Cronica, 1972 (Anul 7, nr. 1-52)

1972-01-07 / nr. 1

с г от с a literara с г on rca */ ■г а г à > -*Чл’ ж liviu LEONTE rabil Anul literar 1071 s-a încheiat cu un bilanț fava­pentru critică. Alături de monografii dedicate unor curente sau scriitori, au apărut numeroase volume însemnînd culegeri de articole, studii și cronici, dedi­cate în majoritatea cazurilor, literaturii actuale, u­­nele din ele -au mai mult un caracter panoramic, altele sînt subordonate mai­­ riguros unei idei centrale. In sfirsit altele își propun doar enunțarea unor puncte de vedere asupra problemelor teoretice și practice ale literaturii, așa cum­ rezultă ele din succesiunea de ar­ticole antologate. Unitatea­­.unor asemenea volume re­zultă în primul rând din unitatea de metodă a criti­cului. în această categorie se situează volumele, altfel foarte diferite ca structură. Modele și exemple de Marian Popa și Incursiuni in literatura de azi de Voicu Bugariu. Modele și mare diversitate exemple este o carte de eseuri de o tematică (citez primele trei titluri : Mesaj și convenție in literatură, Absurditatea parado­xalii a actului critic, Dacă am refuza din cinci in cinci poezia), cu treceri frecvente de la tonul grav la ironie și autoironie și chiar cu intenția de a „desființa“ une­le din temele serioase propuse, după o demonstrație răbdătoare, compromițându-le prin calambururi și e­­xemple hilare. Volumul aparține prioritar teoriei lite­rare, Marian Popa probînd o excelentă cunoaștere a stadiului actual al cercetării, atît în ceea ce privește metoda cit și terminologia pe care o utilizează cu de­zinvoltură și fantezie. Modelele sale literare nu mai sînt însă contemporane cu teoriile la care aderă, ele situîndu-se, de obicei în perimetrul clasicismului și al raționalismului. Criticul acceptând și explicând inova­țiile literaturii moderne, nu pierde ocazia de a denun­­ța abuzurile, abaterile de la finalitatea artei sub ra­portul conținutului sau al mijloacelor de expresie. Hitul și rinjetul ar ține, potrivit unui paralelism avut mereu în vedere, de două perioade distincte din istoria literaturii : una in care rîsul își păstrează funcțiile sale critice salutare, cealaltă se degradează, pierzîndu-și atributele fundamentale în literatura absurdului. Con­cluzia, justă în datele ei esențiale, dar care se cere nuan­țată de la un scriitor la altul, este că ridiculizarea aba­terilor de la condiția normală a umanității a fost înlo­­cuită cu ridiculizarea însăși a naturii umane. Paralela rîs-rînjet ilustrează încă o dată idealul raționalist și umanist al criticului : „Rîsul este un fenomen social și în orice caz unul moral. Dar rinjetul ? Hîsu­l este un act constructiv și în orice caz unui optimist, pentru că el este semnul rațiunii. Dar rin­jetul ." Un alt simptom al decăderii unei părți din litera­tura contemporană este, în concepția criticului, folosirea abuzivă a mitului care, sleit de întrebările active ale impulsul­ui inițial, trădează o lege a gîndirii, imposibi­litatea originalității creatoare. Aceeași comoditate se poate observa și în formele mai subtile de preluare a miturilor, când termenilor propuși la început li se dau accepții noi, uneori total opuse datelor prime. Demiti­­zarea pe care Marian Popa nu o numește dar o subîn­țelege, poate fi și ea integrată aceleiași comodități de stîndire ascunsă sub aparențe polemice, de agitație spirituală. Fie că pleacă de la idei legate strict de specificul fenomenului literar (Oniric și fantezie, Parabolă și ale­gorie) fie­­c­are in vedere idei de Ordin general, apli­cate numai literaturii (stilul și rinjetul,f Erotism și ero­tomanie), eseurile dezvăluie o remarcabilă capacitate speculativă, posibilitatea de a extrage cu promptitudine exemple din literaturi aparținînd celor mai diverse epoci și tendințe. Criticul citează eroi și opere de la epopeile homerice la noul roman și literatura de science-fiction cu o plăcere pe alocuri barocă a enumerării și a eru­diției. Preferințelor clasice li se adaogă și recunoaște­­rea operelor moderne atunci cînd e vorba de schimbă­rile operate in structura epică (Modificări năvălite și sintactice in proza mai nouă) sau în valorile de con­ținut propuse. Dacă despre scriitorii străini ideile sînt în general cunoscute, cu greu putîndu-se aduce noi contribuții, in schimb pentru scriitorii români punctele de vedere sunt marcat personale. Plecînd de la Proust, •Jogie și Céline care au răsturnat normele de construc­ție și expresie artistică și literară, criticul ajunge la ecourile în proza românească, tratate diferențiat si in­fin­i­ție de necesitățile de conținut ale operei. Astfel „dereglarea“ narativă din volumul al doilea al Mora­­vu­ți­lor se explică nu numai prin influențe externe, d­ar și prin cerințele interne ale romanului, reflectînd mo­mente de­ haos și derută în conștiința eroilor. Omul care merge fără busolă este unul din textele tipice ale volumului. Punctul de plecare este insolit și for­mularea lui în termeni academici ar cădea în ridicol. Cine ar da un titlu precum „Mersul în liter­ain a ro­mână"? Și tot ,și acesta este cuprinsul esculu­i, cum Două ear fi В­о­к .©­V d­e criti rezultă ,și din fraza inițială : „Oamenii au mers­­ puțin în literatura română clasică și chiar în cea interbelică"*. De la modalitatea deplasării se ajunge la descifrarea sensurilor existențiale ale personajelor lipsite, în proza modernă, de evoluții previzibile și agitate de tendințe ,puțin cunoscute de literatura tradițională. Picarescul din romanele lui Zaharia Stancu ocazionează disocieri remarcabile : „Deplasarea este pentru Darie o modalitate de a fugi de lume și de a cunoaște lumea, o posibili­tate de a se cunoaște pe sine însuși și o posibilitate­ de a scăpa de anumite ipostaze ale lui însuși“. Erudiția, trecerea continuă de la registrul grav la cel ironic, insu­ficient supravegheate, produc efecte contrare celor scon­tate. Așa se face că într-un capitol, altminteri ingenios conceput și extrem de greu de sistematizat. Titluri (ală­turi de Parabolă și alegorie, unul din cele mai bune ale volumului) întîlnim inadecvări de ton, excesivă seriozi­tate în fața unor locuri comune sau, din contra, trecerea cu ușurință peste idei care ar fi meritat o atenție spo­rită. Dar orice metodă are riscurile ei, orice talent absen­țele lui, și, semnalîndu-le, nu am intenționat a mini­maliza meritele acestei cărți de erudiție și fantezie cri­tică, locul ei bine marcat, singular, în peisajul critic actual. * Incursiuni în literatura română de azi, aparținînd lui Voicu Bugariu se înscrie în seria cunoscută de vo­lume — antologii de cronici. Criticul își selectează cro­nicile, fără altă­ intenție decît de a-și formula opiniile și a-­și demonstra metoda în contact cu cîteva cărți de valoare ale literaturii actuale. El nu face deci, pentru a-i folosi formula din eseul final, o „critică negativă", ci una de inițiere în structura operei, cântînd mereu modalitatea adecvată. Trei ar fi după Voicu Bu­gariu tipurile de critică posibile îndeosebi în interpre­tarea poeziei, una, critica explicativă, câutînd să traducă in termeni logici calitatea inefabilă a li­ricii, avind totodată ambiție de a fi înțeles totul ; alta este critica eseistică, apelind la asociații și analogii și, în sfîrșit, critica metaforică, cea mai aptă de a se apropia de substanța altfel incomunicabilă a poeziei. Desigur, cum recunoaște Voicu Bugariu, nici una din modalități nu se află în stare pură, fiecare își are plusurile și minusurile ei, dar cîteva linii directoare pot fi totuși desprinse. Predominantă în volum pare a fi critstica eseistică, tinzînd spre critica metaforică fără însă a neglija nici datele stabile ale tradiționalei și didacticei critici explicative. De altfel o critică metafo­rică pură nu s-ar putea baza decît pe forța de sugestie a formulărilor, fără a căuta să desfacă articulațiile ope­rei. Voicu Bugariu încearcă și acest tur de forță în Povestea ceasului și a lui Zacharias Lichter, cu inten­ția de a concentra într-o singură „metafora­ parabolă“, substanța cărții lui Matei Călinescu : „Intr-o zi spre scară se opri. O tăcere tună se așter­nu asupra pieței. Oamenii tresăriră și se uitară mirați spre el. Poate că se­­ obișnuiseră cu vocea lui la fel ca și cu muzica sferelor și nu o mai auzeau de mult, iar acum erau loviți de încetarea ei. Drept, cu barba în vînt, Zacharias R­ichter îi privi cîteva clipe. Apoi se îndreptă cu pari siguri spre orologiu, își ridică mîinile, ce -abia acum își arătară dimensiunile neobișnuit de mari, și smulse lonind cele două arătătoare uriașe ale ceasului. Metalul lor scrîșin ciudat, plîngător. Apoi fără să stea pe gînduri, deslipi o margine a cadranului și începu să tragă de cap cu vinele gîtului și ale brațelor îngroșate l­a niște frînghii, gemînd "din cauza efortului, în puțin timp­­ eu și să îl smulgă cu totul și îl aruncă, avînd luciri demențiale", în ochi, la picioarele privito­rilor. Se edeau acum sutele de roți, de diferite­­ mă­rimi, sclipitoare, rotindu-se mai încet sau mai repede. Ceasul continua să meargă, dar nu mai arăta nimic“. Am citat dintr-un text limită, numai pentru a ilus­tra idealul critic al unui comentator cu nostalgia se­cretă a literaturii. Cronicile lui încadrabile în catego­riile anterior amintite, se aplică volumelor cu valoare recunoscută, descoperind noi fațete ale artei scriitorilor și cântînd permanent ideile dominante Nu întîmplător titlurile cronicilor nu reproduc pe cele ale volumelor discutate. Intenția lor e formularea cuprinzătoare -sin­tetică : Echilibru și melancolie, Durată și intensitate, O magie a istoriei. „Contribuțiile“ sînt notabile și ele privesc atît poezia, unde sînt urmărite cu precădere evoluția metaforei în literatura modernă și atitudinea față de limbaj, cît și proza, unde se rețin observațiile particulare, dictate de realitatea individuală a operelor (Moromeții, Jocul cu moartea). Pericolul rămîne litera­turizarea, deci tot seducția criticii metaforice, dar prea desprinsă de substanța concretă a operei, ca în cazul cronicii dedicate romanului Prins. Este totuși un caz izolat și volumul lui Voicu Bugariu atestă o certă vo­cație căreia aplecarea sistematică asupra fenomenului literar actual, îi va dezvălui mai concludent calitățile de interpretare și de integrare în sinteză. MAI­AN POPA Modele și .­­­­ exemple s cronica • 2 —-V f T­a­pi­e­n­t­a­r­i и [UNK] Muzicalism si reflecție. 1 » VASLE NICOLESCU Const. GOPRAGA Nevoia de a sesiza și adinei înțelesurile exis­tenței se traduce la acest meditativ in întrebări și­ parabole, in asimilarea marilor lecții de uma­nism de la cei vechi, paralel cu vibrația lirică pentru prezent. Fondul muzical, specific medi­tațiilor lui Vasile Nicolescu de la Liturghii ne­gre (ИМИ) pină la Clopotul nins ( 1971), consu­ltind un element temperamental, permanent deci,­­dar și o trăsătură mai largă a acelui­ spirit mo­dern, care, sfișiat, își caută un echilibru intre inteligență și lirism. Sentimentul cenzurat, re­primat sistematic, risca frigiditatea ; drept mijloc defensiv, ideile își asociază muzica, de unde o poezie a intelectului ,o temperatură medie, un aer elegiac, detașat de zguduirile tragicului, dis­tanțat, totodată, de fervoarea clipei de bucurie. CE călătorie interioară în universul liric al­ lui Vasile Nicolescu e o pendulare între conștiința unui eu întrebător (de tipul : „Ce știu eu­?“) și sentimentul solidarității umane. Lui Enescu, poe­tul ii consacra din 1958­ un luminos imn, pornit din credința că muzicianul — prin extensiune creatorul lrr­­ tevere — reprezintă un triumf al geniului in lupta cu neantul. De reținut, dintr-un fragment, semnificativ intitulat" Ursitoarele, ideea că artistul e predestinat să vorbească la modul sintetic, rezumatic. Că e unul în toți. După Poeme (1963), stilul lui, Vasile N­ico­­lescu reflectă, iutii in Parabola focului (1967), apoi in Clopotul nins, ultima să culegere, o anu­mită simbolistică. Nu e vorba de vreun limbaj cifrat, dimpotrivă de coordonate limpezi, de o poezie înțeleasă spațial, ca modalitate de inte­grare intr-un univers consonant. De la poet către cosmos, se întinde o rețea infinită de re­lații, cărora li se caută sensuri. Un titlu de poem, Vase comunicante, concretizează, în fond, necesitat­ea acordului : „de la un capăt la altul al lumii,­­ de la un capăt la altul al stelelor“. Spaima, somnul, oglinda, muzica, dansul devin, in cadrul convenției lirice, moduri, de a comu­nica rezistența, acceptarea sau elanul. Dup­ă un vis „cu îngrozitoare tangaje— in oglinzi de cristal se luminează „eroica patrie“. Timpul, spațiul, destinul ridică întrebări, se interferea­ză intr-o conștiință-oglindă : „Fugim prin o­­glinzi, chenare ale tainei (...) / Ca stinsele ste­le in ochii lui, celui ascuns“ (Cu chipuri de ceară). Spații sonore vibrează, intreținind mira­jul. Poetul percepe „cu-ntretăieri de gînduri, de sunete", stimulat de acorduri de clavicin, de oboi, de orologii, de cetera, de piane ; ne oferă o invențiune pentru endiolină și lieduri: „Să evite pasul tău, acum ! / Dar pasul meu este de fum“ (tried). Visul însuși e o „corabie de sunete". Latura insesizabilă a timpului își face simțită prezența lor sonor : „Moară a timpului, greier (.. .) / scrîșnet de Saturn hămesti, 1 licu­rici in frunzișul Muzicii" (Auditiv). Spațialitatea și muzicalul sînt elemente com­plementare, ambele favorizînd visul. Alte ele­mente din amintitul cod , de simboluri, sînt focul („iluzie a tot се-ar fi putut să fie,­­ ilu­zie a tot ce nu va fi"), norii („eu, orb cu plete sure" , „tu, tainica zăpadă“), rîurile („un delir proorocind" ), umbra („carul fără da triumf al umbrei“). Toate converg într-o senzație de im­ponderabil, timpul, de pildă, curgînd „cu în­geri de aer", ora fiind de „fum", glasul fiind „dincolo de lucruri, precum umbra“. Tentația absolutului e: „m­icia pasăre­ a lumii, Pasăre- Gind", săgetind „prin munții de aer ai visului". In concepț­ia a estai­p­et grav, cuvintele dobin­­desc vas­­e solare, tradiționind geneza, motiv pentru care funcția lor e redefinită în mod obsesiv ..Dacă ar fi avut trup aș fi zidit cu ele un nou univ­ers (...­) I Cuvinte necesare ca pârnea Și aerul" (Ghitare In „Contrescarpe“). Al­ții se pling, in literatură, de insuficiențele cu cititului Pentru autorul Clopotului nins, cuvân­tul este însăși viața . ..La sfirșitul fiecărui cu­vânt­­ începe marea tăcere, turnul timpului se înclină,­­ inima lucrurilor nu se mai aude“ (Geneză). Eclectic, Vasile Nicolescu reține din istorie din fabulosul antichității, din cultura modernă, tot felul de sugestii, asociații și ritmuri pentru parabole. Asimilate gîndirii proprii, acestea conferă poeziei sale un aer de universalitate in timp și sixițiu, de la Orphan la Van Gogh, de la Semiramida și Zoroastru la Garc­a Lorca, iar spațiul de la Car­păți la Yucatan. Masca poetu­lui cărturar evită insă balastul erudiției. De observat, în unele poezii tonul sentențios, un limbaj gnomic, efect al lecturilor cu fond filo­zofic ; uite ori impresia afinităților cu Blaga și viziuni sotemn-metafizice (Universalii, întoarce­rea lui Cain). Sau pythagoreica nostalgie a ma­rii armonii : „Tu încă păstrează­­ proporția pura"... (Secțiunea de aur). Nu trebuie uitat, în sfîrșit, poetul angajat, patriotul, cetățeanul. Pro­filul lui Vasile Nicolescu e acela al unui crea­tor exigent cu sine, cultivtnd, de un sfert de veac, elevația și el hoțul cu o consecință strins­ă^asoctuil­or talentului

Next