Cronica, 1972 (Anul 7, nr. 1-52)
1972-01-07 / nr. 1
с г от с a literara с г on rca */ ■г а г à > -*Чл’ ж liviu LEONTE rabil Anul literar 1071 s-a încheiat cu un bilanț favapentru critică. Alături de monografii dedicate unor curente sau scriitori, au apărut numeroase volume însemnînd culegeri de articole, studii și cronici, dedicate în majoritatea cazurilor, literaturii actuale, unele din ele -au mai mult un caracter panoramic, altele sînt subordonate mai riguros unei idei centrale. In sfirsit altele își propun doar enunțarea unor puncte de vedere asupra problemelor teoretice și practice ale literaturii, așa cum rezultă ele din succesiunea de articole antologate. Unitatea.unor asemenea volume rezultă în primul rând din unitatea de metodă a criticului. în această categorie se situează volumele, altfel foarte diferite ca structură. Modele și exemple de Marian Popa și Incursiuni in literatura de azi de Voicu Bugariu. Modele și mare diversitate exemple este o carte de eseuri de o tematică (citez primele trei titluri : Mesaj și convenție in literatură, Absurditatea paradoxalii a actului critic, Dacă am refuza din cinci in cinci poezia), cu treceri frecvente de la tonul grav la ironie și autoironie și chiar cu intenția de a „desființa“ unele din temele serioase propuse, după o demonstrație răbdătoare, compromițându-le prin calambururi și exemple hilare. Volumul aparține prioritar teoriei literare, Marian Popa probînd o excelentă cunoaștere a stadiului actual al cercetării, atît în ceea ce privește metoda cit și terminologia pe care o utilizează cu dezinvoltură și fantezie. Modelele sale literare nu mai sînt însă contemporane cu teoriile la care aderă, ele situîndu-se, de obicei în perimetrul clasicismului și al raționalismului. Criticul acceptând și explicând inovațiile literaturii moderne, nu pierde ocazia de a denunța abuzurile, abaterile de la finalitatea artei sub raportul conținutului sau al mijloacelor de expresie. Hitul și rinjetul ar ține, potrivit unui paralelism avut mereu în vedere, de două perioade distincte din istoria literaturii : una in care rîsul își păstrează funcțiile sale critice salutare, cealaltă se degradează, pierzîndu-și atributele fundamentale în literatura absurdului. Concluzia, justă în datele ei esențiale, dar care se cere nuanțată de la un scriitor la altul, este că ridiculizarea abaterilor de la condiția normală a umanității a fost înlocuită cu ridiculizarea însăși a naturii umane. Paralela rîs-rînjet ilustrează încă o dată idealul raționalist și umanist al criticului : „Rîsul este un fenomen social și în orice caz unul moral. Dar rinjetul ? Hîsul este un act constructiv și în orice caz unui optimist, pentru că el este semnul rațiunii. Dar rinjetul ." Un alt simptom al decăderii unei părți din literatura contemporană este, în concepția criticului, folosirea abuzivă a mitului care, sleit de întrebările active ale impulsului inițial, trădează o lege a gîndirii, imposibilitatea originalității creatoare. Aceeași comoditate se poate observa și în formele mai subtile de preluare a miturilor, când termenilor propuși la început li se dau accepții noi, uneori total opuse datelor prime. Demitizarea pe care Marian Popa nu o numește dar o subînțelege, poate fi și ea integrată aceleiași comodități de stîndire ascunsă sub aparențe polemice, de agitație spirituală. Fie că pleacă de la idei legate strict de specificul fenomenului literar (Oniric și fantezie, Parabolă și alegorie) fiecare in vedere idei de Ordin general, aplicate numai literaturii (stilul și rinjetul,f Erotism și erotomanie), eseurile dezvăluie o remarcabilă capacitate speculativă, posibilitatea de a extrage cu promptitudine exemple din literaturi aparținînd celor mai diverse epoci și tendințe. Criticul citează eroi și opere de la epopeile homerice la noul roman și literatura de science-fiction cu o plăcere pe alocuri barocă a enumerării și a erudiției. Preferințelor clasice li se adaogă și recunoașterea operelor moderne atunci cînd e vorba de schimbările operate in structura epică (Modificări năvălite și sintactice in proza mai nouă) sau în valorile de conținut propuse. Dacă despre scriitorii străini ideile sînt în general cunoscute, cu greu putîndu-se aduce noi contribuții, in schimb pentru scriitorii români punctele de vedere sunt marcat personale. Plecînd de la Proust, •Jogie și Céline care au răsturnat normele de construcție și expresie artistică și literară, criticul ajunge la ecourile în proza românească, tratate diferențiat si infiniție de necesitățile de conținut ale operei. Astfel „dereglarea“ narativă din volumul al doilea al Moravuților se explică nu numai prin influențe externe, dar și prin cerințele interne ale romanului, reflectînd momente de haos și derută în conștiința eroilor. Omul care merge fără busolă este unul din textele tipice ale volumului. Punctul de plecare este insolit și formularea lui în termeni academici ar cădea în ridicol. Cine ar da un titlu precum „Mersul în literain a română"? Și tot ,și acesta este cuprinsul escului, cum Două ear fi Вок .©V de criti rezultă ,și din fraza inițială : „Oamenii au mers puțin în literatura română clasică și chiar în cea interbelică"*. De la modalitatea deplasării se ajunge la descifrarea sensurilor existențiale ale personajelor lipsite, în proza modernă, de evoluții previzibile și agitate de tendințe ,puțin cunoscute de literatura tradițională. Picarescul din romanele lui Zaharia Stancu ocazionează disocieri remarcabile : „Deplasarea este pentru Darie o modalitate de a fugi de lume și de a cunoaște lumea, o posibilitate de a se cunoaște pe sine însuși și o posibilitate de a scăpa de anumite ipostaze ale lui însuși“. Erudiția, trecerea continuă de la registrul grav la cel ironic, insuficient supravegheate, produc efecte contrare celor scontate. Așa se face că într-un capitol, altminteri ingenios conceput și extrem de greu de sistematizat. Titluri (alături de Parabolă și alegorie, unul din cele mai bune ale volumului) întîlnim inadecvări de ton, excesivă seriozitate în fața unor locuri comune sau, din contra, trecerea cu ușurință peste idei care ar fi meritat o atenție sporită. Dar orice metodă are riscurile ei, orice talent absențele lui, și, semnalîndu-le, nu am intenționat a minimaliza meritele acestei cărți de erudiție și fantezie critică, locul ei bine marcat, singular, în peisajul critic actual. * Incursiuni în literatura română de azi, aparținînd lui Voicu Bugariu se înscrie în seria cunoscută de volume — antologii de cronici. Criticul își selectează cronicile, fără altă intenție decît de a-și formula opiniile și a-și demonstra metoda în contact cu cîteva cărți de valoare ale literaturii actuale. El nu face deci, pentru a-i folosi formula din eseul final, o „critică negativă", ci una de inițiere în structura operei, cântînd mereu modalitatea adecvată. Trei ar fi după Voicu Bugariu tipurile de critică posibile îndeosebi în interpretarea poeziei, una, critica explicativă, câutînd să traducă in termeni logici calitatea inefabilă a liricii, avind totodată ambiție de a fi înțeles totul ; alta este critica eseistică, apelind la asociații și analogii și, în sfîrșit, critica metaforică, cea mai aptă de a se apropia de substanța altfel incomunicabilă a poeziei. Desigur, cum recunoaște Voicu Bugariu, nici una din modalități nu se află în stare pură, fiecare își are plusurile și minusurile ei, dar cîteva linii directoare pot fi totuși desprinse. Predominantă în volum pare a fi critstica eseistică, tinzînd spre critica metaforică fără însă a neglija nici datele stabile ale tradiționalei și didacticei critici explicative. De altfel o critică metaforică pură nu s-ar putea baza decît pe forța de sugestie a formulărilor, fără a căuta să desfacă articulațiile operei. Voicu Bugariu încearcă și acest tur de forță în Povestea ceasului și a lui Zacharias Lichter, cu intenția de a concentra într-o singură „metafora parabolă“, substanța cărții lui Matei Călinescu : „Intr-o zi spre scară se opri. O tăcere tună se așternu asupra pieței. Oamenii tresăriră și se uitară mirați spre el. Poate că se obișnuiseră cu vocea lui la fel ca și cu muzica sferelor și nu o mai auzeau de mult, iar acum erau loviți de încetarea ei. Drept, cu barba în vînt, Zacharias Richter îi privi cîteva clipe. Apoi se îndreptă cu pari siguri spre orologiu, își ridică mîinile, ce -abia acum își arătară dimensiunile neobișnuit de mari, și smulse lonind cele două arătătoare uriașe ale ceasului. Metalul lor scrîșin ciudat, plîngător. Apoi fără să stea pe gînduri, deslipi o margine a cadranului și începu să tragă de cap cu vinele gîtului și ale brațelor îngroșate la niște frînghii, gemînd "din cauza efortului, în puțin timp eu și să îl smulgă cu totul și îl aruncă, avînd luciri demențiale", în ochi, la picioarele privitorilor. Se edeau acum sutele de roți, de diferite mărimi, sclipitoare, rotindu-se mai încet sau mai repede. Ceasul continua să meargă, dar nu mai arăta nimic“. Am citat dintr-un text limită, numai pentru a ilustra idealul critic al unui comentator cu nostalgia secretă a literaturii. Cronicile lui încadrabile în categoriile anterior amintite, se aplică volumelor cu valoare recunoscută, descoperind noi fațete ale artei scriitorilor și cântînd permanent ideile dominante Nu întîmplător titlurile cronicilor nu reproduc pe cele ale volumelor discutate. Intenția lor e formularea cuprinzătoare -sintetică : Echilibru și melancolie, Durată și intensitate, O magie a istoriei. „Contribuțiile“ sînt notabile și ele privesc atît poezia, unde sînt urmărite cu precădere evoluția metaforei în literatura modernă și atitudinea față de limbaj, cît și proza, unde se rețin observațiile particulare, dictate de realitatea individuală a operelor (Moromeții, Jocul cu moartea). Pericolul rămîne literaturizarea, deci tot seducția criticii metaforice, dar prea desprinsă de substanța concretă a operei, ca în cazul cronicii dedicate romanului Prins. Este totuși un caz izolat și volumul lui Voicu Bugariu atestă o certă vocație căreia aplecarea sistematică asupra fenomenului literar actual, îi va dezvălui mai concludent calitățile de interpretare și de integrare în sinteză. MAIAN POPA Modele și . exemple s cronica • 2 —-V f Tapientari и [UNK] Muzicalism si reflecție. 1 » VASLE NICOLESCU Const. GOPRAGA Nevoia de a sesiza și adinei înțelesurile existenței se traduce la acest meditativ in întrebări și parabole, in asimilarea marilor lecții de umanism de la cei vechi, paralel cu vibrația lirică pentru prezent. Fondul muzical, specific meditațiilor lui Vasile Nicolescu de la Liturghii negre (ИМИ) pină la Clopotul nins ( 1971), consultind un element temperamental, permanent deci,dar și o trăsătură mai largă a acelui spirit modern, care, sfișiat, își caută un echilibru intre inteligență și lirism. Sentimentul cenzurat, reprimat sistematic, risca frigiditatea ; drept mijloc defensiv, ideile își asociază muzica, de unde o poezie a intelectului ,o temperatură medie, un aer elegiac, detașat de zguduirile tragicului, distanțat, totodată, de fervoarea clipei de bucurie. CE călătorie interioară în universul liric al lui Vasile Nicolescu e o pendulare între conștiința unui eu întrebător (de tipul : „Ce știu eu?“) și sentimentul solidarității umane. Lui Enescu, poetul ii consacra din 1958 un luminos imn, pornit din credința că muzicianul — prin extensiune creatorul lrr tevere — reprezintă un triumf al geniului in lupta cu neantul. De reținut, dintr-un fragment, semnificativ intitulat" Ursitoarele, ideea că artistul e predestinat să vorbească la modul sintetic, rezumatic. Că e unul în toți. După Poeme (1963), stilul lui, Vasile Nicolescu reflectă, iutii in Parabola focului (1967), apoi in Clopotul nins, ultima să culegere, o anumită simbolistică. Nu e vorba de vreun limbaj cifrat, dimpotrivă de coordonate limpezi, de o poezie înțeleasă spațial, ca modalitate de integrare intr-un univers consonant. De la poet către cosmos, se întinde o rețea infinită de relații, cărora li se caută sensuri. Un titlu de poem, Vase comunicante, concretizează, în fond, necesitatea acordului : „de la un capăt la altul al lumii, de la un capăt la altul al stelelor“. Spaima, somnul, oglinda, muzica, dansul devin, in cadrul convenției lirice, moduri, de a comunica rezistența, acceptarea sau elanul. După un vis „cu îngrozitoare tangaje— in oglinzi de cristal se luminează „eroica patrie“. Timpul, spațiul, destinul ridică întrebări, se interferează intr-o conștiință-oglindă : „Fugim prin oglinzi, chenare ale tainei (...) / Ca stinsele stele in ochii lui, celui ascuns“ (Cu chipuri de ceară). Spații sonore vibrează, intreținind mirajul. Poetul percepe „cu-ntretăieri de gînduri, de sunete", stimulat de acorduri de clavicin, de oboi, de orologii, de cetera, de piane ; ne oferă o invențiune pentru endiolină și lieduri: „Să evite pasul tău, acum ! / Dar pasul meu este de fum“ (tried). Visul însuși e o „corabie de sunete". Latura insesizabilă a timpului își face simțită prezența lor sonor : „Moară a timpului, greier (.. .) / scrîșnet de Saturn hămesti, 1 licurici in frunzișul Muzicii" (Auditiv). Spațialitatea și muzicalul sînt elemente complementare, ambele favorizînd visul. Alte elemente din amintitul cod , de simboluri, sînt focul („iluzie a tot се-ar fi putut să fie, iluzie a tot ce nu va fi"), norii („eu, orb cu plete sure" , „tu, tainica zăpadă“), rîurile („un delir proorocind" ), umbra („carul fără da triumf al umbrei“). Toate converg într-o senzație de imponderabil, timpul, de pildă, curgînd „cu îngeri de aer", ora fiind de „fum", glasul fiind „dincolo de lucruri, precum umbra“. Tentația absolutului e: „micia pasăre a lumii, Pasăre- Gind", săgetind „prin munții de aer ai visului". In concepția a estaipet grav, cuvintele dobindesc vase solare, tradiționind geneza, motiv pentru care funcția lor e redefinită în mod obsesiv ..Dacă ar fi avut trup aș fi zidit cu ele un nou univers (...) I Cuvinte necesare ca pârnea Și aerul" (Ghitare In „Contrescarpe“). Alții se pling, in literatură, de insuficiențele cu cititului Pentru autorul Clopotului nins, cuvântul este însăși viața . ..La sfirșitul fiecărui cuvânt începe marea tăcere, turnul timpului se înclină, inima lucrurilor nu se mai aude“ (Geneză). Eclectic, Vasile Nicolescu reține din istorie din fabulosul antichității, din cultura modernă, tot felul de sugestii, asociații și ritmuri pentru parabole. Asimilate gîndirii proprii, acestea conferă poeziei sale un aer de universalitate in timp și sixițiu, de la Orphan la Van Gogh, de la Semiramida și Zoroastru la Garca Lorca, iar spațiul de la Carpăți la Yucatan. Masca poetului cărturar evită insă balastul erudiției. De observat, în unele poezii tonul sentențios, un limbaj gnomic, efect al lecturilor cu fond filozofic ; uite ori impresia afinităților cu Blaga și viziuni sotemn-metafizice (Universalii, întoarcerea lui Cain). Sau pythagoreica nostalgie a marii armonii : „Tu încă păstrează proporția pura"... (Secțiunea de aur). Nu trebuie uitat, în sfîrșit, poetul angajat, patriotul, cetățeanul. Profilul lui Vasile Nicolescu e acela al unui creator exigent cu sine, cultivtnd, de un sfert de veac, elevația și el hoțul cu o consecință strinsă^asoctuilor talentului