Cronica, 1967 (Anul 2, nr. 1-52)

1967-07-22 / nr. 29

и TUDOR ARGHEZ De multă vreme, cititorii din în­treaga țară s-au obișnuit, semn de supremă prețuire, să asocieze numele lui Tudor Arghezi cu poezia însăși. Șapte decenii de-a rîndul, de la de­butul său în paginile revistei lui Macedonski, „Liga ortodoxă", nu­mele lui Tudor Arghezi a fost ne­lipsit din coloanele celor mai multe din publicațiile noastre, fără să mai pomenim prestigioasele reviste pe care le-a condus. An de an, începînd cu apariția volumului Cuvinte potri­vite din 1927, mii de cititori au aș­teptat cu aceeași nerăbdare volu­mele de versuri și proză pe care poetul le-a scris cu o rară pasiune și dăruire pentru slova româneas­că, în zile și nopți îndelungate de trudă și înfrigurare la masa de lucru. Niciodată, după Eminescu, nu s-a întîlnit o conștiință artistică și civică mai mare, cu o mai plină de har înzestrare poetică. Nimeni, în literatura noastră, n-a scris mai pătruns și mai convingă­tor despre menirea și munca unică a poetului. Glorificarea muncii artis­tului în general, nu numai a scrii­torului, revine mereu, ca un semni­ficativ laitmotiv, în multe din poe­ziile lui Arghezi, de la neegalatul Testament și pînă la versurile ulti­melor cicluri, în care răzbate a­­ceeași înaltă și exemplară respon­sabilitate față de cuvîntul scris în pagina literară, față de moștenirea pe care artistul o lasă urmașilor. „Slova de foc" este „împerecheată" de geniul său artistic, într-o operă monumentală, reprezentativă pentru un întreg popor căruia îi duce în lume mesajul său de cultură, cu „slova făurită", rodul muncii cu cu­vîntul într-o sinteză nouă, nemaiîn­­cercată de nimeni pînă la el. Numai așa, într-o neîncetată ispitire de subjuga taine­i cuvîntului, poetul a a putut înfringe „vecia", pe care ano­nimul olar, cîntat în Dacica, a su­pus-o modelînd lutul. Arta și demni­tatea umană, pe care poetul nu le-a despărțit niciodată, se ivesc la un capăt unde se adună munca succe­sivă a mai multor generații cărora poetul le întoarce toată recunoștința sa, în cărțile pe care le scrie, dă­­ruindu-le „urmașilor stăpîni" : Nu-ți voi lăsa drept bunuri, după moarte, Decît un nume adunat pe-o carte. In seara răzvrătită care vine De la străbunii mei pînă la tine, Prin rîpi și gropi adînci. Suite de bătrînii mei pe brînci, Și care, tînăr, să le urci te-așteaptă. Cartea mea-i, fiule, o treaptă. Poetul care a scris și a respectat neabătut acest crez, înălțînd omului una dintre cele mai frumoase „cîn­­tări", a scăpat pana din mină. Ver­surile pe care le-a ivit vor dăinui însă cît veșnicia și veșnic va fi, ca poezia însăși, numele poetului în a­­mintirea urmașilor. Cronica In numărul viitor : Arghezi inedit. Anul II nr. 29 (76) săptămînal politic, social, cultural 12 pagini 1 leu „Șarja de la Prunaru" — Sculptură de Dumitriu — Bîrlad. a vedea și * O alegere justă a omului pentru­ un rol social anumit propune o apreciere justă și obiectivă, stabi­lirea unui „diagnostic" precis; aces­ta se elaborează pe baza unor date obținute cu ajutorul unor probe, prin examen. Examinatorul trebuie să știe, intr-un mod cît mai precis, care este scopul diagnosticului, ca­re este valoarea probelor folosite, precum și a altor mijloace care ii vor permite o apreciere cît mai o­­biectivă, științifică, a rezultatelor obținute. Examenul se face în ve­derea unei aprecieri, iar aceasta se concretizează într-o notă numerică. In fond ce apreciem și care este valoarea notei prin care se ex­primă aprecierea făcută ? Deosebim, deci , proba, rezulta­­­tul și aprecierea exprimată prin notă. Pentru ca aprecierea să fie posibilă, răspunsul la proba apli­cată trebuie să dobîndească semnificație precisă, adică să răs­­­­undă la ceea ce urmărim să ob­­­­ținem. Pentru ca aprecierea să aibă o valoare obiectivă, cu caracter de comparație generalizată, nota prin ca­re se exprimă ea trebuie să în­semne pentru toți același lucru, să exprime aceeași valoare , proba a­­plicată și rezultatul obținut, trebuie să-și păstreze aceeași semnificație indiferent de loc și de persoanele care apreciază. Aceasta nu e po­sibil decît dacă obiectul de mă­surare este același și unitatea de măsură este invariabilă. in genere, ceea ce ne propunem să măsurăm sunt cunoștințele ele­vului sau candidatului la examen. Dar ce sunt cunoștințele, bagajul de informație, izolat de capacita­tea de înțelegere, de aprofundare și organizare a informației ? Ce este o cunoștință adevărată dacă un răspuns la o problemă, răs­puns răsărit dintr-un interes, dintr-o contradicție și căutat printr-un e­­fort dirijat de un plan, de o teh­nică riguroasă și adesea compli­cată ? Nu poate fi vorba de cu­noștință, dacă aceasta nu are me­nirea de a ne călăuzi pașii, de a ne integra în natură și societate, de a ne întări încrederea în noi și ceilalți, de a ne răsplăti cu un sentiment de triumf asupra unui obstacol întîmpinat, sentiment de dominație și asupra naturii și asu­pra noastră înșine. Examenul, prin problemele sale, are menirea de a pune la încer­care capacitatea, candidatului, pri­vind folosirea instrumentelor, pro­cedeelor de învățare, acumulare și prelucrare a informației, de a ne dezvălui interesul și efortul elevului sau studentului în procesul de asi­milare a culturii. Ceea ce vizăm, deci, printr-un diagnostic școlar, este cunoașterea întregii personali­tăți a subiectului, iată de ce între­bările de control și examen sunt diagnostice în măsura în care ele urmăresc anumite răspunsuri, iar aceste răspunsuri, ca și simpto­­mele pacientului pentru medic, tre­buie să dobindească anumită sem­nificație diagnostică. Semnificația diagnosticului școlar va deveni mai limpede prin comparația­ lui cu diagnosticul medical. Examinatorul, ca și medicul, vede dincolo de răspunsul primit ; răs­punsul la un examen nu este decît un simptom a ceea ce urmează să constatăm și să apreciem ; nici nu apreciem răspunsurile со atarie, ci, prin intermediul lor și dincolo de ele, determinăm anumite parti­cularități ale personalității candi­datului. Pacientul se prezintă adesea in­­ fața medicului cu răspunsul dat la solicitările medicului ; simptomele sunt uneori atît de clare încit a­­proape că nu este nevoie de un supliment de consultație ; exame­nul natural nu se cere decît înre­gistrat de observația medicală , spre deosebire de școală unde pro­blemele examinatoare au o pondere mai mare și constantă prin natura situației, in cazurile mai complicate medicul nu se oprește la manifes­tările naturale ale organismului, la înregistrarea experimentului natural și nici la reacțiile bolnavului la palpație, percuție, ascultare și alte probe și teste medicale, ci prin ele caută să răspundă la întrebările : ce ? cum ? de ce ?, să întrezăreas­că natura tulburării, sediul leziunii, mecanismul dereglării, cauzele a­­cestora. Diagnoza nu este o sim­plă constatare și înregistrare bru­tă a unui fapt sau fenomen ; ea este un proces delicat și complex al determinării unui sens sau a unei semnificații. Medicul provoa­că la nevoie anumite semne, prin care caută să întrevadă anumite semnificații. Semnificația răsare dintr-un context al semnului, din­tr-un sistem, adesea deosebit de vast și complex de­­ relații. Afară de aceasta, sistemul biologic, psihic sau social de referințe este prin excelență temporal : el nu este, ci devine, iar sensurile lui se dezvă­luie pe dimensiunea temporală, in lumina trecutului și în perspectiva viitorului. Se înțelege de ce diag­nosticul (gr . diagnosis) nu în­seamnă constatare, înregistrare ci recunoaștere, adică aflare, într-un semn, a unei semnificații familiare, prin care ni se dezvăluie natura bolii, determinarea (denumirea) ei. Este cazul să amintim că ten­dința modernă a medicului este axată pe adevărul : „nu există boli, ci bolnavi". Iată de ce toate aspectele unei diagnoze , anato­mic, patofiziologic, patogenetic și etiologic, se bazează pe o anam­neză (gr . anamnesis = evoca­re), pe istoricul, trecutul bolnavului, pe știința simptomelor, semiotică (gr . semeion­=semn) și operația de a­­naliză și sinteză a datelor obișnu­ite, care duc spre aprecierea finală. Afară de cele două particulari­tăți semnalate : de a privi prin semne și cu ajutorul semnelor, de a sesiza individualitatea bolnavu­lui, diagnosticul mai dezvăluie o particularitate, izvorîtâ tocmai din temporalitatea realității umane , diagnosticul este indisolubil legat de prognostic, mai just : diagnosti­cul și prognosticul constituie o­­unitate. Nu poate exista o justă apreciere a gravității unei boli de­cît în lumina evoluției ei, a între­gului ei ciclu de desfășurare, gra­vitatea însăși fiind în funcție de (Continuare în pag. a 10-a) V. Paveliu s­e prevedea

Next