Cronica, 1967 (Anul 2, nr. 1-52)
1967-07-22 / nr. 29
и TUDOR ARGHEZ De multă vreme, cititorii din întreaga țară s-au obișnuit, semn de supremă prețuire, să asocieze numele lui Tudor Arghezi cu poezia însăși. Șapte decenii de-a rîndul, de la debutul său în paginile revistei lui Macedonski, „Liga ortodoxă", numele lui Tudor Arghezi a fost nelipsit din coloanele celor mai multe din publicațiile noastre, fără să mai pomenim prestigioasele reviste pe care le-a condus. An de an, începînd cu apariția volumului Cuvinte potrivite din 1927, mii de cititori au așteptat cu aceeași nerăbdare volumele de versuri și proză pe care poetul le-a scris cu o rară pasiune și dăruire pentru slova românească, în zile și nopți îndelungate de trudă și înfrigurare la masa de lucru. Niciodată, după Eminescu, nu s-a întîlnit o conștiință artistică și civică mai mare, cu o mai plină de har înzestrare poetică. Nimeni, în literatura noastră, n-a scris mai pătruns și mai convingător despre menirea și munca unică a poetului. Glorificarea muncii artistului în general, nu numai a scriitorului, revine mereu, ca un semnificativ laitmotiv, în multe din poeziile lui Arghezi, de la neegalatul Testament și pînă la versurile ultimelor cicluri, în care răzbate aceeași înaltă și exemplară responsabilitate față de cuvîntul scris în pagina literară, față de moștenirea pe care artistul o lasă urmașilor. „Slova de foc" este „împerecheată" de geniul său artistic, într-o operă monumentală, reprezentativă pentru un întreg popor căruia îi duce în lume mesajul său de cultură, cu „slova făurită", rodul muncii cu cuvîntul într-o sinteză nouă, nemaiîncercată de nimeni pînă la el. Numai așa, într-o neîncetată ispitire de subjuga tainei cuvîntului, poetul a a putut înfringe „vecia", pe care anonimul olar, cîntat în Dacica, a supus-o modelînd lutul. Arta și demnitatea umană, pe care poetul nu le-a despărțit niciodată, se ivesc la un capăt unde se adună munca succesivă a mai multor generații cărora poetul le întoarce toată recunoștința sa, în cărțile pe care le scrie, dăruindu-le „urmașilor stăpîni" : Nu-ți voi lăsa drept bunuri, după moarte, Decît un nume adunat pe-o carte. In seara răzvrătită care vine De la străbunii mei pînă la tine, Prin rîpi și gropi adînci. Suite de bătrînii mei pe brînci, Și care, tînăr, să le urci te-așteaptă. Cartea mea-i, fiule, o treaptă. Poetul care a scris și a respectat neabătut acest crez, înălțînd omului una dintre cele mai frumoase „cîntări", a scăpat pana din mină. Versurile pe care le-a ivit vor dăinui însă cît veșnicia și veșnic va fi, ca poezia însăși, numele poetului în amintirea urmașilor. Cronica In numărul viitor : Arghezi inedit. Anul II nr. 29 (76) săptămînal politic, social, cultural 12 pagini 1 leu „Șarja de la Prunaru" — Sculptură de Dumitriu — Bîrlad. a vedea și * O alegere justă a omului pentru un rol social anumit propune o apreciere justă și obiectivă, stabilirea unui „diagnostic" precis; acesta se elaborează pe baza unor date obținute cu ajutorul unor probe, prin examen. Examinatorul trebuie să știe, intr-un mod cît mai precis, care este scopul diagnosticului, care este valoarea probelor folosite, precum și a altor mijloace care ii vor permite o apreciere cît mai obiectivă, științifică, a rezultatelor obținute. Examenul se face în vederea unei aprecieri, iar aceasta se concretizează într-o notă numerică. In fond ce apreciem și care este valoarea notei prin care se exprimă aprecierea făcută ? Deosebim, deci , proba, rezultatul și aprecierea exprimată prin notă. Pentru ca aprecierea să fie posibilă, răspunsul la proba aplicată trebuie să dobîndească semnificație precisă, adică să răsundă la ceea ce urmărim să obținem. Pentru ca aprecierea să aibă o valoare obiectivă, cu caracter de comparație generalizată, nota prin care se exprimă ea trebuie să însemne pentru toți același lucru, să exprime aceeași valoare , proba aplicată și rezultatul obținut, trebuie să-și păstreze aceeași semnificație indiferent de loc și de persoanele care apreciază. Aceasta nu e posibil decît dacă obiectul de măsurare este același și unitatea de măsură este invariabilă. in genere, ceea ce ne propunem să măsurăm sunt cunoștințele elevului sau candidatului la examen. Dar ce sunt cunoștințele, bagajul de informație, izolat de capacitatea de înțelegere, de aprofundare și organizare a informației ? Ce este o cunoștință adevărată dacă un răspuns la o problemă, răspuns răsărit dintr-un interes, dintr-o contradicție și căutat printr-un efort dirijat de un plan, de o tehnică riguroasă și adesea complicată ? Nu poate fi vorba de cunoștință, dacă aceasta nu are menirea de a ne călăuzi pașii, de a ne integra în natură și societate, de a ne întări încrederea în noi și ceilalți, de a ne răsplăti cu un sentiment de triumf asupra unui obstacol întîmpinat, sentiment de dominație și asupra naturii și asupra noastră înșine. Examenul, prin problemele sale, are menirea de a pune la încercare capacitatea, candidatului, privind folosirea instrumentelor, procedeelor de învățare, acumulare și prelucrare a informației, de a ne dezvălui interesul și efortul elevului sau studentului în procesul de asimilare a culturii. Ceea ce vizăm, deci, printr-un diagnostic școlar, este cunoașterea întregii personalități a subiectului, iată de ce întrebările de control și examen sunt diagnostice în măsura în care ele urmăresc anumite răspunsuri, iar aceste răspunsuri, ca și simptomele pacientului pentru medic, trebuie să dobindească anumită semnificație diagnostică. Semnificația diagnosticului școlar va deveni mai limpede prin comparația lui cu diagnosticul medical. Examinatorul, ca și medicul, vede dincolo de răspunsul primit ; răspunsul la un examen nu este decît un simptom a ceea ce urmează să constatăm și să apreciem ; nici nu apreciem răspunsurile со atarie, ci, prin intermediul lor și dincolo de ele, determinăm anumite particularități ale personalității candidatului. Pacientul se prezintă adesea in fața medicului cu răspunsul dat la solicitările medicului ; simptomele sunt uneori atît de clare încit aproape că nu este nevoie de un supliment de consultație ; examenul natural nu se cere decît înregistrat de observația medicală , spre deosebire de școală unde problemele examinatoare au o pondere mai mare și constantă prin natura situației, in cazurile mai complicate medicul nu se oprește la manifestările naturale ale organismului, la înregistrarea experimentului natural și nici la reacțiile bolnavului la palpație, percuție, ascultare și alte probe și teste medicale, ci prin ele caută să răspundă la întrebările : ce ? cum ? de ce ?, să întrezărească natura tulburării, sediul leziunii, mecanismul dereglării, cauzele acestora. Diagnoza nu este o simplă constatare și înregistrare brută a unui fapt sau fenomen ; ea este un proces delicat și complex al determinării unui sens sau a unei semnificații. Medicul provoacă la nevoie anumite semne, prin care caută să întrevadă anumite semnificații. Semnificația răsare dintr-un context al semnului, dintr-un sistem, adesea deosebit de vast și complex de relații. Afară de aceasta, sistemul biologic, psihic sau social de referințe este prin excelență temporal : el nu este, ci devine, iar sensurile lui se dezvăluie pe dimensiunea temporală, in lumina trecutului și în perspectiva viitorului. Se înțelege de ce diagnosticul (gr . diagnosis) nu înseamnă constatare, înregistrare ci recunoaștere, adică aflare, într-un semn, a unei semnificații familiare, prin care ni se dezvăluie natura bolii, determinarea (denumirea) ei. Este cazul să amintim că tendința modernă a medicului este axată pe adevărul : „nu există boli, ci bolnavi". Iată de ce toate aspectele unei diagnoze , anatomic, patofiziologic, patogenetic și etiologic, se bazează pe o anamneză (gr . anamnesis = evocare), pe istoricul, trecutul bolnavului, pe știința simptomelor, semiotică (gr . semeion=semn) și operația de analiză și sinteză a datelor obișnuite, care duc spre aprecierea finală. Afară de cele două particularități semnalate : de a privi prin semne și cu ajutorul semnelor, de a sesiza individualitatea bolnavului, diagnosticul mai dezvăluie o particularitate, izvorîtâ tocmai din temporalitatea realității umane , diagnosticul este indisolubil legat de prognostic, mai just : diagnosticul și prognosticul constituie ounitate. Nu poate exista o justă apreciere a gravității unei boli decît în lumina evoluției ei, a întregului ei ciclu de desfășurare, gravitatea însăși fiind în funcție de (Continuare în pag. a 10-a) V. Paveliu se prevedea