Cronica, 1971 (Anul 6, nr. 1-53)
1971-12-04 / nr. 49
jurnal EVADARE IN COTIDIAN ele" Acoperiți de viața de toate zilele, uităm de „mărunlucruri în mijlocul cărora trăim ; ele parcă și-au pierdut capacitatea să ne mai uimească sau noi ne-am dezobișnuit să ne mai mirăm. Bineînțeles, în fața unor „nimicuri“, pentru că silueta unei mașini sau dfra de gaze a unui reactor ne fac să ocolim un banal apus de soare sau tîmplele care ne încărunțesc. Pierzînd din vedere aceste „nimicuri“ în mijlocul cărora trăim, ne pierdem din vedere pe noi înșine. N-avem timp, sîntem mereu grăbiți, chiar foarte grăbiți, mereu în urmă cu rezolvarea a nu știu ce probleme, nu ne mai putem permite să ne mai copilărim sau să mai avem timp și pentru îndoială față de propria noastră ființă. Totul este firesc sau mai puțin firesc, mai aproape sau mai departe de perfecțiune, ne facem datoria cu vîrf și îndesat, sau mai puțin decît ar trebui sau, unii, de loc. Zilele și nopțile trec, se repetă, ca și cum totul ar merge de la sine, iar noi sîntem tot mai puțin atenți cu „măruntele“ lucruri din jur, nemaipomenit de gravi, atît de gravi încît ne pierdem cu vederea pe noi înșine. Dar vine o clipă, clipa fiecăruia, implacabilă în cruzimea ei, cînd într-o dimineață, bărbierindu-te, simți că îți tremură mina, că ceva nu este în regulă și, atunci, te trezești întrebîndu-l pe cel din oglindă : cine ești tu, cel adevărat ?... Сi-ai făcut ?... încotro ?... Cineva îmi spunea că aflîndu-ne mereu față în față, cu noi înșine, mereu sub semnul unor astfel de întrebări, viața ar fi, dacă nu imposibilă, cel puțin plictisitoare. Este un răspuns, unul comod și inutil, venit parcă dintr-un fel de optimism de mucava, care ar spune : am crescut ca să îmbătrînesc, și gata ! Mă trezesc cîteodată privind uimit o floare, ca și cum n-aș mai fi văzut-o pînă atunci, o crizantemă ca aceasta, din a cărei petale, ceva mai groase decît acele de brad, parcă te aștepți să picure sînge, sau un apus cu ieri, de început de iarnă, ca o înecare lină într-o mare de culori și, în clipele acelea de mirare copilărească, simt mai mult ca oricînd apartenența mea la univers, la prospețimea și eternitatea vieții. Clipele de evadare din cotidian, cum le numea un poet, o detașare necesară din cînd în cînd, sînt pentru mine, paradoxal, un amestec de plăcere și uimire care generează parcă automat chinuitoarele întrebări. Iată, de pildă, știm cu toții, că există undeva păstrate în niște încăperi cu temperatură constantă (cînd milioane de oameni suferă fie de frig, fie de căldură), niște monștri, care au înghițit și continuă să înghită imense bogății (cînd mulțimi nemaipomenite sînt chinuite de foame). Mai mult decît monștrii basmelor din copilărie, bombele atomice sînt monștrii monștrilor și nu-i o poveste. Cine va pune elementele creații în cămașa forței și, în general, ce putere va face posibilă nimicirea lor, ca să nu ne mai pîndească, din ascunzătorile acelea tainice, fiecare respirație, fiecare sărut, fiecare mîngîiere ? Numai noi înșine. Și mai aflăm că, la rîndul lor, mările și oceanele, se pot preface, cît de curînd, tot într-un soi de monștri. Unii savanți mai acordă doar 20—30 de ani unor mări, pînă în ziua cînd vor deveni niște pustiuri ucigătoare și, chiar dacă nu le dăm crezare, știm totuși însă cu certitudine că, ceea ce aruncă țeava de eșapament a frumoasei noastre limuzine ajunge pînă acolo în mare sau în ocean, și transformă dulceața cărnii de pește în otravă. Pînă și țeava asta a devenit periculoasă ! Am fost satisfăcuți în mîndria noastră, am simțit sub tălpi luna și acum întindem mîinile după alte corpuri cerești, dar cum putem ignora pămîntul, unde mizeria face ravagii, unde bolile au rămas la fel de violente? Cu aproximație, știm cît costă o bombă atomică, dar nu știm, în comparație cu înarmarea, ce derizorii sînt fondurile pentru învingerea cancerului. Dacă am afla totul precis, cred că revolta ne-ar fi fără margini. De ce se întîmplă așa și nu invers ?... Oare nu cumva omenirea s-a obișnuit cu aceste „mărunte“ suferințe și pericole și le uită, sau se ignoră, uitîndu-și sau ignorîndu-și de fapt propria ei ființă și menire, așa cum noi, fiecare individ, uităm măruntele lucruri ce ne înconjoară?... Sau pur și simplu am devenit total prizonierii propriilor noastre invenții. Revoltat, cînd văd pe peliculă imaginea monstruoasei ciuperci, mă întreb dacă rațiunea omului mai merită vreo stimă. Fiindcă nu prea de mult au fost stinse cuptoarele în care oamenii erau aruncați pe lopată, să ardă ca lemnele, și nici ziua aceea de vară japoneză, cînd mii de ființe n-au mai avut timp să se întrebe de ce mor, nu-i într-un trecut prea îndepărtat. Mă revolt cînd întîlnesc imaginea monstruoasei ciuperci, dar nu pierd speranța în forța omului. Mina lui cea urîtă a făcut toate acestea, mîna cealaltă, prin ale cărei degete se scurge viață și nu otravă, puternica lui mină, va fi în stare să-i spele mereu fața și să i-o facă mereu mai frumoasă. Dar acum mă întreb : cînd oare ziarele nu vor mai cuprinde vești despre nu știu ce lupte violente, cînd radio-ul sau televizorul nu ne vor mai aduce în casă știri despre nu știu ce incidente de frontieră, despre nu știu ce avantaje ale unuia sau ale altuia în producția de arme, despre nu știu care mașinații, ca talpa celui tare să se așeze pe grumazul celui slab ? ... ci pur și simplu să auzim: oameni buni, fraților, am învins cancerul... în pustiul Saharei a început să plouă, vîrsta medie a omului depășește o sută de ani, toți putem mînca acum pe săturate, toți avem cu ce ne îmbrăca, medicii sînt înarmați pînă în dinți ca să ne apere viața... Asemenea telegrame de presă visez să citesc, să aud, îmi amintesc că, întîmplător, sfîrșitul războiului m-a găsit printre niște coloane de oameni și mașini într-o cumplită învălmășeală, peste care vestea păcii a țîșnit ca un fulger ; și eu, copilul de atunci, priveam mirat cum oameni în toată firea, încercați de atîta durere, plîngeau în hohote. Ce fel de plîns va fi acela cînd telegramele de presă pe care le visez vor fulgera peste tot pămîntul ? Utopii ? Poate nu, poate tocmai acum este foarte aproape clipa cînd irațiunea va fi localizată și prefăcută în neputință. Mă încăpățînez să descopăr crizantema asta uitată, din ale cărei petale parcă ar picura sînge, și asta nu-mi ucide speranțele. Dar, paradoxal, evadarea mea este tocmai în cotidian, atunci ui „măruntele“ lucruri din jur, dar și chinuitoarele, cumplitele întrebări. CORNELIU ȘTEFANACHE MINISTERUL ÎNVĂȚĂMÎNTULUI Institutul politehnic din Iași ANUNȚĂ scoaterea la concurs a postului de profesor, poz. 2, Catedra de drumuri și poduri, disciplina „Geotehnică și fundații“ Candidații la concurs vor depune în termen de 30 zile de la data publicării acestui anunț în Buletinul Oficial al R.S.R., la Secretariatul rectoratului Institutului politehnic din Iași, Calea 23 August nr. 22, cererea de înscriere împreună cu actele prevăzute de Legea nr. 6 privind Statutul personalului didactic din R.S.R., publicată în Buletinul Oficial al R.S.R. nr. 33 din 15 martie 1969, p. 1. Concursul se va desfășura la sediul Institutului politehnic din Iași, în conformitate cu prevederile legii susmenționate. cronica • 2 TEATRULUI TINERETUL Din nou, această temă care s-ar cuveni să rețină mai mult atenția directorilor, a regizorilor și secretarilor literari și nu numai în ocazii festive, a fost reluată în „Scînteia“ sub semnătura autorizată a lui I. Massoff. Semnalăm această intervenție a cunoscutului istoriograf al teatrului românesc pentru că, dincolo de aspectele teoretice discutate la simpozioane și studii, însă inoperante în practică, aflăm aici propuneri concrete pentru apropierea tineretului de teatru. Aceasta ni se pare a fi problema-cheie, din care derivă atît preocupările de repertoriu cît și cele referitoare la modalitățile pătrunderii teatrului în obișnuința și sfera de interese a tinerilor, îndeosebi elevi și studenți. Cum și la ce nivel putem interesa această importantă categorie a publicului ? In nici un caz, credem noi, prin demistificare și parodie. Pentru că parodierea presupune ea însăși cunoașterea prealabilă și adîncită a modelelor. Magia teatrului trebuie să se manifeste cu toată vigoarea, cu întreaga ei putere de a transforma gestul banal în gest semnificativ, individul comun în exemplar excepțional, cuvîntul cu un sens univoc, arătat în dicționare, în poem. Numai așa teatrul poate interesa, în centrul lui stînd actorii, personalitățile reale, nu cele fabricate prin reclama obstinată a congenerilor de grup. Un reputat om de teatru plasticiza esența actului teatral spunînd că relațiile scenice (pornind de la conflictul piesei la oglindirea lui prin actori) trebuie să capete intensitatea ideală (nu ... vocală, cum cred unii) a arcului voltaic. In sensul acesta, a-i aduce pe tineri în preajma actorilor, a-i învăța să creadă în calitatea unei ficțiuni care sintetizează realul, a le crea condiții ca să poată iubi și să se poată pasiona pentru valorile expresiei scenice — înseamnă a acționa efectiv și salutar pentru teatru. Dar asta înseamnă construi, nu a dărîma, a crea a iluzia adevărului, și nu a demonta această iluzie pînă sfărîmarea sensurilor ei pozițivare. Căci iluzia teatrală nu înseamnă neapărat idealizare, și cu atît mai puțin idealism sau evadare , înseamnă teatru veritabil. Numai după trăirea unor asemenea momente este loc și pentru... distanțare, desacralizare, cinism și deriziune. Procedînd invers, nu trebuie să ne mai mirăm că balcoanele și galeria, locuri predilecte ale spectatorilor tineri, rămîn adesea pustii ... ETHOS ROMÂNESC Reținem din manifestările științifice ale săptămînii constituirea cercului de etnologie, reunind specialiști de renume național din ramuri ca etnografia, antropolgia, folcloristica, lingvistica. A fost ales un comitet de conducere al președinte este prof. dr. cărui doc. Gh. Ivănescu, membru corespondent al Academiei. Cercul își propune să studieze probleme ale ethosului românesc, tematică ce se înscrie în planul general de cercetare a Societății de etnologie și antropologie. Dintre primele comunicări proiectate consemnăm titluri ca : Procesele de etnogeneză, Adevăr și eroare în teoria asupra originii românilor a lui Al. Philippide, Originea poporului român pe baza materialelor antropologice etc. FILMUL „ORAȘUL ȘI STRADA“ în Ceea ce ne-a plăcut mai mult scurt-metrajul dedicat lașului de Mircea Radu Iacoban (în calitate de scenarist) este o anume sensibilizare a imaginii, faptul că — dincolo de fotografie și de peisaj, dar prin selecția și comentariul acestora — s-a instituit o realitate spirituală care traduce spectatorilor mai fidel și mai profund decît cutare moment sau priveliște considerată separat, traduce, sufletul Iașilor. E sufletul unei cetăți în care, pe lingă voievozii atotstăpînitori cu sabia, au ostenit și mari voievozi ai culturii române. Spre deosebire de alte evocări ale Iașului, vorbite sau scrise, cea pe care o datorăm lui Iacoban și realizatorilor de la studioul Sahia (regia : Radu Hangu, imaginea : Miliutin Obradovici, aranjamentul muzical , Teodor Mitache nu are nimic ostentativ în ton, nu face paradă de date, documente, cifre, sau floricele stilistice de genul „dulce tîrg ..." banalizate, tînguioase și superficiale, ca orice clișeu. Autorul scenariului a știut să aleagă din mulțimea monumentelor și a locurilor unei istorii de glorie. A ales puțin, însă exact ce trebuia într-o prezentare menită să-i ispitească pe viitorii vizitatori, să le deschidă ochii și să le încălzească inimile pentru a afla apoi singuri, cu sinceră emoție, farmecul unui oraș, în care, la tot pasul, trecutul se împletește cu prezentul. Toată admirația, de asemenea, pentru imagine, pentru culoare, pentru modul în care nu se deschid în față tainele unei cetăți a tinereții studioase și a avîntului industrial. Toate ne sînt dezvăluite prin glasul autorului, într-un mod direct, cu o gravitate sinceră, discretă, fără emfază, ca o confesiune, care constituie, in același timp, și o profesiune de credință. Subliniind reușita filmului, nu putem trece cu vederea inspirata inițiativă a Consiliului popular al municipiului care a solicitat în acest sens studioul „Al. Sahia“. SESIUNE ȘTIINȚIFICĂ Intrată în tradiția Institutului de medicină și Farmacie din Iași „Ziua Institutului“ a fost sărbătorită anul acesta, la 1 decembrie, printr-o amplă manifestare științifică. Cea de-a X-a sesiune a cadrelor didactice din Institutul de medicină și farmacie Iași, organizată sub egida Ministerului învățământului și a Institutului de medicină, a reunit rezultatele cercetării renumitei școli de medicină ieșene, care a cuprins aproape majoritatea cercetătorilor din domeniul medicinei din Iași. Avînd loc într-o singură zi, sesiunea științifică a cadrelor didactice ale I.M.F. Iași, bucurîndu-se de participarea cercetătorilor de la institutele similare din țară, s-a desfășurat în patru secții : Diagnosticul precoce și terapia cancerului (I), Infecții streptococice și complicații tardive nesupurative (II), Științe sociale (III) și Două subsecții Varia I și II în care au fost susținute și discutate comunicări în domeniul medicinei legale, psihiatriei, istoriei medicinei etc. Cele peste 125 de lucrări, precum și numeroasele discuții purtate pe marginea lor ilustrează bogata activitate științifică a cercetătorilor în domeniul medicinei. Sesiunea științifică de anul acesta dedicată „Zilei Institutului“ se constituie astfel, ca o importantă manifestare științifică, CÎNTARE ROMÂNIEI Reunind pe afiș numele lui Octav Băncilă, Magda Ianculescu, Ion Marinescu, Gheorghe Cozorici, Silviu Stănculescu, Constanța Cîmpeanu, Nicolae Țăranu, Elena Sereda, Elena Dacian, recitalul Sînt suflet în sufletul neamului meu (care a avut loc la Buzău în 29 noiembrie a.c.) constituie un înălțător moment poetic ce poate fi pus sub semnul cuvintelor tovarășului Nicolae Ceaușescu : „Avem nevoie de o artă care să fie suflet în sufletul poporului, să redea și greul și bucuria și visurile spre viitor ale oamenilor muncii“. Bucurîndu-se de un real succes, această confruntare a unei creații menite să exalte sentimentul istoriei, și-a împlinit o nobilă misiune. Iată deci un spectacol cu caracter de eveniment. O dovedește respectul publicului pentru arta de amplă rezonanță. TRIBUNA ȘCOLII Un săptămînal care a devenit, în ultima vreme, deosebit de interesant și accesibil unei mase largi a cititorilor preocupați de problemele învățămîntului și, în general, ale culturii tinerilor este „Tribuna școlii“. Nu-i vorba de lecții rigide, nici de probleme speciale, ci de discuții, informații, opinii la asupra întregii sfere a culturi rii actuale, cu un rol atît de important în formarea spirituală a tineretului. Revista publică reproduceri după lucrările de artă ale pictorilor noștri clasici, interviuri cu personalități de primă mărime ale culturii (în nr. 25—27 noiembrie cu acad. Octav Onicescu) și are o serie de colaborări fixe asigurate de acad. Miron Nicolescu, Mircea Malița, Mihnea Gheorghiu, N. Carandino, Adrian Păunescu, Fănuș Neagu ș.a. Prin alcătuirea ei, prin ținuta asigurată de noua conducere (redactor șef : Aurel Dragoș Munteanu), revista, care nu face concesii în aprecierea critică a literaturii, artei și a creației științifice, constituie astfel și o replică polemică adusă unor concepții vetuste care considerau cultura tinerilor un teritoriu aparte, edulcorat și îndepărtat de frămîntările actualității. Este constatarea esențială care explică și semnalarea de față. Dialog cu cititorii Tovarășul Ion Mladin din Sinaia, Calea București 46, își manifestă, într-o scrisoare trimisă redacției, insatisfacția față de statuia poetului Bacovia datorată lui Const. Popovici și dezvelită nu de mult la Bacău. Vorbind despre responsabilitatea actului de creație, corespondentul nostru consideră că, atunci cînd e vorba de oameni, de personalități ale culturii, artistul trebuie să se supună imperativului fidelității față de imaginea originală. Or, statuia de la Bacău, — afirmă tov. Ion Mladin — nu seamănă cu Bacovia. Sculptorul a intenționat, probabil, să sugereze suferința poetului și a construit un personaj prea copleșit fizic, aplecat, cu ochii în pămînt. In acest punct, argumentarea cititorului care ni s-a adresat nouă, ni se pare vrednică de luat în seamă : „Suferința poetului nostru, nu a fost o suferință a imprudenței, a excesului, deci o suferință fizică, ci una cultă“, așadar, una care implică atît planul cunoașterii cît și al afectivității, cunoaștere, raportată la această Prin urmare, expresia sugerată de sculptor în cazul de față ar fi una melodramatică, exterioară, deci inadecvată față de specificul poetului. Sculptorul ar fi servit mai bine memoria și spiritualitatea bacoviană și ar fi fost „mai aproape de artă“ dacă ar fi reprezentat cu fidelitate chipul lui Bacovia. Pornind de la un caz concret, corespondentul nostru abordează, de fapt, o temă mult discutată, cu privire la libertatea de interpretare a artistului, deci la îndepărtarea de mimesis. Ca orice controversă în planul esteticii, un răspuns definitiv și tranșant nu se poate da decît cu riscul unei atitudini dogmatice. Totuși, fiind vorba de statuia unei personalități pusă în mijlocul orașului, măsura în care ea, pornind de la o imagine generală și accesibilă, poate spiritualiza, îndeplinind o funcție de culturalizare, este stabilită și de cei care au avut să-i aprecieze acest rol : comisia de recepție, edilitatea etc. Din moment ce statuia a fost acceptată, înseamnă că ea a întrunit aceste voci. Dar controversa în jurul unei opere de artă, mai ales a unei statui este, oricînd, stimulatoriu in toate planurile. * Tovarășul Spiridon Poleacu- Cica din Iași, Aleea Rozelor 8, bloc D2, ne scrie : „De cîțiva ani băștinașii suceveni și istoricii vechii Cetăți de Scaun privesc nedumeriți la o desfigurare istorică, relativ la folosirea curentă, de către neștiutori, a unui cuvînt ce privește o anumită parte din orașul Suceava. Este vorba de cartierul Areni. Nu de mulți ani, localitatea istorică Areni a fost botezată cu alt nume asemănător : Arini, înțelesul ambelor cuvinte este complet deosebit unul de altul. O semnificație are cuvîntul areni și alta arini, înțelesul ultimului cuvînt — arini — este cunoscut de toată lumea. Despre semnificația primului — Areni — puțini au cunoștință. Cuvîntul Areni are filiațiune cu alt cuvînt : arenă — nisipărie. Latin, arena = nisip. Acesta este cuvîntul care denumește real cartierul Areni. Vechii suceveni și istoria Sucevei cunoaște și folosește din vremuri străvechi cuvîntul Areni și nu Arini. Dacă această schimbare ar avea un caracter comun sau banal n-ar fi nimic de obiectat. Dar cînd este vorba de a deforma un cuvînt istoric, se schimbă lucrurile. Datele istorice, referitoare chiar la indicarea unor localități legate de anumite evenimente din trecutul nostru, nu este îngăduit a fi schimbate. De aceea, se impune ca cei în drept să corecteze această greșeală și să restabilească numirea istorică Areni“. * In susținerea acestei propuneri, corespondentul nostru aduce o serioasă documentație istorică pe care, pentru economia de spațiu, nu o mai reproducem. Socotim însă concluziile sale întemeiate și ținem la dispoziția organelor de resort, scrisoarea tov. Spiridon Poleacu-Cica. Sînt de altfel multe situații asemănătoare de alunecare a toponomiei, datorită ignorării originilor și preluate de autorități după uzul locuitorilor și nu după realități. La București, în dreptul străzii Biserica Enei se afla o stație de autobuz. Inscripția fusese așezată, întîmplător, în fața unei alte biserici. Dintr-o zi, astfel că, pentru mulți bucureșteni chiar, aceasta era numită biserica Enei. La Iași, în loc de str. dr. Cihac este scris Cehac etc. Se impune corijarea acestor erori, în funcție de care bunele intenții ale celor care vor să educe noile generații și pe această cale pot fi răstălmăcite. N. IRIMESCU MOMENT isiii RAȚA MORGANA In locul lui Noe, n-aș fi luat pe bord, in ruptul capului, creaturile infame și perverse numite lișițe. Nu crăpa universul de dor de rațe și aici e aici scăpau scriitorii de-o pacoste. Că, vezi’ mnentale, dacă fost-au vînători Sadoveanu și Topîrceanu și ceilalți, noi nu se cuvine să ne lăsăm mai prejos. Ca atare, mîna pe pușcă și hai în bălțile Jijiei, după — bătu-le-ar alicele ! — rațe, gîște, lișițe. Amicul meu, prozator de frunte, între pescari plevușcă și-ntre vînători Păcală, s-a echipat de parcă-i pregătit pentru vreo lansare cu parașuta în delta fluviului Zambezi. Ține pușca destul de cîș (abia mai tîrziu am aflat c-a făcut armata la cercetarea de artilerie — adică, pruduluia unde trosnea ghiuleaua și pormă raporta), și, ori mi s-a părut mie, ori nu prea știa la ce folosesc bîrligăturile metalice numite eufemistic cocoașe. Cînd a tras primul foc, i-a stat ceasul și i-a crăpat o cizmă — dar ce să-i faci, dacă și Sadoveanu... Și iată-ne orbecăind prin smîrcuri bucșite cu sfîrcuri de papură vînătă, năpădite de apă neagră și rece ca un suflet de critic structuralist, tivite cu stuh ca sabia și podite cu mir hulpav și hain. Amicul, cu pușca în cumpănă, execută pasul cocostîrcului. ..Parcă-s din o scrisoare neexpediată — îl aud suspinînd, apoi strigind cam de depârtișor : „Măi, Mircea, nu mă lăsa ! ! !“. Nu l-am lăsat. L-am tras afară dintr-o bortă posomorită (noroc de ger, c-a amorțit lipitorile) și hai mai departe, cu apa clefăind în ciubote, după rața morgana. „Aici erau fir-ar așa și pe dincolo“ — boscorodește un vînător autentic, abonat la revista Asociației și cu planul de tenuri la zi. „Aici erau acu’ o stă’mînă, unde s-or hi mistuit ?“. Tîrziu, le-am găsit taman pe Jijia, acolo unde petele de ulei (poluarea !) nu lasă apa să-nghețe. Stăteau ca mărgelele pe lingă maluri, zbenguindu-se și conversînd în pianissimo despre starea vremii, despre masele de aer rece pogorîte din spre Scandinavia și despre articolele lui Mironescu din revista „Magazin“. Săltăm cocoașele și, dînd un chiot precum cei nouă curcani, trecem la atac. „Frunză verde siminoc/ Tragi cu pușca, nu ia foc !" — blastămă Amicul, scoțînd de pe țeava un cartuș împins de-a-ndoaselea. A fost deajuns un foc și toată rățăraia s-a mistuit în tăriile cerului. Le-am aflat iar tîrziu, după un cot cu păpuriș. O luăm prin hlei și printre tufe, ținîndu-ne răsuflarea, uitînd de lumbago și ocrotind fiecare vreasc. Cînd ajungem în dreptul Cotului bunei speranțe, scoatem nasurile cu precauție de ceasornicari. Ași t Amipatele s-au fost mistuit. Aruncăm puștile pe malul înalt, scoatem țigările și... lișițele țîșnesc de sub noi — se ascunseseră sub celălalt mal. Pînă să dibuim cătarea, s-au tot dus, ducă-se, ducă-se, ducă-se. La întoarcere, Amicul a deșertat 14 focuri (calibrul 16) într-un bolovan. Martorii oculari afirmă că o alică a ajuns în creștetul pietrei, de acolo a ricoșat intr-un nor, alunecat apoi prin hornul Palatului Culturii, țișnind, în cele din urmă, printr-o țeava de calorifer spartă de la „Convorbiri literare“. Da’ cred că-s povești vînătorești. M. R. I.