Cronica, 1972 (Anul 7, nr. 1-52)

1972-06-23 / nr. 25

Cercetînd fondul Teatrului Național „V. Alecs­andri" aflat la Arhivele statului din Iași, în vederea stabilirii perioadei în care G. Ibrăileanu a funcționat în Comitetul de lectură, admi­nistrație și a girat postul de di­rector, am găsit păturită, în fo­ile îngălbenite ale Dosarului nr. 300, fila 45 din 1914, o scrisoa­re a lui Brătescu-Voinești, di­rector pe atunci al Teatrului Național din București, adresa­tă lui M. Sadoveanu. In volumul Scrisori către G. Ibrăileanu, E.P.L., 1966, îngri­jit de M. Bordeianu și Gr. Botez, I. Lăzărescu, Dan Mănucă și Al. Teodorescu este publicată ulti­ma scrisoare adresată de M. Sa­doveanu (probabil lui C. Stere) nedatată, în care se pomenește de un text ce aparține lui Bră­tescu-Voinești, referitor la o si­tuație grea a ambelor teatre, din Iași și București. Dăm doar fragmentul ce ne interesează : „...Această sumă de 22.000 lei e un deficit enorm pentru un teatru sărac ca al nostru. Cum să-l acopăr ? Ce e de făcut ? Brătescu Voinești imi scrie că teatrul din București nu mai poate face nimic, a mincat lupul oaia, s-a isprăvit ! (s.n.) Pot trage juridicește la răs­pundere direcția acelui teatru și ministerul ? Ori este cu pu­tință ca Ministerul Instrucției să găsească undeva acest fond pentru teatrul nostru ? Te rog să tot сă-ți stă în pu­tință ca să am o soluție. Pen­tru mine, deși nu sînt vino­vat, chestia aceasta e o adevă­rată nenorocire. Sînt în stare să fac o nebunie dacă nenoro­ciții pe care-i conduc nu vor avea ce mînca trei-patru luni de zile“1. Era firesc ca scrisoarea de care vorbește M. Sadoveanu să nu fie găsită în fondul de co­­respondeță ce aparține scriito­rului. Acesta, considerînd-o un document oficial, a depus-o în Arhiva teatrului — arhiva a în­doit-o și cusut-o fără a-i da im­portanță ; aceasta este explica­ția pentru care cei ce au mai consultat, poate, acest dosar nu au descoperit-o. Dăm mai jos textul integral al scrisorii : „Iubite domnule Sadoveanu iartă-mi, te rog, necuviința de a răspunde atît de tirziu. Ea provine din dorința de a face tot ce-mi stă în putință, pentru a-ți putea da un răspuns satis­făcător. Din nenorocire însă e același răspuns pe care, imedi­at ce am primit scrisoarea du­­mitale mi l-a dat secretarul contabil al teatrului. Predecesorul meu a dispus de tot fondul, pentru montări, ba ceva mai mult, bugetul a­­nului viitor e încărcat cu 35.000 de lei. Prin două schimbări ale bu­getului, una la 1 sept. și cea de a doua la 1 noiembrie, schim­bări aprobate de minister a an­gajat și plătit montări în su­ma de 120.000 lei. Prevederea bugetară pe care a pus-o, în bu­getul modificat, la timbre, era de 435.000 lei. In realitate, comparativ cu in­­casările de pînă acum, nu cred că acest venit să poată atinge 340.000 lei. Deducînd toate cheltuielile prevăzute în lege, ar fi urmat să se împartă între cele 3 tea­tre suma de 210.000, adică 70.000 de fiecare. Concepția predece­sorului meu era că teatrele din Craiova și Iași, care au dat un număr mult mai mic de repre­zentații decît teatrul din Bucu­rești, n-ar trebui să obțină a treia parte din ceea ce rămîm din venitul timbrului, după cheltuielile egale. Nu știu în­­trucît — nici nn discut — avea dreptate. Legea era pentru D... și trebuie negreșit respectată. Călcarea ei s-a făcut cu desle­­garea ministerului. Fapt e, că teatrul național din București e in neputință astăzi să mai drea­gă acest lucru. Craiova a fost mai prudentă : a reținut încasările de la tim­bre. Singurul lucru сă-ți rămi­­ne de făcut deocamdată, ar fi să procedezi și dumneata așa, reținînd sumele ce produc spec­tacolele din Iași. Iți poți fără greutate închipui, cît sînt de mihnit că nu pot da soluția le­gală dreptei dumitale cereri. Primește, te rog, asigurarea dragostei și stimei mele, loan Al. Brătescu-Voinești. 1914, februarie 1 București“ ce e normal să ne întrebăm în constă semnificația acestui text ? In primul rînd, el ne oferă încă un document important în legătură cu marile zbateri fi­nanciare ale unei instituții de cultură, a cărei conducere era silită să opereze adevărate es­­chibiții financiare pentru a se menține și ea și actorii. In al doilea rînd, putem fixa data scrisorii publicate de co­lectivul mai sus amintit, în vol. Scrisori către G. Ibrăileanu. In al treilea rînd, publicăm un text necunoscut ce aparține lui Al. Brătescu-Voinești (despre care Sadoveanu vorbește în scri­soarea reprodusă de noi) im­portant pentru activitatea sa de director al Teatrului Național din București, pe deo parte, iar pe de alta, scrisoarea confirmă, prin stilul cald, amical, un ca­racter de o rară structură. Considerăm că primul și al treilea punct nu reclamă nici un fel de demonstrație suplimen­tară. Ne oprim doar la al doilea, care privește fixarea datei frag­mentului de scrisoare a lui M. Sadoveanu către C. Stere. De fapt, în primele rînduri ale scrisorii M. Sadoveanu afir­mă foarte clar : „In bugetul a­­nului acestuia, 1913—1914“ deci nu era nici o greutate să se a­­firme că ea a fost scrisă in 1914 — Avînd în vedere că scrisoa­rea lui Brătescu-Voinești poar­tă data de 1 februarie 1914 în­seamnă că textul lui M. Sado­veanu este scris între 1 febr. 1914 și 30 martie 1914. Se știe că anul financiar la Mi­­­nisterul Instrucțiunii începea la april. Reamintim fragmentul din textul M. Sadoveanu „Bră­tescu-Voinești îmi scrie că tea­trul din București nu mai poa­te face nimic“... Asemenea texte rătăcite în dosarele Arhivelor ascund, așa cum am mai arătat și cu alt prilej, aspecte mai puțin cu­noscute din activitatea scriito­rilor noștri, hărțuiți de munci administrative, preocupați de bunul mers al unor prestigioase instituții culturale, menite să promoveze în cazul nostru dra­maturgia și arta interpretativă românească. Parcurgînd fondul arhivistic al Teatrului Național din Iași, aflat în momentul de față la Arhivele statului, ne convingem încă o dată de abnegația și spi­ritul de dăruire a unui M. Sa­doveanu, G. Ibrăileanu, Topîr­­ceanu, Phillipide, M. Codreanu, I. Teodoreanu, I. Iordan care au înțeles, ca și altădată M. Ko­­gălniceanu, sau V. Alecsandri, că teatrul este o tribună de luptă, ce trebuie susținută cu orice sacrificii. Antoneta MACOVEI 1 Volumul citat, pag. 259 documente inedite O SCRISOARE A LUI BRĂTESCU-VOINEȘTI CĂTRE M. SADOVEANU ш' \ ; . , -. У. У y.y::\ ■: У -l • •< . •• r>,.<k ■ . kr -V, 4y ,4j> .-.y -, : j yv.vJ« .><< о, ь.,, .*./ А. . т-ъ г••'-•••' >- и-,,*.. * s .... .. г* ■ ‘ im к к С ~ “ ■ ***** <***»»*Л •«* <<-a>xv.\' X. А • г .* y < г *•**' /-Л «, Ä .. T -v OU *•>• .N.>* ~ ■■ /îv- )*<«•** .;.**(>.• .„A : . Mp# > <«:>“ b-—*. >V * <•••*<*..>•>••:•' ... , v.?„. wkStfr <&: -л y. > ... „ : Y'с* >' < . л —Il ^■ . . V л* л ; ■-> - ‘ •• .<•. .... •. _ .-V 4 4: b***&$i \ Ц.4. 'Sko'-Xt < Â> y С, ^ <*» ./X, .X,- <"■** ^ Y „ »'* YY Y: » "N- ф-Ч «ww ti*# XV, ;<•••„.,.Y ->vXa Ус Ъ Itv.», *4S*+S* «w V-’­' V X- ... Я ~ vi-vAwjj iil * «V Л vv< .-.v. WÆy. f;,. ^ ^ 4 y* к-WW,.: > >;» *„ у,у*~ , țț У&&. v-v<. ’ ^ ,. % • y.,. ,. cronica • S Un poet al mării: GRIG0RE SĂLCEANU P e Grigore Sălceanu nu l-am­ văzut și nu l-am­ auzit vorbind niciodată. Nl știu de multă vreme, însă, de pe cînd făceam cunoștință cu vechi reviste li­terare. Ii citeam versurile frumos dăl­tuite și gîndeam cu gîndul de adolescent la omul care le-a scris. Stabilit în anticul Tomis, acolo unde ose­mintele lui Ovidiu hodinesc înfrățite cu ale geților și unde îl poți auzi în nopțiile marilor liniști, poetul Grigore Sălceanu și-a legat de­finitiv destinul de lupta surdă cu sunetul de bronz și de argint al cuvîntului. Zbuciumul său, tăcut și închis în propriile sale granițe, poate fi asemuit cu zbuciumul neîntrerupt al mării pe care a cîntat-o în versuri de înaltă măiestrie : „Fierbea az-noapte marea-ntărî­­tată/ Și-a spart atîtea lotci de piatră dură !/ Pescarii se rugară noaptea toată,/ Dar marea i-a-nghițit cu neagra-i gură.// Az-noapte-au fost strigați pînă departe/ Și lacomi ochi au fost rîvnit pămîntul !/ Năprasnic valul mărilor și vîntul/ Le-au îngropat nădejdile deșarte !// Az-noapte, marinari urlînd, în grup,/ Cu pumnii strînși amenințau tăria,/ Dar cînd fur­tuna și-a muiat mînia./ Se dezlegase sufletul de trup“. Pentru Grigore Sălceanu marea este o vie­tate care trăiește, la proporții uriașe, senti­mente veșnic umane. Ea se bucură, rîde, țipă în dans de valuri isterice și urlă ca o fiară pătrunsă de săgeata ucigătoare. Ghirlănzile de spume albe se aștern în dune, pe cînd talazul pare scris cu fulgere. Și apoi totul de­vine „Liniște grea de metal" și numai țărmu­rile mute sînt roase de valuri cu aceeași răb­dare și fără nici un scop. Poezia lui Grigore Sălceanu, născută parcă sub zodia luminii, își are izvoarele în adîncu­rile unui suflet zguduit pînă în temelii de marile probleme ale vieții și morții. Frumos și plăcut este să vezi luntrea ve­nind, victorioasă, către țărm, legănată de va­luri blinde, ca în vechi poze de școală. Dar vei ști vreodată cu ce preț au fost învinse stihiile sufletului sălbatic al apelor ? In aceas­tă întrebare cred că trebuie căutată dezlega­rea unei iubiri de o viață a Pontului Euxin. Poetul ne dă unde și unde cîte o cheie pentru încadrarea sa într-o anume familie spirituală. Cred că așezarea sa în zona Alec­sandri—Anghel, cum procedează pe bună dreptate Șerban Cioculescu, nu trebuie de fă­cut fără a preveni că este vorba de ceea ce au dat mai bun acești doi străluciți înaintași ai poeziei românești, și trebuie să avem în vedere și perspectiva în timp. Altfel am fi tentați­a crede că poezia cultivată de Grigore Sălceanu ar fi oarecum depășită, ceea ce nu este adevărat. Avea dreptate, și s-a confirmat cuvîntul lui N. Iorga cînd spunea, cu prilejul apariției volumului Nopți pontice, în 1937, că prin Gri­gore Sălceanu „un talent autentic intră în li­teratura română". Impărțindu-și viața între catedră și masa de lucru, acest frate de peste două milenii al lui Ovidiu, a avut puterea să aștepte rodul cel adevărat ca răsplată a talentului său pu­ternic și a muncii jertfită ceasurilor noastre de bucurie și întrebare. Iată un scriitor care nu se teme de timp ! Și dacă nu ar fi să se sperie echilibrul cri­tic al unor judecători pripiți, aș îndrăzni să-l pun pe Grigore Sălceanu în rîndul remarca­bililor poeți ai mării. Căci și în poezia și în teatrul său, el pleacă de la ideea împletirii zbuciumului sufletesc cu zbuciumul simboli­zat prin înfrățirea valurilor mării și cuprinde­rea lor de alte și alte valuri, de la un capăt la altul al Veșniciei. Aminteam de teatrul scris de acest poet al mării. Și trebuie spus în locul acesta că cele­­ mai puternice piese ale sale sînt niște evocări, una a lui Ovidius, patronul spiritual al țărmului getic, și alta a lui Eminescu, floa­rea cea mai de preț a geniului poetic româ­nesc. Despre amîndouă, jucate pe scena tea­trului din Constanța, s-au spus, pe merit, cu­vinte elogioase. De pildă regretatul Perpessi­­cius spunea despre Hyperion , că este „o lu­crare originală de o mare putere dramatică și de o înaltă putere omagială" și lăuda „exce­lența versurilor cu care Grigore Sălceanu su­gerează lirismul lui Eminescu", iar Victor Ef­­timiu lăuda versul „limpede, patetic, luminos și muzical" al poemului dramatic Hyperion și sublinia că aici, spre deosebire de alte scrieri despre „Junimea", Titu Maiorescu a „fost vă­zut just, ca un admirator, prieten și protector al lui Eminescu". Despre Ovidius, artista Ma­rietta Sadova scria că este „o impresionantă realizare dramatică, prin ineditul conflictului, cît și prin noblețea formei literare. La aceste mari calități se adaugă fiorul de analogie cu întîmplările vieții contemporane". Care dintre dramaturgii noștri nu și-ar dori aprecieri atît de elogioase și meritate ? Dar Grigore Sălceanu a avut și bucuria de a-și vedea publicată, într-o revistă franceză de mare circulație, traducerea Luceafărului lui Eminescu. Aș dori să văd publicate in­­ vo­­lum traducerile din română în franceză, la care a trudit ani de zile acest fin sculptor al versului românesc. Ion POPESCU-SIRETEANU

Next