Cronica, 1971 (Anul 6, nr. 1-53)

1971-12-04 / nr. 49

jurnal EVADARE IN COTIDIAN­ ­ele" Acoperiți de viața de toate zilele, uităm de „mărun­lucruri în mijlocul cărora trăim ; ele parcă și-au pierdut capacitatea să ne mai uimească sau noi ne-am dez­obișnuit să ne mai mirăm. Bineînțeles, în fața unor „ni­micuri“, pentru că silueta unei mașini sau dfra de gaze a unui reactor ne fac să ocolim un banal apus de soare sau tîmplele care ne încărunțesc. Pierzînd din vedere aceste „nimicuri“ în mijlocul cărora trăim, ne pierdem din ve­dere pe noi înșine. N-avem timp, sîntem mereu grăbiți, chiar foarte grăbiți, mereu în urmă cu rezolvarea a nu știu ce probleme, nu ne mai putem permite să ne mai co­pilărim sau să mai avem timp și pentru îndoială față de propria noastră ființă. Totul este firesc sau mai puțin fi­resc, mai aproape sau mai departe de perfecțiune, ne facem datoria cu vîrf și îndesat, sau mai puțin decît ar trebui sau, unii, de loc. Zilele și nopțile trec, se repetă, ca și cum totul ar merge de la sine, iar noi sîntem tot mai puțin atenți cu „măruntele“ lucruri din jur, nemaipomenit de gravi, atît de gravi încît ne pierdem cu vederea pe noi în­șine. Dar vine o clipă, clipa fiecăruia, implacabilă în cru­zimea ei, cînd într-o dimineață, bărbierindu-te, simți că îți tremură mina, că ceva nu este în regulă și, atunci, te trezești întrebîndu-l pe cel din oglindă : cine ești tu, cel adevărat ?... Сi-ai făcut ?... încotro ?... Cineva îmi spunea că aflîndu-ne mereu față în față, cu noi înșine, mereu sub semnul unor astfel de întrebări, viața ar fi, dacă nu imposibilă, cel puțin plictisitoare. Este un răspuns, unul comod și inutil, venit parcă dintr-un fel de optimism de mucava, care ar spune : am crescut ca să îmbătrînesc, și gata ! Mă trezesc cîteodată privind uimit o floare, ca și cum n-aș mai fi văzut-o pînă atunci, o crizantemă ca aceasta, din a cărei petale, ceva mai groase decît acele de brad, parcă te aștepți să picure sînge, sau un apus cu ieri, de început de iarnă, ca o înecare lină într-o­ mare de culori și, în clipele acelea de mirare copilărească, simt mai mult ca oricînd apartenența mea la univers, la prospețimea și eternitatea vieții. Clipele de evadare din cotidian, cum le numea un poet, o detașare necesară din cînd în cînd, sînt pentru mine, paradoxal, un amestec de plăcere și uimire care generează parcă automat chinuitoarele întrebări. Iată, de pildă, știm cu toții, că există undeva păstrate în niște încăperi cu temperatură constantă (cînd milioane de oa­meni suferă fie de frig, fie de căldură), niște monștri, care au înghițit și continuă să înghită imense bogății (cînd mul­țimi nemaipomenite sînt chinuite de foame). Mai mult de­cît monștrii basmelor din copilărie, bombele atomice sînt monștrii monștrilor și nu-i o poveste. Cine va pune ele­mentele creații în cămașa forței și, în general, ce putere va face posibilă nimicirea lor, ca să nu ne mai pîndească, din ascunzătorile acelea tainice, fiecare respirație, fiecare sărut, fiecare mîngîiere ? Numai noi înșine. Și mai aflăm că, la rîndul lor, mările și oceanele, se pot preface, cît de curînd, tot într-un soi de monștri. Unii savanți mai acordă doar 20—30 de ani unor mări, pînă în ziua cînd­­ vor deveni niște pustiuri ucigătoare și, chiar dacă nu le dăm crezare, știm totuși însă cu certitudine că, ceea ce aruncă țeava de eșapament a frumoasei noastre limuzine ajunge pînă acolo în mare sau în ocean, și transformă dulceața cărnii de pește în otravă. Pînă și țeava asta a devenit periculoasă ! Am fost satisfăcuți în mîndria noastră, am simțit sub tălpi luna și acum întindem mîinile după alte corpuri cerești, dar cum putem ignora pămîntul, unde mizeria face ravagii, unde bolile au rămas la fel de violente? Cu aproximație, știm cît costă o bombă atomică, dar nu știm, în compara­ție cu înarmarea, ce derizorii sînt fondurile pentru învin­gerea cancerului. Dacă am afla totul precis, cred că re­volta ne-ar fi fără margini. De ce se întîmplă așa și nu invers ?... Oare nu cumva omenirea s-a obișnuit cu a­­ceste „mărunte“ suferințe și pericole și le uită, sau se igno­ră, uitîndu-și sau ignorîndu-și de fapt propria ei ființă și menire, așa cum noi, fiecare individ, uităm măruntele lu­cruri ce ne înconjoară?... Sau pur și simplu am devenit total prizonierii propriilor noastre invenții. Revoltat, cînd văd pe peliculă imaginea monstruoasei ciuperci, mă întreb dacă rațiunea omului mai merită vreo stimă. Fiindcă nu prea de mult au fost stinse cuptoarele în care oamenii erau aruncați pe lopată, să ardă ca lemnele, și nici ziua aceea de vară japoneză, cînd mii de ființe n-au mai avut timp să se întrebe de ce mor, nu-i într-un trecut prea înde­părtat. Mă revolt cînd întîlnesc imaginea monstruoasei ciuperci, dar nu pierd speranța în forța omului. Mina lui cea urîtă a făcut toate acestea, mîna cealaltă, prin ale cărei degete se scurge viață și nu otravă, puternica lui mină, va fi în stare să-i spele mereu fața și să i-o facă mereu mai frumoasă. Dar acum mă întreb : cînd oare ziarele nu vor mai cuprinde vești despre nu știu ce lupte violente, cînd radio-ul sau televizorul nu ne vor mai aduce în casă știri despre nu știu ce incidente de frontieră, despre nu știu ce avantaje ale unuia sau ale altuia în producția de arme, despre nu știu care mașinații, ca talpa celui tare să se așeze pe grumazul celui slab ? ... ci pur și simplu să auzim: oameni buni, fraților, am învins cancerul... în pustiul Saharei a început să plouă, vîrsta medie a omului depășește o sută de ani, toți putem mînca acum pe săturate, toți avem cu ce ne îmbrăca, medicii sînt înarmați pînă în dinți ca să ne apere viața... Aseme­nea telegrame de presă visez să citesc, să aud, îmi amin­tesc că, întîmplător, sfîrșitul războiului m-a găsit printre niște coloane de oameni și mașini într-o cumplită învăl­mășeală, peste care vestea păcii a țîșnit ca un fulger ; și eu, copilul de atunci, priveam mirat cum oameni în toată firea, încercați de atîta durere, plîngeau în hohote. Ce fel de plîns va fi acela cînd telegramele de presă pe care le visez vor fulgera peste tot pămîntul ? Utopii ? Poate nu, poate tocmai acum este foarte a­­proape clipa cînd irațiunea va fi localizată și prefăcută în neputință. Mă încăpățînez să descopăr crizantema asta ui­tată, din ale cărei petale parcă ar picura sînge, și asta nu-mi ucide speranțele. Dar, paradoxal, evadarea mea este tocmai în cotidian, atunci ui­ „măruntele“ lucruri din jur, dar și chinuitoarele, cumplitele întrebări. CORNELIU ȘTEFANACHE MINISTERUL ÎNVĂȚĂMÎNTULUI Institutul politehnic din Iași ANUNȚĂ scoaterea la concurs a postului de profesor, poz. 2, Catedra de drumuri și poduri, disciplina „Geotehnică și fundații“ Candidații la concurs vor depune în termen de 30 zile de la data publicării acestui anunț în Buletinul Oficial al R.S.R., la Secretariatul rec­toratului Institutului politehnic din Iași, Calea 23 August nr. 22, cererea de înscriere împreună cu actele prevăzute de Legea nr. 6 privind Statu­tul personalului didactic din R.S.R., publicată în Buletinul Oficial al R.S.R. nr. 33 din 15 martie 1969, p. 1. Concursul se va desfășura la sediul Institu­tului politehnic din Iași, în conformitate cu preve­derile legii susmenționate. cronica • 2 TEATRUL­UI TINERETUL Din nou, această temă care s-ar cuveni să rețină mai mult atenția directorilor, a regizori­lor și secretarilor literari și nu numai în ocazii festive, a fost reluată în „Scînteia“ sub sem­nătura autorizată a lui I. Mas­­soff. Semnalăm această inter­venție a cunoscutului istorio­graf al teatrului românesc pen­tru că, dincolo de aspectele teo­retice discutate la simpozioane și studii, însă inoperante în practică, aflăm aici propuneri concrete pentru apropierea ti­neretului de teatru. Aceasta ni se pare a fi problema-cheie, din care derivă atît preocupările de repertoriu cît și cele referi­toare la modalitățile pătrunde­rii teatrului în obișnuința și sfera de interese a tinerilor, în­deosebi elevi și studenți. Cum și la ce nivel putem interesa a­­ceastă importantă categorie a publicului ? In nici un caz, cre­dem noi, prin demistificare și parodie. Pentru că parodierea presupune ea însăși cunoașterea prealabilă și adîncită a mode­lelor. Magia teatrului trebuie să se manifeste cu toată vigoa­rea, cu întreaga ei putere de a transforma gestul banal în gest semnificativ, individul co­mun în exemplar excepțional, cuvîntul cu un sens univoc, ară­tat în dicționare, în poem. Nu­mai așa teatrul poate interesa, în centrul lui stînd actorii, per­sonalitățile reale, nu cele fa­bricate prin reclama obstinată a congenerilor de grup. Un re­putat om de teatru plasticiza esența actului teatral spunînd că relațiile scenice (pornind de la conflictul piesei la oglindirea lui prin actori) trebuie să ca­pete intensitatea ideală (nu ... vocală, cum cred unii) a arcului voltaic. In sensul acesta, a-i a­­duce pe tineri în preajma­ ac­­torilor, a-i învăța să creadă în calitatea unei ficțiuni care sin­tetizează realul, a le crea con­diții ca să poată iubi și să se poată pasiona pentru valorile expresiei scenice — înseamnă a acționa efectiv și salutar pentru teatru. Dar asta înseamnă construi, nu a dărîma, a crea a iluzia adevărului, și nu a de­monta această iluzie pînă sfărîmarea sensurilor ei poziți­va­re. Căci iluzia teatrală nu în­seamnă neapărat idealizare, și cu atît mai puțin idealism sau evadare , înseamnă teatru veri­tabil. Numai după trăirea unor asemenea momente este loc și pentru... distanțare, desacrali­­zare, cinism și deriziune. Proce­­dînd invers, nu trebuie să ne mai mirăm că balcoanele și ga­leria, locuri predilecte ale spec­tatorilor tineri, rămîn adesea pustii ... ETHOS ROMÂNESC Reținem din manifestările științifice ale săptămînii con­stituirea cercului de etnologie, reunind specialiști de renume național din ramuri ca etnogra­fia, antropolgia, folcloristica, lingvistica. A fost ales un co­mitet de conducere al președinte este prof. dr. cărui doc. Gh. Ivănescu, membru cores­pondent al Academiei. Cercul își propune să studieze proble­me ale ethosului românesc, te­matică ce se înscrie în planul general de cercetare a Socie­tății de etnologie și antropolo­gie. Dintre primele comunicări proiectate consemnăm titluri ca : Procesele de etnogeneză, Adevăr și eroare în teoria asu­pra originii românilor a lui Al. Philippide, Originea poporu­lui român pe baza materialelor antropologice etc. FILMUL „ORAȘUL ȘI STRADA“ în Ceea ce ne-a plăcut mai mult scurt-metrajul dedicat la­șului de Mircea Radu Iacoban (în calitate de scenarist) este o anume sensibilizare a imaginii, faptul că — dincolo de fotogra­fie și de peisaj, dar prin se­lecția și comentariul acestora —­ s-a instituit o realitate spiri­tuală care traduce spectatori­lor mai fidel și mai profund de­cît cutare moment sau priveliș­te considerată separat, traduce, sufletul Iașilor. E sufletul unei cetăți în care, pe lingă voie­vozii atotstăpînitori cu sabia, au ostenit și mari voievozi ai culturii române. Spre deosebire de alte evocări ale Iașului, vorbite sau scrise, cea pe care o datorăm lui Ia­coban și realizatorilor de la studioul Sahia (regia : Radu Hangu, imaginea : Miliutin O­­bradovici, aranjamentul muzi­cal , Teodor Mitache­ nu are nimic ostentativ în ton, nu face paradă de date, documente, ci­fre, sau floricele stilistice de genul „dulce tîrg ..." banalizate, tînguioase și superficiale, ca orice clișeu. Autorul scenariu­lui a știut să aleagă din mulți­mea monumentelor și a locurilor unei istorii de glorie. A ales puțin, însă exact ce trebuia în­tr-o prezentare menită să-i ispi­tească pe viitorii vizitatori, să le deschidă ochii și să le încăl­zească inimile pentru a afla a­­poi singuri, cu sinceră emoție, farmecul unui oraș, în care, la tot pasul, trecutul se împletește cu prezentul. Toată admirația, de asemenea, pentru imagine, pentru culoare, pentru modul în care nu se deschid în față tai­nele unei cetăți a tinereții stu­dioase și a avîntului industrial. Toate ne sînt dezvăluite prin glasul autorului, într-un mod direct, cu o gravitate sinceră, discretă, fără emfază, ca o con­fesiune, care constituie, in ace­lași timp, și o profesiune de credință. Subliniind reușita filmului, nu putem trece cu vederea inspi­rata inițiativă a Consiliului popular al municipiului care a solicitat în acest sens studioul „Al. Sahia“. SESIUNE ȘTIINȚIFICĂ Intrată în tradiția Institutului de medicină și Farmacie din Iași „Ziua Institutului“ a fost sărbătorită anul acesta, la 1 de­cembrie, printr-o amplă mani­festare științifică. Cea de-a X-a sesiune a cadrelor didactice din Institutul de medicină și far­macie Iași, organizată sub egi­da Ministerului învățământului și a Institutului de medicină, a reunit rezultatele cercetării re­numitei școli de medicină ieșe­ne, care a cuprins aproape ma­joritatea cercetătorilor din do­meniul medicinei din Iași. A­­vînd loc într-o singură zi, se­siunea științifică a cadrelor di­dactice ale I.M.F. Iași, bucu­­rîndu-se de participarea cerce­tătorilor de la institutele simi­lare din țară, s-a desfășurat în patru secții : Diagnosticul pre­coce și terapia cancerului (I), Infecții streptococice și com­plicații tardive nesupurative (II), Științe sociale (III) și Două subsecții Varia I și II în care au fost susținute și discutate comunicări în domeniul medi­cinei legale, psihiatriei, istoriei medicinei etc. Cele peste 125 de lucrări, precum și numeroasele discuții purtate pe marginea lor ilustrează bogata activitate ști­ințifică a cercetătorilor în do­meniul medicinei. Sesiunea ști­ințifică de anul acesta dedicată „Zilei Institutului“ se constituie astfel, ca o importantă mani­festare științifică, CÎNTARE ROMÂNIEI Reunind pe afiș numele lui Octav Băncilă, Magda Iancules­­cu, Ion Marinescu, Gheorghe Co­­zorici, Silviu Stănculescu, Con­stanța Cîmpeanu, Nicolae Ță­­ranu, Elena Sereda, Elena Da­cian, recitalul Sînt suflet în su­fletul neamului meu (care a avut loc la Buzău în 29 noiem­brie a.c.) constituie un înăl­țător moment poetic ce poate fi pus sub semnul cuvintelor tovarășului Nicolae Ceaușescu : „Avem nevoie de o artă care să fie suflet în sufletul poporu­lui, să redea și greul și bucu­ria și visurile spre viitor ale oamenilor muncii“. Bucurîn­­du-se de un real succes, această confruntare a unei creații me­nite să exalte sentimentul is­toriei, și-a împlinit o nobilă misiune. Iată deci un spectacol cu caracter de eveniment. O do­vedește respectul publicului pentru arta de amplă rezonanță. TRIBUNA ȘCOLII Un săptămînal care a deve­nit, în ultima vreme, deosebit de interesant și accesibil unei mase largi a cititorilor preocu­pați de problemele învățămîn­­tului și, în general, ale culturii tinerilor este „Tribuna școlii“. Nu-i vorba de lecții rigide, nici de probleme speciale, ci de dis­cuții, informații, opinii la asupra întregii sfere a cultu­ri rii actuale, cu un rol atît de important în formarea spiritua­lă a tineretului. Revista publică reproduceri după lucrările de artă ale pictorilor noștri clasici, interviuri cu personalități de primă mărime ale culturii (în nr. 25—27 noiembrie cu acad. Octav Onicescu) și are o serie de colaborări fixe asigurate de acad. Miron Nicolescu, Mircea Malița, Mihnea Gheorghiu, N. Carandino, Adrian Păunescu, Fănuș Neagu ș.a. Prin alcătuirea ei, prin ținu­ta asigurată de noua conducere (redactor șef : Aurel Dragoș Munteanu), revista, care nu face concesii în aprecierea critică a literaturii, artei și a creației științifice, constituie astfel și o replică polemică adusă unor concepții vetuste care conside­rau cultura tinerilor un teri­toriu aparte, edulcorat și înde­părtat de frămîntările actuali­tății. Este constatarea esențială care explică și semnalarea de față. Dialog cu cititorii Tovarășul Ion Mladin din Si­naia, Calea București 46, își manifestă, într-o scrisoare tri­misă redacției, insatisfacția fa­ță de statuia poetului Baco­­via datorată lui Const. Popo­­vici și dezvelită nu de mult la Bacău. Vorbind despre respon­sabilitatea actului de creație, corespondentul nostru consideră că, atunci cînd e vorba de oameni, de personalități ale cul­turii, artistul trebuie să se su­pună imperativului fidelității față de imaginea originală. Or, statuia de la Bacău, — afirmă tov. Ion Mladin — nu seamănă cu Bacovia. Sculptorul a in­tenționat, probabil, să sugereze suferința poetului și a construit un personaj prea copleșit fizic, aplecat, cu ochii în pămînt. In acest punct, argumentarea citi­torului care ni s-a adresat nouă, ni se pare vrednică de luat în seamă : „Suferința poetului nostru, nu a fost o suferință a imprudenței, a excesului, deci o suferință fizică, ci una cultă“, așadar, una care implică atît planul cunoașterii cît și al afec­tivității, cunoaștere, raportată la această Prin urmare, ex­presia sugerată de sculptor în cazul de față ar fi una melo­dramatică, exterioară, deci ina­decvată față de specificul poe­tului. Sculptorul ar fi servit mai bine memoria și spirituali­tatea bacoviană și ar fi fost „mai aproape de artă“ dacă ar fi reprezentat cu fidelitate chipul lui Bacovia. Pornind de la un caz con­cret, corespondentul nostru a­­bordează, de fapt, o temă mult discutată, cu privire la liber­tatea de interpretare a artistu­lui, deci la îndepărtarea de mi­mesis. Ca orice controversă în planul esteticii, un răspuns de­finitiv și tranșant nu se poate da decît cu riscul unei ati­tudini dogmatice. Totuși, fiind vorba de statuia unei persona­lități pusă în mijlocul orașului, măsura în care ea, pornind de la o imagine generală și acce­­sibilă, poate spiritualiza, înde­plinind o funcție de culturali­zare, este stabilită și de cei care au avut să-i aprecieze acest rol : comisia de recepție, edili­tatea etc. Din moment ce sta­tuia a fost acceptată, înseam­nă că ea a întrunit aceste voci. Dar controversa în jurul unei opere de artă, mai ales a unei statui este, oricînd, stimulatoriu in toate planurile. * Tovarășul Spiridon Poleacu- Cica din Iași, Aleea Rozelor 8, bloc D­2, ne scrie : „De cîțiva ani băștinașii su­ceveni și istoricii vechii Cetăți de Scaun privesc nedumeriți la o desfigurare istorică, relativ la folosirea curentă, de către ne­știutori, a unui cuvînt ce pri­vește o anumită parte din ora­șul Suceava. Este vorba de cartierul Areni. Nu de mulți ani, localitatea is­torică Areni a fost botezată cu alt nume asemănător : Arini, înțelesul ambelor cuvinte este complet deosebit unul de altul. O semnificație are cuvîntul a­­reni și alta arini, înțelesul ulti­mului cuvînt — arini — este cunoscut de toată lumea. Des­pre semnificația primului — A­­reni — puțini au cunoștință. Cuvîntul Areni are filiațiune cu alt cuvînt : arenă — nisipă­­rie. Latin, arena = nisip. Aces­ta este cuvîntul care denumește real cartierul Areni. Vechii suceveni și istoria Su­cevei cunoaște și folosește din vremuri străvechi cuvîntul A­­reni și nu Arini. Dacă această schimbare ar a­­vea un caracter comun sau banal n-ar fi nimic de obiectat. Dar cînd este vorba de a de­forma un cuvînt istoric, se schimbă lucrurile. Datele isto­rice, referitoare chiar la indi­carea unor localități legate de anumite evenimente din trecu­tul nostru, nu este îngăduit a fi schimbate. De aceea, se impune ca cei în drept să corec­teze această greșeală și să resta­­bilească numirea istorică Areni“. * In susținerea acestei propu­neri, corespondentul nostru a­­duce o serioasă documentație istorică pe care, pentru econo­mia de spațiu, nu o mai repro­ducem. Socotim însă conclu­ziile sale întemeiate și ținem la dispoziția organelor de resort, scrisoarea tov. Spiridon Polea­­cu-Cica. Sînt de altfel multe situații asemănătoare de alunecare­ a toponomiei, datorită ignorării originilor și preluate de auto­rități după uzul locuitorilor și nu după realități. La București, în dreptul străzii Biserica Enei se afla o stație de autobuz. In­scripția fusese așezată, întîmplă­­tor, în fața unei alte biserici. Dintr-o zi, astfel că, pentru mulți bucureșteni chiar, aceas­ta era numită biserica Enei. La Iași, în loc de str. dr. Cihac este scris Ceh­ac etc. Se impune corijarea acestor erori, în func­ție de care bunele intenții ale celor care vor să educe noile generații și pe această cale pot fi răstălmăcite. N. IRIMESCU M­OMENT isiii RAȚA MORGANA In locul lui Noe, n-aș fi luat pe bord, in ruptul capului, creaturile infame și perverse numite lișițe. Nu crăpa uni­versul de dor de rațe și­­ aici e aici scăpau scriitorii de-o pacoste. Că, vezi’ mnentale, dacă fost-au vînători Sado­­veanu și Topîrceanu și ceilalți, noi nu se cuvine să ne lăsăm mai prejos. Ca atare, mîna pe pușcă și hai în bălțile Jijiei, după — bătu-le-ar alicele ! — rațe, gîște, lișițe. Amicul meu­­, proza­­tor de frunte, între pescari plevușcă și-ntre vînători Păcală, s-a echipat de parcă-i pregătit pentru vreo lansare cu parașuta în delta fluviului Zambezi. Ți­ne pușca destul de cîș (abia mai tîrziu am aflat c-a făcut armata la cercetarea de artilerie — adică, pruduluia unde trosnea ghiuleaua și p­ormă raporta), și, ori mi s-a părut mie, ori nu prea știa la ce folosesc bîrligăturile metalice numite eufemistic cocoașe. Cînd a tras primul foc, i-a stat ceasul și i-a crăpat o cizmă — dar ce să-i faci, dacă și Sa­­doveanu... Și iată-ne orbecăind prin smîrcuri bucșite cu sfîrcuri de papură vînătă, năpădite de apă neagră și rece ca un suflet de critic structuralist, ti­vite cu stuh ca sabia și podite cu mir hulpav și hain. Amicul­­, cu pușca în cumpănă, execută pasul cocostîrcului. ..Parcă-s din o scrisoare neexpediată — îl aud suspinînd, apoi strigind cam de depârtișor : „Măi, Mircea, nu mă lă­sa ! ! !“. Nu l-am lăsat. L-am tras afară dintr-o bortă posomorită (noroc de ger, c-a amorțit lipitorile) și hai mai departe, cu apa clefăind în ciubote, după rața morgana. „Aici erau fir-ar așa și pe dincolo“ — boscorodește un vînător au­tentic, abonat la revista Asociației și cu planul de tenuri la zi. „Aici erau acu’ o stă’mînă, unde s-or hi mistuit ?“. Tîrziu, le-am găsit­­ taman pe Jijia, a­­colo unde petele de ulei (poluarea !) nu lasă apa să-nghețe. Stăteau ca măr­gelele pe lingă maluri, zbenguindu-se și conversînd în pianissimo despre sta­rea vremii, despre masele de aer rece pogorîte din spre Scandinavia și des­pre articolele lui Mironescu din revista „Magazin“. Săltăm cocoașele și, dînd un chiot precum cei nouă curcani, trecem la atac. „Frunză verde siminoc/ Tragi cu pușca, nu ia foc !" — blastămă A­­micul­­, scoțînd de pe țeava un cartuș împins de-a-ndoaselea. A fost deajuns un foc și toată rățăraia s-a mistuit în tăriile cerului. Le-am aflat iar tîrziu, după un cot cu păpuriș. O luăm prin hlei și printre tufe, ținîndu-ne răsufla­rea, uitînd de lumbago și ocrotind fie­care vreasc. Cînd ajungem în dreptul Cotului bunei speranțe, scoatem nasuri­le cu precauție de ceasornicari. Ași t Amipatele s-au fost mistuit. Aruncăm puștile pe malul înalt, scoatem țigările și... lișițele țîșnesc de sub noi — se­ as­­cunseseră sub celălalt mal. Pînă să di­buim cătarea, s-au tot dus, ducă-se, du­­că-se, ducă-se. La întoarcere, Amicul­­ a deșertat 14 focuri (calibrul 16) într-un bolovan. Martorii oculari afirmă că o alică a ajuns în creștetul pietrei, de acolo a ricoșat intr-un nor, a­lunecat apoi prin hornul Palatului Culturii, țișnind, în cele din urmă, printr-o țeava de calo­rifer spartă de la „Convorbiri literare“. Da’ cred că-s povești vînătorești. M. R. I.

Next