Cronica, 1969 (Anul 4, nr. 1-52)

1969-01-04 / nr. 1

PRO­ZA ’68 Д З/fjT UMBRA LUI MIRCEA Cuviosului Пята­­il­ La Cozia stăruie și azi umbra lui Mircea. Poetul din veacul trecut a simțit-o intr-o noapte ne­înstelată atingîndu-l ușor, cind își confrunta solitudinea cu nim­bul întunecat al Oltului, dintr-un turn suspendat dea­supra apelor lui. Mai tîrziu a purtat și E­mi­ne­scu aripa acelei umbre și mulți călători au cunoscut amurgul urmărind-o pe ziduri vechi, în anotimpuri incerte că­rora un popas fugar în pridvorul mănăstirii oltene le va fi dat nume și chip. Și eu eram printre ei in­­tr-o dimineață de pribegie îndepărtată, înmărmurit de uimire la ceasurile cind soarele singera ezitînd între răsărit și crepuscul și sîngerau la răspîntii toate spe­ranțele unei­ generații fără adolescență. Atunci, am văz­zut umbra în plină zi și am devenit fără veste unul din fi­ii adoptivi ai ținutului unde niciunul dintre îna­intașii mei пă-și lăsase mormîntul, și mi-am dat sea­ma întîia oară că port în mine toate mormintele lor mai presus de urgii și hotare. Doamne, sîntem bătrîni, și umbra lui Mircea e umbra spaimei noastre care a murit demult intr-un secol evadat din istorie și rămas undeva la răscrucea de taină a cronologiei cu vremea nenumărată. Acolo unde am șezut și am plîns, nu vom mai plînge. Timpul s-a mistuit in sine și oamenii se întorc din pierzania lui străvezie ca în povestea unei palingenezii care e moartea celor ce ne-au ucis. Seara care se-ntunecă nu e un templu al spaimei. Prieten venit în casa mea, vei fi întotdeauna deopotri­vă cu mine în toate, și arma dușmanilor tăi nu te va mai atinge... in­ fratele meu întru nepăsare și stăruie fără teamă între umbra lui Mircea și umbra solitaru­lui tău Elohim. Poate că nu vom fi niciodată bogați și nu vom ajunge să numărăm aurul unui tezaur as­cuns în pămînturile noastre și vestit de flăcările ce de atîtea ori au răvășit întinderea lor. Poate că nu ne va învălui niciodată magnificienta trecătoare pe care un secol sau altul o proiectează peste ținuturi sortite să înflorească și să adoarmă. Dar vom fi întotdeauna căci puterea aici nu e în cele care ucid, ci în cele ce nu se lasă ucise. Și umbra lui Mircea e umbra morții noastre care a murit demult ! A. E. Baconsky în celelalte pagini. PROZĂ DE THOMAS HARDY (pag. XII) OBIECTUL SOCIOLOGIEI (pag. X-a) Substanța poeziei este in­tensitatea gestului de inițiere, obiectul lui fiind indiferent în judecata de valoare. Incit es­teticul nu are domeniu obiec­tiv propriu, ci include orice construcție spirituală conside­rată dincolo de utilitatea ei practică, adică desexualizată : jocul secund este pur. Deci interesul poetic e ca și spe­culația geometrică, oferind sa­tisfacții în ordinea contem­plativă. Dar epoca modernă a adus individul într-un anu­mit hiatus cu condiția sa bio­logică. Atunci receptarea ar­tei (posibilă în fond numai la nivel individual) nu se mai face în sens curat estetic, ci psihologic : omul se caută în opera de artă. Iar la granița dintre artă și viață se află nu atît comedia (cum demon­stra Bergson) ci­ romanul. Proza actuală construiește etică neconvertibilă în hristo­­p­itie (rămîne deci artistică), traducînd în ficțiune criza in­dividului. Poezia transcende realitatea la dimensiune cos­mică j proza există în și prin imanent. Ea presupune, ca și istoria, apriorism și parti pris, datele realității imediate se pot ordona într-o infinitate de combinații, totdeauna însă conform unei intenții preexis­tente. Tezismul implicit e ne­cesar în proză. Așadar, proza­­ secolului XX stă sub semnul condiției umane: sistemul pro­zei devine antropocentric. Insă romanul și poezia se raportează, ca entități feno­menale specifice, la o seriali­­tate strict autonomizată : isto­ria literară. Incit inovația in artă decurge nu doar din mu­tațiile psihice sau intelectuale, ci și din evoluția în sine a modalităților de expresie : scriitorul se autosituează — act deliberat — în istoria li­terară, conformîndu-se ori res­­pingînd. ★ Roman al romanului face Paul Georgescu, polemizînd explicit și ironic : „Profitînd de darul ubicuității, de harul de a intra prin uși încuiate și de cel de a nu fi văzut dă nimerica, mă instalasem co­mod (deși nu mă născusem încă) într-un fotel, ca toți marii romanțieri ai secolului trecut, veac ce nu sfîrșise oficial în ziua sărbătoririi lui Agaton, deci, respectivele prerogative nu expiraseră. Dar au existat realmente ? Nu e o sfîntă na­ivitate? Nu e lenea cititorului (Min­gea ! — Mingea !) încu­rajată ?" (Coborînd, p. 264). Narațiunea e pulverizată siste­matic, prin interferarea fără tranziție a straturilor tempo­rale , eroul se autoconfesea­­ză, povestind totodată o isto­rie mai veche, amînată la in­finit, cum Diderot în Jacques Fatalistul. Se copiază ostentativ titluri din jurnale, anecdote, reclame, în tehnica montajului cinematografic, iar întîmplarea spusă continuă printre ele. Romanul pare a se compune citindu-se, intenția fiind dis­continuitatea existenței, în care se poate găsi un sens doar a posteriori. O experiență irepetabilă, fiindcă își are sensul în chiar formula construcției este Mar­torii — nou roman pur sem­nat de Mircea Ciobanu. Ac­țiunea e aparent polițistă : ci­neva a murit, s-a sinucis sau a fost asasinat și cartea se constituie din depozițiile mar­torilor. Ca pretext deci, Mar­torii ar fi putut fi niște exer­ciții de stil, dar Romulus Vul­­pescu se juca în clasicist, e­­legant și distanțat, deși nu fără fulgerătoare perspective abisale, pe cînd M. Ciobanu se abandonează incoerenței, pendulînd halucinant între planul concret și meta-reali­­tate. Faptele sînt juxtapuse fără legătură de semnificație. Dispărutul scrisese o carte, „Lupta cu lucrurile", și arti­ficiul e acesta : se anchetează de fapt conținutul unei cărți (critică literară sui-generis) care e chiar realitatea anche­tei, fiindcă parabola Martorilor înseamnă transferul în reali­tate a non-realității — ficțiu­nea artistică , cititorul fiind „martor", cumulează litatea cîștigată prin persona­lectură, în timp ce autorul și-o pierde pe a sa pînă la aneantizarea fizică. Martorii reface roma­nesc și din unghi propriu mi­tul Meșterului Manole. Nota­bilă, dedublarea onirică a vic­timei în agresor : „Intre u­­rechi o explozie îmi luminea­ză ochii pe dinăuntru — ar trebui să văd ce se petrece în jurul meu ! Ar trebui să văd și, pentru că nu mai pot să fiu dedesubt, sînt eu cel care ține piroanele-n mînă, iar cio­canul îmi șovăie-n dreapta!" (Martorii, p. 190). Foarte bun roman filozofic in care parabola acoperă per­fect epica tradițională scrie Ivan Deneș : Păpușarul. Pro­(Continuare în pag. 9)

Next