Cotidianul, noiembrie 1998 (Anul 8, nr. 151-175)

1998-11-02 / nr. 151

q - t i ) f luni, 2 noiembrie 1998 evenimente în top Una din prevederile pe care Moscova le vrea în tratatul cu Bucureștiul, România și Rusia fac parte dintr-un spațiu „unic și indivizibil de securitate“ Negocierile ținute săptămâna trecută nu s-au încheiat cu nici un progres După o pauză de câteva luni România și Rusia au reluat săptămâna trecută negocierile pentru tratatul politic bilateral. Discuțiile au avut loc la nivelul directorului și respectiv al directorului adjunct din cele două ministere de Externe, contrar înțelegerii convenite în aprilie între Evgheni Primakov și Andrei Pleșu. Pe atunci ministru de Externe, Evgheni Primakov își dăduse acordul pentru ca tratativele să se desfășoare între delegații conduse de diplomați cu funcții importante în ierarhiile celor două ministere de Externe. Politețea „a la Russe“ Primakov, zis și „vulpea bă­trână“ a spionajului rus, era foarte încântat să dea curs dorinței ministrului de Externe din­ Româ­nia, nerăbdător să îl arunce într-o bătălie pe tânărul secretar de stat Mihai Răzvan Ungureanu. Pe ruși nu îi costa nimic să facă un gest de curtoazie, avantajul era oricum de partea lor, cu toate că dădeau românilor impresia că dau importanță tratatului accep­tând ca delegațiile să fie conduse de înalți funcționari din cele două ministere. Dar schimbările prin care a trecut administrația centra­lă de la Moscova în luna septem­brie au afectat și conducerea ministerului de Externe. Șeful diplomației ruse a devenit prim­­ministru, iar inițial Moscova a lăsat să se înțeleagă că nu are cum să onoreze promisiunea de reluare a negocierilor cu România în septembrie și probabil nici până la sfârșitul anului; între timp, ,o țară, care se arată recent binevoitoare cu România ne-a adus la cunoștință că Rusia nu are de gând să facă „uitat“ tratatul cu România și are, de gând să facă un mic truc. Să desemneze ca șef al echipei de negocieri un ambasador cu experiență dar cu funcție mică de conducere, drept pentru care ar fi ridicol ca Bucureștiul să se prezinte cu o delegație condusă de un secretar de stat. Așa s-a ajuns la o soluție de compromis : delegația română a fost condusă de directorul Ion Bistreanu, fost ambasador la Kiev, și cea rusă de directorul adjunct Anatoli Kuznețov. Ambele echipe, așadar, șefi noi. Propunerile Rusiei înainte de runda desfășurată la București între 23 și 29 octombrie lucrurile nu stăteau prea bine. România analizase propunerile făcute de ruși la ul­tima întâlnire a experților și trimi­sese la Moscova obiecțiile la idei­le înfățișate de parteneri. Dincolo de toate schimbările care s-au produs la Moscova, un fapt a rămas neschimbat: Rusia nu este dipusă să abdice de la liniile di­rectoare ale politicii sale externe, în privința României, aceste linii spun un lucru clar, anume că țara noastră face parte din spațiul numit „străinătatea apropiată“. Conform doctrinei de politică externă a Rusiei, acest spațiu tre­buie să rămână liber de influențe, occidentale, atât cât permit condițiile actuale și din urmă­toarele puncte de vedere: politic, economic, strategic și militar. Toate aceste principii s-au regăsit în propunerile făcute de Rusia. Raționamentul diplomaților ruși pornește de la faptul că Moscova a făcut deja o mare concesie României acceptând , în septembrie 1997 să rediscute anumite aspecte ale tratatului, revenind practic asupra textului care a fost în aprilie 1996 la un pas de a fi parafat. Primul din punctele pe care Rusia le vrea neapărat stipulate în documentul bilateral este nefolosirea terito­riului părților semnatare de către un stat terț în orice scopuri. Este clar că scopul nu poate fi decât unul militar, și o asemenea preve­dere ar fi împiedicat de pildă România să adopte poziția pe care a ales-o la criza din Koso­vo. Al doilea este acela că am­bele state semnatare fac parte dintr-un „spațiu unic și indivizibil de securitate“ continentală. Rusia mai dorește ca tratatul să pre­vadă că „părțile au dreptul, în conformitate cu libertatea popoarelor la autodeterminare, să își aleagă singure alianța din care doresc să facă parte“. Contrapropunerile României înainte de runda încheiată săptămâna trecută la București, România trimisese părții ruse contrapropunerile. România nu acceptă sintagma „sapțiu unic și indivizibil de securitate“ și doreș­te ca tratatul să stipuleze clar că părțile au dreptul că își aleagă singure alianța politică sau militară din care vor să facă parte, iar în articolul în care se arată acest lucru să se regăseas­că și cuvântul NATO. De ase­menea, Bucureștiul dorește ca părțile să găsească de comun acord o altă formulă pentru folosirea teritoriului de către un terț,subiect de drept internațional. Ca și Rusia, România are lucruri pe care le vrea neapărat scrise în tratat. Primul din ele este condamnarea explicită a pactului Ribbentrop-Molotov, condamna­re pe care România o dorește identică cu cea din documentele semnate de Rusia­ cu Polonia și Ucraina. Poziția rusă la aceste cereri este că Pactul a fost condamnat în 1988 printr-o rezo­luție a Consiliului Deputaților Po­porului (legislativul sovietic). Ro­mânia dorește ca documentul să prevadă că probleme cu recupe­rarea tezaurului vor face obiectul unor negocieri separate, pe care părțile se angajează să le în­ceapă după semnarea tratatului. Negocierile nu progresează Conform ministerului de Externe de la București, „progre­sele în definitivarea tratatului nu sunt deosebite". Moscova rămâne pe poziții în ceea ce privește dreptul părților de a-și alege independent alianța de securitate din care doresc să facă parte și nu dorește să renunțe la ideea că părțile fac parte dintr-un spațiu unic de securitate și nu dorește ca în tratat să apară vreo referire la NATO. România și Rusia s-au înțeles asupra articolelor care se referă la drepturile minorităților naționale dar nu au ajuns la nici o soluție referitoare la modul în care Rusia se poate angaja să restituie teza­urul sau să accepte condamna- La numai 13 ani _________________________ '_­ Alexandra Nichita s-a lansat în film Serialul de TV „BMW“ a prezentat un episod cu și despre Micuța Picasso Alexandra Nichita, pictorița de numai 13 ani, pe care ame­ricanii o numesc „Mica Picasso“, și-a făcut debutul în lumea filmului printr-o apariție în serialul „Boy Meets World“. Renumită pentru talentul ei de pictoriță, Alexandra a fost invitată să-și joace propriul rol într-unul din episoadele acestui îndrăgit serial de televiziune. Produs de canalul de tele­viziune ABC, „Boy Meets World“ este un sitcom a cărui difuzare a început cu șase ani în urmă. Serialul prezintă viața unor liceeni americani, personajul principal al filmului fiind Cory Matthews. în episodul de săptămâna trecută, dar care, probabil, a fost filmat în urmă cu câteva luni, Alexandra, fără să vrea, îl face pe Cory să se simtă complet inutil, după ce el vede lucrările realizate de micuța și talentata pictoriță. Sub puternica influență a ctelor văzute în atelierul Ale­xandrei, Cory începe să-și vadă tatăl ca un adevărat model de viață, chiar dacă până atunci îl considerase un om obișnuit. Trebuie spus că Alexandra este curtată îndeaproape de agenții Hollywood-ului, care ar vrea să o vadă într-un lung metraj, dar, pentru moment, singura ei legătură cu filmul este serialul produs de ABC. Ada TESLARU în ultimul său număr, revista franceză L ’EXPRESS publică o fotografie senzațională, pe care o reproducem și noi. Generalul de Gaulle, pe atunci șef al statului francez, îi strânge mâna generalului Mihai Caraman, într-o primire oficială făcută la 3 martie 1968. In 1969 Caraman era forțat să abandoneze celebra sa rețea de spionaj și să părăsească Franța. După 1990, an în care Mihai Caraman devine șef al spionajului românesc (sprijinit de liderul unui partid aflat azi la guvernare), va remite francezilor „Dosarul Charles Henin“, privind pe fostul ministru al apărării al Franței, acuzat de spionaj în favoarea KGB și a Securității. ♦ ) O inițiativă imposibilă și ineficientă : Decebal Traian Remeș a dat­­ de leacul economiei subterane: impozitarea meditațiilor Nici PNL nu susține propunerea propriului ministru La ultima conferință de presă a PNL, ministrul Finanțelor, libe­ralul Decebal Traian Remeș, a făcut publică intenția sa de a legifera impozitarea meditațiilor. El consideră că meditațiile repre­zintă un flagel și totodată o „mare evaziune fiscală“. Impozitarea meditațiilor va constitui în opinia lui Remeș una din sursele prin care se vor găsi bani pentru acoperirea salariilor majorate din învățământ. Inițiativa ministrului Finanțelor a fost primită cu osti­litate de către majoritatea corpu­lui didactic, care vede în această măsură încă o tentativă a spolierii veniturilor profesorilor. Este cunoscut faptul că salariile din învățământ se află mult în partea inferioară a „scării" retribuțiilor din România. Dar ceea ce vrea să facă Decebal Traian Remeș nu are șansă de reușită nici din punct de vedere tehnic. Acest lucru ne este confirmat atât de personalități din învățământ cât și de specialiști în finanțe. „Cramer contra Cramer" în variantă liberală Colegul de partid al lui Dece­bal Traian Remeș (și totodată membru în Biroul permanent Central al PNL), deputatul Anton Ionescu, membru al Comisiei de învățământ a Camerei, a afirmat într-o conferință de presă susți­nută la Cluj că „impozitarea veni­turilor obținute din meditații este o măsură ineficientă, deoarece nu există soluții pentru punerea ei în aplicare". Anton Ionescu es­te de acord că meditațiile repre­zintă o formă de evaziune fiscală, dar „depistarea profesorilor care obțin venituri neimpozitabile prin meditații este imposibilă". Depu­tatul liberal clujean consideră că „o sursă a creșterii salariilor în învățământ este eficientizarea învățământului, în așa fel încât sistemul de accedere în învăță­mântul superior să fie invers decât acela care este astăzi, în loc să intre candidații greu la facultate și să iasă ușor, mai bine să intre ușor și să iasă greu“. „Aportul la buget este nesemnificativ“ Fostul ministru de Finanțe din Cabinetul Văcăroiu, deputatul Florin Georgescu, este convins că „aportul la buget în urma im­pozitării meditațiilor, este nesem­nificativ“. Fostul finanțist numărul unu din perioada 1992-1996 con­sideră măsura lui Remeș ca fiind „ceva ce va costa foarte mult și va aduce foarte puțin“. „Ca impozitare separată nu este eficientă. Ar fi eficientă, dacă s-ar aplica în interiorul sistemului de impozitare globală. Nu știu dacă actualii guvernanți pot promova acest sistem“, susține Georges­cu, care adaugă : „în țările în ca­re se aplică acest sistem, se acordă și o serie de facilități pentru cei care investesc, spon­sorizează etc“. „Remeș vrea să legalizeze meditațiile“ Președintele Comisiei de învățământ din Camera Deputa­ților, prof. Anghel Stanciu, se pronunță și­­ el, împotriva măsurii ministrului Finanțelor. Și Stanciu consideră că meditațiile reprezin­tă o formă de evaziune fiscală. „La ce s-a gândit când a votat în comisie Ordonanța 36, referitoa­re la modificarea Legii învăță­mântului, și a eliminat sintagma concurs privind accesul elevilor în licee și facultăți. Prin minima­lizarea rolului de acces al elevilor la nivelurile superioare de învă­țământ, se intenționează treptat reducerea rolului meditațiilor. Dl ministru al Finanțelor greșește, întâi, pentru că din punct de vedere tehnic este foarte greu să depistezi pe cei care dau meditații; în al doilea rând, în loc să-i restructureze prin lichidare, îl­­ oficializează prin impozitare“. Lucian GHEORGHIU Decebal Traian Remeș, un ministru cu idei contestabile Până să înceapă PNȚCD procesul comunismului Papa a pornit procesul Inchiziției Papa solicită ajutorul istoricilor pentru descoperirea adevărului Papa Ioan Paul al­ ll-lea a cerut istoricilor să înceapă o recons­tituire cât se poate de exactă a ceea ce a fost „Inchiziția“, ți­­nându-se cont de contextul epo­cii, în scopul de a permite bisericii să-și ceară scuze în deplină cunoștință a cauzei violențelor din acea perioadă. Comisia de istorici și de teo­logi însărcinată cu organizarea Jubileului anului 2000 „a estimat că nu poate reflecta într-o manie­ră adecvată fenomenul Inchiziției fără a asculta în prealabil părerile unor experți în științe istorice, a căror competență să fie universal recunoscută“, a declarat Papa. Inchiziția „aparține unei peri­oade foarte tulburi din istoria Bi­sericii, și eu am făcut deja apel la creștini să reflecteze sincer la ea“, a mai afirmat acesta. Autoritățile Bisericii nu pot în­făptui un act de natură etică, și anume, acela de a-și cere scuze, fără a fi informați în prealabil de exactitatea situației din acele vremuri. Toate aceste subiecte s-au aflat în centrul atenției la simpo­zionul internațional de studii știin­țifice asupra Inchiziției, organizat de cardinalul Roger Etchegaray la inițiativa Papei. de .Vaticanul nu se teme, așadar, Inchiziție, propunându-și' chiar, plecând de la arhive des­chise cercetătorilor­ și istoricilor, să purifice o perioadă neagră a istoriei Bisericii Catolice. în scrisoarea apostolică „în apropie­rea mileniului trei“, Sfântul Părinte le cere credincioșilor căință pentru iertarea greșelilor. în octombrie 1997, a fost or­ganizat un prim simpozion având ca temă „rădăcinile antiiudais­­mului“, la care au participat nu­mai specialiști catolici. Anul aces­ta, simpozionul a reunit, așa cum afirmă cardinalul Ezchegaray, istorici aleși „fără a se ține cont de orientări ideologice, de aparte­nența la o școală istorică deter­minată sau la o anume religie“. Printre specialiștii care au avut intervenții în cadrul seminarului s-au numărat Bernard Vincent (Școala de înalte studii și științe sociale din Paris), Bruno Neven (Școala practică de înalte studii, Paris), Părintele Guy Bedouelle, dominican de la Universitate, în discursul de deschidere, cardinalul Etchegaray a explicat termenul de „Inchiziție“, utilizat la singular și nu la plural, arătând ca nu s-a găsit încă o cale de iertare a greșelilor Inchiziției, care s-a vrut a fi un tribunal al bisericii, însărcinat să judece cazurile de erezie. în același timp, era o pro­cedură nouă în epocă, de vreme ce judecătorul avea obligația să înceapă cercetarea cazului prin efectuarea unei ample anchete, în istoria dreptului, să oferi deținu­ților în prevenție garanții juridice era, de asemenea, o noutate. Dar detenția „preventivă“ nu era, totuși, în secolul al­ XIII-lea, decât un loc în care se petreceau orori, așa cum demonstrează arhivele inchizitorului Bernard Guy: în cursul întâlnirii dintre Papa Ioan Paul al­ Il-lea și organizatori, defășurată la sfârșitul săptămânii trecute s-a discutat și forma finală pe care ar trebui să o aibă „actul de penitență“ al Bisericii. «Dacă Papa vrea să cerem iertare, a declarat Părintele Cottier în „Figaro“, este un semn bun, pentru că există o instanță superioară - legea morală, legea evanghelică. Acest examen de conștiință este necesar pentru purificarea memoriei, pentru clarificarea unei părți negre din trecutul Bisericii Catolice. Dar această purificare poate fi considerată și un avertis­ment pentru ca astfel de fapte să nu se mai producă“. Guy Bedouelle este membru al Comitetului Științific al Simpo­zionului despre Inchiziție. Domini­­can francez, este profesor de istorie a Bisericii la Universitatea din Fribourg. într-un interviu publicat de „Le Figaro“, Bedouelle arată că, ofi­cial, Inchiziția în Biserică a apărut în 1231 și a rezistat până la începutul secolului al­ XIX-lea. Procedura inchizitorială inclu­dea ancheta, cercetarea ereticu­lui. Totul era foarte precis, stabilit cu minuțiozitate și cu cât pro­cedura era mai detaliată, cu atât mai mult ea garanta drepturile acuzatului. Perioada Inchiziției nu a fost nici glorioasă, dar nici nu poate fi condamnată, în totalitate. Inchizitorii, unii dintre ei, au vrut să salveze Biserica. „Cred că acesta a fost principiul care le-a­ ghidat acțiunile : adevărul credinței este mai important decât existența“, afirmă Guy Bedouelle. Despre necesitatea iertării de către Dumnezeu și om, profesorul se întreabă : „Putem cere oare iertare pentru niște fapte pe care nu le-am comis personal? Răs­punsul nu este deloc simplu. Biserica reunește sfinți și păcătoși. Pentru a alcătui un act de penitență, trebuie avut în vedere contextul epocii, iar demersul istoric este absolut necesar“. Anca APOSTOL Irina DUMITRESCU Inchiziția este acea instituție a Bisericii Catolice care a judecat pe cei acuzați de erezie. Toți cei care manifestau o formă de ostilitate ori de nesupunere față de canoanele bisericii erau supuși torturii și morții, iată cum, în mod paradoxal, oamenii ce inițial trebuiau să răspândească dragostea și înțelegerea care se găsesc în vestea bună a Evangheliei au ajuns să fie promotorii urii și morții. în dorința de a repara aceste greșeli ale înțelegerii creștinismului concretizate în mari drame umane, asistăm astăzi la o reconsiderare a perioadei în care s-a manifestat Inchiziția. Inclusiv în limba română au apărut cuvinte care ilustrează acest fenomen. De la cuvântul francez „inquisiteur“ vine cuvântul „inchizitor“ care, în sens figurat, este folosit cu accepțiunea de anchetator extrem de aspru. De aici apare și adjectivul „inchizitorial“, asociat cu un com­portament extrem de dur, foarte aspru, în amintirea numărului mare de victime care sunt asociate cu Inchiziția, astăzi este tot mai pregnantă dorința de a ierta. Viețile pierdute însă în anii de tristă amintire nu vor putea fi redate de nimeni. Ioana d’Arc, celebra eroină franceză declarată eretică și arsă pe rug la 30 mai 1431 1 I

Next