Cronica, 1967 (Anul 2, nr. 1-52)
1967-01-07 / nr. 1
CRONICA ÎN ACTUALITATE ÎNSEMNĂRI - 4 Care sunt criteriile? Utilă și necesară s-a dovedit inițiativa Teatrului Național din Iași care a tipărit un album special cu ocazia* aniversării celor 150 de ani de teatru românesc. E regretabil insă că, atît prin cuprins cit și prin redactare, el râmîne calitativ mult în urma celui publicat la sărbătorirea de 140 de ani ai scenei ieșene. Tonul expeditiv al articolelor, ilustrația, textele alese din cronicile publicate în ultimele două decenii — vădesc absența unor criterii clare și, mai ales, obiective. In genere se pare că s-a mers pe linia sublinierii cu orice preț a calității tuturor spectacolelor citate. Asemenea uniformizare devine însă, la un moment dat, jenantă, mai ales cînd se referă la spectacole care au rămas in memoria spectatorilor drept eșecuri, de exemplu : Romeo și Julieta, In amurg de G. Hauptmann, Furtuna, Adam și Eva, Mătrăguna, Sfîntul Mitică Blajinu etc. In schimb, spectacole de prestigiu, din care se puteau oferi fotografii mai numeroase și mai concludente rămîn parcimonios reprezentate, de exemplu : Mutter Courage (o singură poza-grup). O scrisoare pierdută, chiar renumita Chiriță, Becket, Svejk, Școala bîrfelii, Winterset, Despot- Vodă cu Dan Neusten (ultimele trei deloc reprezentate). In nici o fotografie din spectacole nu apar actorii fruntași decedați care au adus merite scenei ieșene în ultimii 20 de ani: N. Șulea, Eliza Nicolau, Sandu Teleajen, Remus Ionașcu și nici pensionarii: Marioara Davidoglu, artistă emerită, C. Protopopescu, Florica Damian ș.a. Citatele din presă sînt parcă anume alese ca să se afirme numai generalități. Contribuțiile presei din Iași (Flacăra Iașului, lașul literar, Cronica) sînt aproape programatic neglijate, un singur citat, dintr-o cronică de Al. Dima. Un al doilea, extras din Tribuna, scris de un publicist ieșean, apare ... fără semnătură. S-ar părea că oglindirea critică a activității scenei de la Iași s-a făcut numai prin V. Silvestru, Radu Popescu, Mira Iosif, Dana Crivăț ... și iar Mira Iosif, V. Tudor ș.a. Dar în Contemporanul dacă e vorba de presa bucureșteanâ a scris despre un spectacol ieșean (Școala bîrfelii) G. Câlinescu, la Cluj — au scris, în Tribuna mai ales prof. univ. N. Pimi, Ion Manițiu ș.a. La Iași au scris, despre teatru între alții, prof. univ. Const. Ciopraga, prof. univ. N. I. Popa ?a-Criteriile acestor omisiuni le încalcă pe celelalte« ale valorii și obiectivități!. Festivalul Teatrelor Naționale Sărbătorirea celor 150 de ani ai teatrului românesc a impus și mai mult ideea unei conlucrări a celor patru teatre naționale în vederea elucidării în comun a unor probleme care le sînt specifice. Aspectul festiv s-a prelungit, astfel, într-o veritabilă sesiune de lucru, datorită spectacolelor date în cursul unei singure săptămîni, la Iași, de cele ATITUDINI patru prestigioase colective actoricești. Chiar dacă organizarea acestei întîlniri, proiectată inițial ca o desfășurare festivă, nu a prevăzut întîlniri și discuții cu caracter teoretic între regizorii și actorii respectivelor instituții, posibilitatea oferită spectatorilor și oamenilor de specialitate de a urmări spectacolele O scrisoare pierdută și Moartea unui artist (T. N. București, Ifigenia in Aulis și Vara imposibilei iubiri (T. N. Cluj), Cînticele comice de Alecsandri, Becket și Despot-Vodă (T. N. Iași), Viforul și Othello (T. N. Craiova) a condus la comentarii și schimburi de păreri utile. Dovedind necesitatea practică a unor asemenea discuții, Festivalul Teatrelor Naționale a demonstrat necesitatea intrării în tradiție a acestei forme ca un mijloc practic de a răspunde cerințelor legate de rolul aparte al scenelor „naționale“ în complexul mișcării teatrale din țară. Amintim că revista noastră a dezbătut într-o serie de articole scrise de regizori, critici, directori de teatre, aspecte legate de componența, tradiția, stilul de interpretare și — mai ales — de repertoriul Teatrelor Naționale. Statornicirea unor sesiuni anuale menite a prezenta și a susține teoretic și practic o tematică din vreme selecționată și studiată prin contribuția specială a fiecărui Teatru Național poate constitui una din remarcabilele concluzii ale importantei aniversări culturale de la finele anului 1966. Geografie culturală Printre cele mai înrădăcinate și dăunătoare locuri comune utilizate în publicistică și în relațiile oficiale figurează și clasificarea fenomenelor cultural- artistice după criteriul geografiei administrative, în fenomene aparținînd ,,capitalei, și fenomene aparținînd ,,provinciei". Deci , capitala și țara ar fi două entități diferite, separate și separabile. Mai recent, pentru „provincie", se folosește și termenul „regiuni". Consacrînd o parte din numărul 12/1966 aniversării celor 150 de ani de la începuturile teatrului românesc cult, revista Teatrul grupează sumarul în două secțiuni: una consacrată problemelor sa le spunem mai generale, insă cu predominarea aspectelor de istorie teatrală bucureșteanâ, alta intitulată : „Din istoria dezvoltării teatrului în regiuni" și, bineînțeles, locul Iașului este fixat aici, adică mai în coadă, deși evenimentul aniversat aici a avut loc, în 1316, iar din cele patru teatre naționale existente în țară, cel direct legat de spectacolul lui Asachi, în succesiunea acestuia, este Teatrul Național din Iași. E concludent ? Foto : M. D. К SPORT „BATRÎNUL“ Stadionul are o dialectică necruțătoare : atrage, triază, valorifică, impune și renunță. Renunță cu franchețe și seninătate. Niciodată altfel, niciodată ilogic, Stadionul atribuie vîrstelor dimensiuni noi și imprimă psihologiilor volute neașteptate. La anii cînd un poet cutează încă să se mai numească speranță, sportivul cedează în fața biologicului, mișcător de omenește. Tribunele îl știu de mult, l-au aclamat frenetic, l-au adoptat generoase și l-au purtat spre altitudinile rarefiate ale gloriei, în legănări de răsfăț dulce și amețtor. Reflexele funcționau perfect, vigoarea nu avea nici o fisură. Măiestria se desfășura firesc și fără greș într-o interpretare care cucerea. Faima striga înfierbintată, confundînd secunda cu veșnicia. Pînă cînd, într-o zi, stadionul a fremătat nemulțumit. Sportivul n-a înțeles de la început despre ce-i vorba. Nici n-a căutat prea multe explicații. Știind că tribunele pot deveni capricioase neînchipuit de ușor, a pus totul pe seama unui capriciu al publicului. A jucat mai departe, cu nonșalanța pe care o dă autoritatea și ierarhia. A încercat tot ceea ce știa el mai bine, tot ceea ce era de obicei savurat cu exclamații de încîntare. Dar a greșit din nou. Și din nou stadionul a fremătat nemulțumit, parcă mai nemulțumit. Sportivul a simțit o amenințare neînțeleasă, pornită de undeva din însăși ființa lui. Oare într-adevăr s-a întîmplat ceva ? Doar a rămas același ca acum zece sau cincisprezece ani ! Aproape același ! Era un băiețandru, e drept, un mînz nestăpînit, dar acum știe ceea ce nu știa atunci, acum are ponderea pe care numai deplinătatea valorii o poate da. Atunci de ce ? Și a greșit din nou. Freamătul nemulțumit al stadionului a sporit necruțător. Și de undeva, de acolo de unde de obicei veneau uralele să i se așeze pe umeri, s-a auzit imputarea brutală și de necrezut : „Gata, bătrîne ?“ Este vorba, desigur, de o mare sau o mică dramă. Dar sfîrșitul unei cariere sportive nu înseamnă decît sfîrșitul unei etape din viața individului. Insensibililor tribunelor, celor care strigă cu ferocitate insultîndu-și propriul lor adorat de acum o clipă, celor care își bat joc de un declin fizic mișcător de omenesc, — acestora trebuie să le spulberăm necuviința cu toate argumentele bunului nostru simț. Să nu-l jignim pe „bătrîn“ pentru că e tînăr ca și noi, pentru că e dornic ca și noi să se realizeze în continuare. Să mi-i cerem înapoi auzul aclamațiilor noastre de ieri. Să nu-i smulgem însemnele celebrității pe care noi înșine i le-am atribuit. Să-l chemăm lîngă noi : „Vino bătrîne, vino băiatule, ți-am ținut un loc în tribună. Ce zici de băiețandrul acela de pe teren ? E un adevărat mînz nestăpînit, nu-i așa ?“. Andi Andrieș UN OASPETE DIN CHILE De curînd a fost oaspetele țării noastre cunoscutul scriitor chilian Juvencio Valle (Gilberto Concha Riffo), împreună cu soția. Născut în 1900 la Nueva Imperial, Juvencio Valle este autorul unor apreciate volume de versuri încununate cu diferite premii. In 1960, pentru culegerea Del monte en la ladera (La poalele muntelui) a primit premiul național de poezie. Orașul în care s-a născut scriitorul l-a declarat, în 1958, „hijo ilustre“ (fiu ilustru), iar anul acesta, i s-a decernat titlul de laureat al Premiului național pentru literatură al Republicii Chile. Juvencio Valle a vizitat țara noastră, în calitate de președinte al Sindicatului scriitorilor chilieni, în septembrie 1957 și din anul 1961 activează în cadrul Institutului de cultură chiliano-română, ca vicepreședinte, contribuind la popularizarea valorilor spirituale românești în Chile prin publicarea unei serii de articole. Zilele trecute a avut loc la sediul Filialei Uniunii Scriitorilor din Iași o întîlnire între Juvencio Valle și scriitori, în cadrul căreia, în cadrul unui schimb de impresii, oaspetele a declarat printre altele : „Biografia mea e foarte simplă, fără nimic spectaculos. In poeziile mele predomină natura sălbatică și omul care trăiește în ea, natură privită cu ochiul celui care s-a îndepărtat de acest mediu tocmai pentru a-l reda mai bine. V-am afirmat în literatură atunci cînd în poezia chiliană s-a produs o profundă schimbare, dorind să aduc ceva nou. Sînt fructul unei perioade în care am cîntat așa cum trebuia să cînt și ca atare nu neg pe nici un poet nou care reprezintă un alt moment istoric. Cea mai frumoasă poezie e aceea care se face cu cele mai simple cuvinte. Proza din Don Quijotte poate fi recitată ca o poezie. Dintre poeții europeni, Miguel Hernandez mi-a fost prieten și am stat cu el într-o închisoare franchistă. M-au imtpresionat și Garcia Lorca și Alberti. Firește că nu pot să-l uit pe Neruda care pe lîngă multe lucruri frumoase a scris, totuși, și poeme banale“. Întrebat ce părere are despre vizita sa în Iași, poetul ne-a declarat : „Toamna se pare că nu e atît de înaintată în acest oraș plin încă de flori. Niciodată nu am văzut atîtea flori în pragul iernii, îmi imaginez cum trebuie să fie primăvara. Clădirile vechi care înconjoară orașul îi dau și mai mult farmec. Palatul Culturii îmi place foarte mult pentru că are un stil propriu și nu pare clădit în grabă. M-a impresionat expoziția de pictură și muzeul etnografic. Contactul atît de cordial cu scriitorii care au dorit să cunoască viața unui scriitor dintr-o țară îndepărtată arată că poezia, de oriunde ar veni, se bucură de primire bună la Iași“. FI. M. P. J ce părere aveți despre... CONTRAMATEMATICII de vorbă cu acad. MENDEL HAIМOVICI r Potrivit unora, matematica și-a lărgit atît de mult domeniul de aplicabilitate iicit este nevoie de ajutorul ei în toate științele. Alții, dimpotrivă, susțin că sînt științe în care matematica nu are ce căuta. Care este părerea dv. ? — Atîta vreme este vorba de a descrie sumar fenomene observate și de a trage prin raționamente simple concluzii nu prea depărtate și nu prea precise, știința se poate face fără ajutorul vreunui model matematic. Toată lumea știe de multă vreme că un corp aruncat cade la pămînt. Cînd a fost nevoie de descrierea mai precisă a respectivei căderi, aceasta a implicat un studiu matematic. In unele științe, raționamentul matematic s-a introdus mai încet și mai greu. Cu atît mai greu cu cit fenomenele sînt mai complicate și mai variate, bazate pe date numeroase și adeseori foarte imprecise. In aceste cazuri, pentru aplicarea unui model matematic se cere în primul rînd izolarea, în închipuire, a unui fenomen parțial, simplificarea faptelor, ceea ce înseamnă că previziunea care se va obține nu va concorda întocmai cu faptele. Rezultatele trebuiesc controlate cu experiența și teoria trebuie din ce în ce perfecționată — cu alte cuvinte, trebuie adaptate modele matematice din ce în ce mai potrivite. Pînă acum două, trei decenii mai existau încă alte dificuitați. Existau metode matematice de studii pentru a căror utilizare ar fi fost nevoie de sute sau mii de calculatori care să calculeze ani de zile. Astăzi, mașinile moderne au înlăturat aproape total aceste dificultăți. — Dar ce credeți despre aplicarea matematicii în științele biologice, în medicină, în lingvistică etc. ? — Aici fenomenele sînt deosebit de complicate. Probabil că la aceste fenomene se gîndea Pascal, acum trei secole, cînd vorbea despre deosebirea între „l'esprit de géométrie“ și „l'esprit de finesse“. In primul — spiritul de geometrie — spunea el, principiile sînt pipăibile dar neobișnuite, așa incit foarte multora le vine greu să le întrebuințeze. In al doilea — spiritul de finețe — principiile sînt foarte obișnuite, la îndemîna tuturora ; trebuie numai să ai ochi buni, dar neapărat buni, căci acele principii sînt atît de multe și neprecise, nicit e aproape imposibil să nu-ți scape vreunul și să nu greșești. Astăzi însă, există modele matematice care pot cuprinde fenomene foarte complicate. Iată un exemplu : pentru diagnosticarea unei maladii, orice medic va spune, și pe drept cuvînt, că este nevoie de multă experiență și că nu există încă mijloace de a o face cu ajutorul metodei matematice. Totuși, intr-un spital de boli de inimă din Moscova se fac încercări — se pare cu succes — de diagnosticare cu ajutorul mașinii de calcul. Sistematizînd prin metodele statisticii matematice rezultatele unor experiențe trecute și, folosind mașina de calcul, se poate cuprinde o clasă de fenomene dintre acelea despre care mulți vor spune că țin de „spiritul de finețe“. Fără îndoială, lucrurile sînt în acest domeniu, ca în multe altele, la început și mulți sînt neîncrezători sau sceptici , alții refuză cu hotărîre să facă loc matematicii în domeniul lor. Ini amintesc că, încă în vremea studenției mele, deși apăruse și teoria relativității și mecanica cuantică și alte teorii strălucite ale fizicii moderne, erau unii profesori care susțineau că „astea sînt speculații matematice“ și că „fizica e altceva, e o știință experimentală“. Unii susțin că lingvistica matematică nu e lingvistică și că matematica poate ajuta la studiul problemelor actuale ale lingvisticii cel mult prin centralizarea și sistematizarea unor date statistice. — Și aceasta contează ! Dar lingvistica matematică are alt obiect. Nu neg nici pe departe importanța lingvisticii. Dar cînd este vorba să se aplice gramatica — așa cum o fac lingviștii la traducerea automată, lucrul nu se poate realiza. Mașina nu traduce ca omul. Ea nu înțelege ce s-a scris într-o limbă și nu exprimă acest înțeles in alta. Mașina poate face doar operații. Poate face multe operații și se poate face repede. Dar operații după reguli precise, pe care i se prescrie omul. Și aceste reguli trebuie să fie de forma acelora pe care le poate da „știința structurilor formalizate“. A găsi aceste reguli, nu este aceasta lingvistică ? De fapt e vorba de termeni. Poți s-o numești cum vrei. Un fost coleg de-al meu, azi lingvist, care nu se împăca cu matematica în școală, îmi spunea odată că nu vrea să audă de matematică, fiindcă-i amintește de figura profesorului lui de liceu care îl lăsa corigent : — „Nici la mine acasă să nu scap de ea ?“. — Există scepticism și în ce privește traducerea automată. — Poate au unit pretenția ca mașina de calcul să-l traducă pe Verlaine în românește și pe Eminescu în englezește. Și încă să redea muzicalitatea versului. Sau poate au și pretenția să explice cu ajutorul mașinii înțelesul unor poezii ermetice pe care cititorul nu le înțelege rațional și doar le intuiește un înțeles, variabil de la cititor la cititor ! Am mai spus : mașina nu e om. Ea poate doar traduce texte cu înțeles precis, sau, mai bine zis, poate face operațiile de traducere. Și încă este nevoie ca operațiile care i se programează să nu depășească posibilitățile de cuprindere ale mașinii. Este ceva analog cu operațiile de calcul. Cu cit mașina e mai mare, poate traduce texte mai variate, dar numai după un program stabilit de om. — In altă ordine de idei, cum credeți că s-ar putea organiza mai cu folos ajutorul pe care îl dă matematica industriei și economiei ? — Ar trebui, mai întîi, să se creeze mai mulți matematicieni și specialiști în diverse ramuri ale industriei și economiei. Și pentru aceasta, să se creeze posturi de matematicieni în întreprinderi, pentru a studia problemele matematice ale acestora. Dar acești matematicieni ar trebui să fie întrebuințați ca matematicieni, nu să fie puși la alte treburi. La început poate vor fi în noua ipostază, dezorientați pentru că n-ar avea sfatul unor matematicieni experimentați. Ar trebui oarecare timp ca să-și găsească singuri calea sau să se documenteze și să solicite ajutorul institutelor de cercetări. Dar după scurt timp s-ar dovedi foarte utili, așa cum s-a întîmplat și în alte țări. Sergiu Teodorovici