă la cercetări asidue pentru producerea lor artifi­cială. La sfârșitul secolului XIX, un anume Edouard Hugo Heusch a început fabricarea perlelor artificiale la Paris, oferind metropolei de pe Sena supremația în pro­ducția acestor giuvaeruri. El a decis la un moment dat să se mute în Majorca, acolo unde a perfecționat tehnologia de produc­ere a perlelor, acestea fiind cunoscute acum în toată lumea drept “perle Majorica”. Procedeul este unul destul de îndelungat și pornește de la utilizarea drept material de bază a unui tip de porțelan, cunoscut sub numele de “opaline”. Femeile care lucrează în fabrica din Majorca taie cu o flacără oxiacetilenică bucățele din porțelanul tras în baie. “Perle” incandescente de porțelan cad în creuzete din cupru care, rotindu-se, oferă porțelanu­lui incandescent o formă sferică. Excepțio­nala pregătire a specialiștilor, dar și păstra­rea unei anume legende privind “perla Ma­jolica” fac ca toată munca să fie manuală, perlele fiind de o excepțională precizie di­mensională. Ochiul lor format face ca di­mensiunile perlelor să varieze într-un inter­val ce nu are voie să depășească o jumătate de milimetru. Micuțele bile de porțelan sunt înfipte, cât timp materialul este încă maleabil, într-un ac, permițându-se astfel începerea procesului de șlefuire. Pentru aceasta se folosește un lichid numit “na­cre”, obținut printr-un proces artizanal și după o rețetă păzită mai ceva decât como­rile faraonilor. După fiecare “îmbăiere”, viitoarele perle sunt supuse acțiunii abrazi­ve, prin intermediul unei instalații sofistica­te. După câteva astfel de băi chimice, per­lele trec printr-un tunel care realizează po­­limerizarea cristalelor. In acest moment în­cepe munca manuală de șlefuire a suprafe­ței perlelor, folosindu-se un anume tip de țesătură, peste care se presară un praf fin de oxid­anid de bismut pe post de substanță abrazivă. Șlefuirea este îndelungată, iar du­rata ei se lasă exclusiv la experiența maeș­trilor catalani. înainte de a ajunge în secția de montaj final, fiecare perlă este supusă practic la aproximativ 50 de controale de calitate. în ciuda procesului lent, firma ca­talană Majorica SA are comenzi pentru o activitate ce trece - zic gurile rele - cu peste un deceniu peste pragul dintre mileniile doi și trei. Stimate doamne, dacă de la castelele din Spania probabil că v-ați luat gândul, vă rămâne doar visul unor perle minunate, comandate în provincia spaniolă Catalonia. BRIDGE “Nimeni nu joacă atât de bine bridge cum crede el însuși, dar nici așa de prost cum cred ceilalți...” Acest slogan de pe vremea când învățam bridge-ul din cartea roșie a lui Ely Culbertson ne va conduce și în­ redactarea acestei rubrici, la lectura căreia invităm pe toți cititorii “Cotidianului” cărora le place jocul nostru, indiferent de forța lor reală sau presupusă. Mă numesc Picador - o poreclă din anii de ucenicie - și voi face aici oficiul de gazdă. Deci, la treabă! Am dat frumos cărțile pe masa cu postav verde, sau de orice altă PICADOR propune o dlona pe săptămână culoare la modă, iar ele s-au așezat după cum arată diagrama pe care o reproducem mai jos. Știți foarte bine, n-ar mai fi nevoie să facem prezentările, toți cei patru jucători sunt notați cu denumirile convenționale de Sud, Vest, Nord și Est. Apoi, printr-o altă convenție, declarant va fi totdeauna Sudul, iar Nord “moare” după fiecare licitație. In descrierea levatei, folosim persoana întâi plural, apărând cu strășnicie șansele echipei Sud-Nord. Dar și pentru cealaltă linie, Vest-Est, în defensivă, vom încerca să găsim mereu cele mai bune soluții. în zona de astăzi, Sud joacă un con­tract de 3 fără­­de­ atu. Ca întotdeauna, atacă West și alegerea va fi desigur 7-le din lungimea de caro. Cum ne­­ vom descurca? Foarte bine, dacă știm să apreciem importanța cărților așa­­zis... neim­portante. Un “film” al desfă­șurării jocului, în rubrica viitoare, exact peste o săptămână. A­A­G­5 V­V43 ♦ 52 *DV953 Ce-ar fi să faceți... o varză acră cu orez Pentru patru persoane: 2 verze potrivite, 6 ceșcuțe orez, 3 linguri grăsime, 2 cepe, suc de roșii, mărar. Ceapa tocată mărunt se înăbușă bine în ulei. Se adaugă orezul, un pahar suc roșu­, mărar și se mai înăbușă puțin Varza tocată mărunt se așază într-o cratiță care merge la cuptor: un rând de varză, orezul și un nou strat de varză. Se toarnă deasupra zeamă de varză sau apă amestecată cu suc de roșii (în funcție de cât este de sărată varza). Se unge suprafața cu puțin ulei și se pune în cup­tor să se rumenească, la foc potrivit. Se poate servi rece sau caldă. L. Angheluță i Intr-un Boeing 747 - 400 Un sondaj de opinie efectuat de firma germană Warentest a indicat că pasagerii unui avion Boeing 747 se interesează în proporție de 60 % de confortul oferit de scaune și numai­ un procent de 32 % dintre aceștia de legăturile facilitate de propri­etarul aeronavei respective. La un Boeing 747 - 400, companiile au comandat așezarea rândurilor de fotolii la distanțe diferite în­ funcție de cererea pasagerilor. Dacă Virgin Atlantic lasă 96 cm între scaune, TWA oferă 91 cm, cu 15 cm mai mult, totuși, decât Air France pentru avioanele Airbus 340. Companiile își atenționează călătorii asupra diferenței de preț dintre clase (“Economic”, “Business”, “Club”) funcție de: zona expusă zgomotului reactoarelor (rândurile din mijlocul avionului), zona rezervată fumătorilor (în centrul primei zone), zona cu înclinație mai mare (coada avionului), zonele din apropierea ușilor de evacuare (pe “coloana vertebrală” a avionului). Lauda Air a comandat companiei Boeing scaune desenate special, fotoliile copiind “scaunul” piloților de Formula 1. Vă urăm un zbor plăcut! (Dan Valentino) » * Maimuța de jad Până să termine liceul, Cipi se lăuda cu două lucruri: era ateu și avusese o hleno­ragie. Ateismul îl ajuta să fie altfel decât colegii lui care, după ‘90, deveniseră brusc bisericoși. Fuseseră toți pionieri și uteciști, ca și el. Câțiva chiar credeau în Dumnezeu, dar tocmai ăștia nu se apuca­seră după revoluție să-și planteze cruci pe piept și să jure pe portretul unui fost stu­dent care vedea în bunul Dumnezeu un soi de secretar general de partid. Pentru Cipi singurul merit vizibil al tânărului Mesia autohton era că acesta mâncase o bătaie zdravănă de la mineri, în vara de neuitat a Pieței Universității. Cu simțul său practic, Cipi testase, în ‘90, pe rând partidele, la secțiunile lor de tineret. Ceea ce căuta el era ceva în care să poată crede la fel de mult cum nu crezuse până atunci în UTC. Când a terminat turul de orizont printre partidele nou apărute, s-a lămurit că UTC-ul fusese o treabă mult mai serioasă decât erau organizațiile de tineret ale acestor partide. Cipi se simțea din străfundurile celor 16 ani ai săi un individualist. Dar una era să fii individualist în UTC și cu totul alta să te trezești că ești individualist fără să te întrebe nimeni de ce. Cipi se trezise singur. Iar singurătatea asta îi mirosea o lâncezeală. “Nu poți fi liber pur și sim­plu!”, striga el pe culoarele liceului. Această idee li se păruse reacționară câtor­va din colegii lui de clasă. îl bătuseră cu acea plăcere a libertății fără margini cu care își goniseră profesorii din clasă strigându-le că sunt comuniști. Cipi nu se prea înțelegea cu profesorii, însă ar fi preferat să le spună că nu-și cunosc mese­ria, dar nu că sunt comuniști. Insulta asta îi privea și pe părinții lui. El le-o servea acasă ori de câte ori avea prilejul, dar asta era o treabă de familie. Revanșa lui, fiindcă atunci când începuse Revoluția în București ei încercaseră să-l oprească acasă. Numai el știa că atunci când înce­puseră să curgă gloanțele asupra grupului în care se nimerise și el, se gândise la mama lui, singura care ar fi putut să-l scape de acolo. După ce se terminaseră gloanțele, îl bătuse un plutonier de miliție. Și-l tot împingea spre o stradă lăturalnică. După ce au dat colțul, milițianul i-a mai tras un baston peste umăr, l-a înjurat cu glas tare și i-a șoptit printre dinți: “Fugi, tată, d­aci, că ăștia ne omoară pe toți!”. Cipi nu mai putea de necaz că nu ajunsese și el la Jilava, ca să aibă cu ce se lăuda la școală, după aceea. Dar în noaptea când se întorsese acasă, zăpăcit de lovituri, el pro­dusese o revoluție anticomunistă printre ai săi. Tatăl lui ieșise pe stradă, să demon­streze. Dar nu mai avusese cu cine. Străzile fuseseră golite, iar pe bulevard urmele de sânge erau spălate cu fur­tunurile. După bătaia aceea, el căzuse la pat. Tatăl lui, în schimb, ieșise din nou pe stradă în dimineața următoare. S-a întors acasă de-abia după vreo cinci zile. Avea o brasardă tricoloră pe brațul drept și mirosea o transpirație și a­leg mai ceva decât gunoierii. Tatăl lui apărase revoluția la televiziune. Asta nu izbutea el să o povestire pe săptămână de înțeleagă. Cum de își băgase pielea la făcut sită un profesor de marxism. Când tatăl său se întorsese acasă, epuizat, spunând “Am învins!”, el îl dezbrăcase și îl dusese în pat. De-abia după vreo lună el își dădu sea­ma că victoria tatălui său nu era și a lui, taică-su renunțase la comunism doar ca să-i schimbe fața. Cipi se simțea înfrânt și înșelat. Elenoragia îl găsi în plină criză de conștiință. Luase boala de la o colegă de liceu, o fată care descoperise că relațiile României cu Occidentul puteau avea și o latură a profitului individual. In vreme ce ziarele vuiau despre SIDA și despre handicapații din România, el și Lili se tratau cu penicilină. Adică își făceau injecții unul altuia. Se întâlneau la ea acasă. Tatăl ei era văduv. Se băgase într-unul dintre partidele nou apărute și stătea acolo de dimineața până noaptea târziu. Apartamentul în care stătea Lili avea ceva dintr-un magazin de consignație. Era plin de mobile vechi, de tot felul, n-aveai loc să treci de dulapuri și de mese, iar dacă ai fi vrut să stai în picioare lângă perete, n-ai fi avut loc de scaunele și de fotoliile din sufragerie. Până la momentul neplacut al injecțiilor cu penicilină, el și Lili se culcau rapid pe vreunul dintre fotoliile din sufragerie. Nu era vorba de iubire în ceea ce făceau ei, ci de o simplă amânare a momentului când trebuiau să-și facă injecții unul altuia. Lui Cipi i se părea că ea se maturizează zilnic, ca și cum fiecare injecție o făcea tot mai femeie, în timp ce el se simțea tot mai lipsit de micul său orgoliu de bărbat; în ultimele zile ale acelui tratament reciproc, ea îi vorbea aproape matern. Și începuse să-l iubească. Ceea ce-l sâcâia pe Cipi era că iubirea ei devenise una de soră mai mare; în ultima zi de tratament, Lili îl sărutase pe frunte. Nu-l mai lăsase să o întindă pe nici unul dintre fotoliile care așteptau în încăpere, îi dăruise un lănțișor cu maimuță de pus la gât și, după ce îl condusese la ușă, îl mângâiase cu limba în ureche. Apoi îi șoptise că maimuța - “O să-ți poarte noroc!” - era copia luminatei maimuțe care-l ajutase pe un venerabil călugăr chinez, cine știe ce Mao Țe Dun, să capete textele sacre din mâna lui Buddha. Când se văzu acasă, vru să-și scoată maimuța de la gât, dar ateul din el îi spuse s-o lase acolo. Era chipul cioplit pe care-l­ refuzau colegii lui de clasă, bibliofilii. Lili a renunțat la liceu. Lănțișorul pe care ea i-l dăruise nu era din argint. După câteva săptămâni lui Cipi începuseră să-i apară pe gât niște urme verzui de cocleală. Maimuța în schimb, o picătură de jad sculptată, începuse să-i placă. Se asorta cu stratul de cocleală care-i apărea zilnic pe gât din pricina lănțișorului și-l ajuta să facă vreo câteva cuceriri platonice din pricina reputației lui de buddhist în devenire. Purta maimuța din obișnuință și, trep­tat, ajunsese să nu se mai gândească la ea; își aminti de ea în timpul ultimei probe de admitere la facultate, îl cuprinsese o spaimă de neștiutor care-și dă seama ce face. Simțea că scrie de șase, și el avea nevoie de cel puțin opt, la proba asta. Se trezi cu mâna pe maimuța de jad și șopti­rn “Ajută-mă, Doamne!”, de-i făcu pe cei din jurul lui să tresară. Când se văzu pe lista candidaților admiși, Cipi avu o criză mistică în felul lui, își pupă maimuța, apoi îl cuprinse o febră de mascul singuratic. Se duse acasă la Lili. Dar în locul ei dădu de taică-sa. Lili nu mai era în țară. Cipi nu mai stătu să afle nimic în plus. Se simțea trădat. Lili plecase fără să-i spună nimic, nici măcar nu-i lăsase o adresă, să-i poată scrie. Trei sferturi din bucuria lui de proaspăt student se dusese dracul își regăsi ateismul - era el nițel fisurat, dar încă în stare de funcționare. Trecu printr-o perioadă de agitație în care încercă să facă de toate. Participă la mitinguri, vându ziare pe stradă și se îndrăgosti fără succes de câteva fete. Asta după ce apucase să se creadă un cuceritor infailibil. Făcu rost de o scurtă de piele neagră pe care o cumpără din talcioc, dar în felul ăsta rămase fără banii câștigați din vânzarea ziarelor. Asta i se întâmpla toc­mai când căpătase câteva semne clare de simpatie din partea unei studente la Drept care venise să-și dea examenele restante. Studenta locuia în gazdă, era cu doi ani mai mare decât el și n-avea bani decât pen­tru o masă pe zi. Cipi hotărî că trebuia să-i facă rost măcar de bani de carielă, își pipăi de câteva ori maim­uța de la gât, dar fără prea mari speranțe. Ce câștiga din vân­zarea ziarelor de abia îi ajungea pentru cheltuielile zilnice. N-ar fi vrut să-și vândă geaca, mai ales că o purta direct pe piele, o găselniță și­ cu care bătea la ochi în toate ceaiurile. In seara când se hotărî să se despartă de geaca sa într-un troleibuz aglomerat în drum spre locuința noii lui prietene, simți o mână umblându-i în buzunarul de la spate al blugilor. Asta era culmea! Maimuța îi înțelesese rugămintea pe dos. Se uită la ti­pul care-l căutase în buzunar - purta și ăsta o scurtă ca a lui, doar că avea și un tricou pe dedesubt. Tipul trecu pe lângă el și coborî liniștit. Să strige “Hoții!”? Prefera să se ducă la întâlnire. Când se dădu jos din troleibuz inima încă îi zvâcnea de emoție din pricina incidentului. Vârî mâna în buzunarul pantalonilor și descoperi niște hârtii: nu erau hârtii oarecare, ci de o sută și de cinci sute - un teanc frumușel. Asta era opera maimuței! Tembelul cu geacă îi pasase lui prada, luându-l drept unul de-al lui. Era atât de încântat încât, când traversă, nu văzu mașina. Simți doar o durere în șold și apucă să-și dea seama că zbura. Se trezi în spital, cu capul bandajat și cu mijlocul prins într-o carapace de ghips. N-avea nici o probă pentru ceea ce-i trecu prin cap, dar era convins că accidentul fusese partea a doua a cadoului pe care i-l făcuse maimuța de jad. Puterea energetică a alimentelor nu trebuie neglijată, pentru că suplimentul de calorii se transformă automat în grăsime Regimul sărac în calorii nu este un regim medical, ci o supraveghere alimen­tară care îi ajută eficient pe cei care doresc să slăbească sau își pun problema să nu se îngrașe, în acest fel sunt suprimate, cu bună știință, anumite alimente cu un conținut mare de calorii, în favoarea ali­mentelor a căror putere energetică scăzută este indicată în caz de predispoziție spre îngrășare. Regimul sărac în calorii este o selecție de alimente, și nu o restricție cali­tativă. Alimentele se prezintă sub două forme: - Cu putere calorică mare, chiar la un volum mic. Ele trebuie scoase, sau cel puțin reduse, în cazul în care se urmărește pierderea în greutate. - Cu putere calorică mică, ce pot fi consumate în cantități importante, pentru că ele nu pot fi în nici un caz cauza îngrășării. Nu este necesar, așa cum se crede, pentru a obține o linie elegentă sau a păstra o alură tinerească, să ne supunem la tot felul de constrângeri. Este suficient să se facă apel la alimente sărace în calorii care oferă, în perioada curei de slăbire, imensul avantaj de a satisface cel mai exi­gent apetit, pentru că, datorită lor, canti­tatea nu mai joacă decât un rol secundar. Pentru a atinge greutatea recomandată de medici, trebuie scăzut din totalul zilnic (care este de 2000 până la 2400 calorii) 500, 700 și chiar 1000 calorii alimentare, și asta fără să suferim de foame. Orice persoană care își face griji în legătură cu greutatea, dar și cu propria sănătate, tre­buie să aibă înțelepciunea de a recurge la un control alimentar, singura armă eficace și nepericuloasă pentru a combate acest flagel numit obezitate. Cititorii care gândesc că expresia “obezitate” înseamnă 20 sau 30 kilograme suplimentare se înșală, căci în momentul în care s-a depășit numai cu 10% greu­tatea corespunzătoare înălțimii și osaturii unei persoane, asta este deja obezitate... Se poate urma, fără inconveniente, regimul sărac în calorii până la atingerea greutății dorite, pierderea în greutate fiind de 900 grame până la un kilogram pe săptămână. Schimbarea începe să se vadă numai după 10-15 zile de regim, fiind necesară o perioadă de adaptare. Preparatele din alimente sărace în calorii nu sunt nici fade, nici neplăcute; gustul nu ține de cantitatea de calorii, ci de modul în care au fost gătite. Feluri de mâncare, în aparență asemănătoare, pot ascunde mari diferențe din punct de vedere caloric. Iată o listă cu alimente de bază și cantitatea de calorii conținute (într-o singură rasă): unt - 152 calorii, dulceață - 75 calorii, smân­tână - 60 calorii, făină - 36 calorii, mălai - 35 calorii, cașcaval ras - 32 calorii, ulei - 108 calorii, lapte - 5 calorii, miere - 82 calorii, orez fiert - 20 calorii, zahăr - 60 calorii Fructe: 1 banană-70 calorii, 1 porto­cală - 60 calorii, 1 pară - 60 calorii, 1 grapefruit - 90 calorii, 1 măr - 60 calorii Dintre legume fasolea verde, varza, sfecla, conopida, țelina, castravetele, andi­vele, prazul, ridichile, salata, spanacul și roșiile au un conținut mic de calorii și pot fi consumate din plin. Am încercat să demonstrez că nu tre­buie ignorată puterea energetică a ali­mentelor, căci există riscul de a furniza corpului mai multe calorii decât poate arde, și acest supliment se transformă în grăsime. Majoritatea siluetelor greoaie au drept cauză această neglijare a suprave­gherii alimentare. De ce să apelăm la sisteme învechite, penibile, costisitoare și adesea ineficace, pentru a ne debarasa de grăsimea care ne face probleme... atunci când regimul sărac în calorii este mult mai eficace? L. Angheluță m C^proI/ecinului W*MS* PAGINA 2 Cuceritorul văzduhuri Prin faptele lor, prin curajul și pasi­unea de care au dat dovadă, Traian Vuia, Aurel Vlaicu, Henri Coandă și alți pio­nieri ai zborului au înscris România prin­tre primele țări care au contribuit în mod decisiv la progresul aviației. Dintre aceștia, o contribuție decisivă la dezvolta­rea aviației mondiale a avut-o Aurel Vlaicu, născut la 6 noiembrie 1882, în familia lui Dumitru și Ana Vlaicu din Binținți, sat în lunca hunedoreană a Mureșului (lângă Orăștie). încă din copilărie, Aurel arătase o mare iscusință, izbutind încă din liceu să construiască o turbină. In 1909 realizează un planor pe care-l experimentează cu succes: în ziua de 17 iunie 1909, a avut loc istoricul zbor înfăptuit pe teritoriul țării noastre de Aurel Vlaicu, cu un aparat proiectat și construit de el. A urmat construirea avionului Vlaicu 2. Dar apogeul perfor­manței sale l-a atins la concursul aerian internațional de la Aspern-Viena din 23- 30 iunie 1912, desfășurat în fața a 200.000 de spectatori. La întrecerile susținute de cei 43 de concurenți din opt țări ale lumii, printre care se numărau piloți de înaltă valoare mondială, ca Roland Garros, Moineau, Michel Molin ș.a., Vlaicu a reușit să se claseze primul la aruncarea la țintă a unei greutăți de la 300 m înălțime; primul la proba de viraje; al doilea, la o diferență de numai 2 cm, la proba de aterizare la punct fix, dovedin­­du-se un aviator internațional de mare prestigiu. Reprezentând singur România, Vlaicu a obținut cinci premii, țara noastră clasându-se pe locul trei, în urma Franței și Austriei, care au avut câte 12 și, respec­tiv, 17 participanți, (va urma) L

Next