Cronica, 1972 (Anul 7, nr. 1-52)
1972-06-23 / nr. 25
Cercetînd fondul Teatrului Național „V. Alecsandri" aflat la Arhivele statului din Iași, în vederea stabilirii perioadei în care G. Ibrăileanu a funcționat în Comitetul de lectură, administrație și a girat postul de director, am găsit păturită, în foile îngălbenite ale Dosarului nr. 300, fila 45 din 1914, o scrisoare a lui Brătescu-Voinești, director pe atunci al Teatrului Național din București, adresată lui M. Sadoveanu. In volumul Scrisori către G. Ibrăileanu, E.P.L., 1966, îngrijit de M. Bordeianu și Gr. Botez, I. Lăzărescu, Dan Mănucă și Al. Teodorescu este publicată ultima scrisoare adresată de M. Sadoveanu (probabil lui C. Stere) nedatată, în care se pomenește de un text ce aparține lui Brătescu-Voinești, referitor la o situație grea a ambelor teatre, din Iași și București. Dăm doar fragmentul ce ne interesează : „...Această sumă de 22.000 lei e un deficit enorm pentru un teatru sărac ca al nostru. Cum să-l acopăr ? Ce e de făcut ? Brătescu Voinești imi scrie că teatrul din București nu mai poate face nimic, a mincat lupul oaia, s-a isprăvit ! (s.n.) Pot trage juridicește la răspundere direcția acelui teatru și ministerul ? Ori este cu putință ca Ministerul Instrucției să găsească undeva acest fond pentru teatrul nostru ? Te rog să tot сă-ți stă în putință ca să am o soluție. Pentru mine, deși nu sînt vinovat, chestia aceasta e o adevărată nenorocire. Sînt în stare să fac o nebunie dacă nenorociții pe care-i conduc nu vor avea ce mînca trei-patru luni de zile“1. Era firesc ca scrisoarea de care vorbește M. Sadoveanu să nu fie găsită în fondul de corespondeță ce aparține scriitorului. Acesta, considerînd-o un document oficial, a depus-o în Arhiva teatrului — arhiva a îndoit-o și cusut-o fără a-i da importanță ; aceasta este explicația pentru care cei ce au mai consultat, poate, acest dosar nu au descoperit-o. Dăm mai jos textul integral al scrisorii : „Iubite domnule Sadoveanu iartă-mi, te rog, necuviința de a răspunde atît de tirziu. Ea provine din dorința de a face tot ce-mi stă în putință, pentru a-ți putea da un răspuns satisfăcător. Din nenorocire însă e același răspuns pe care, imediat ce am primit scrisoarea dumitale mi l-a dat secretarul contabil al teatrului. Predecesorul meu a dispus de tot fondul, pentru montări, ba ceva mai mult, bugetul anului viitor e încărcat cu 35.000 de lei. Prin două schimbări ale bugetului, una la 1 sept. și cea de a doua la 1 noiembrie, schimbări aprobate de minister a angajat și plătit montări în suma de 120.000 lei. Prevederea bugetară pe care a pus-o, în bugetul modificat, la timbre, era de 435.000 lei. In realitate, comparativ cu incasările de pînă acum, nu cred că acest venit să poată atinge 340.000 lei. Deducînd toate cheltuielile prevăzute în lege, ar fi urmat să se împartă între cele 3 teatre suma de 210.000, adică 70.000 de fiecare. Concepția predecesorului meu era că teatrele din Craiova și Iași, care au dat un număr mult mai mic de reprezentații decît teatrul din București, n-ar trebui să obțină a treia parte din ceea ce rămîm din venitul timbrului, după cheltuielile egale. Nu știu întrucît — nici nn discut — avea dreptate. Legea era pentru D... și trebuie negreșit respectată. Călcarea ei s-a făcut cu deslegarea ministerului. Fapt e, că teatrul național din București e in neputință astăzi să mai dreagă acest lucru. Craiova a fost mai prudentă : a reținut încasările de la timbre. Singurul lucru сă-ți rămine de făcut deocamdată, ar fi să procedezi și dumneata așa, reținînd sumele ce produc spectacolele din Iași. Iți poți fără greutate închipui, cît sînt de mihnit că nu pot da soluția legală dreptei dumitale cereri. Primește, te rog, asigurarea dragostei și stimei mele, loan Al. Brătescu-Voinești. 1914, februarie 1 București“ ce e normal să ne întrebăm în constă semnificația acestui text ? In primul rînd, el ne oferă încă un document important în legătură cu marile zbateri financiare ale unei instituții de cultură, a cărei conducere era silită să opereze adevărate eschibiții financiare pentru a se menține și ea și actorii. In al doilea rînd, putem fixa data scrisorii publicate de colectivul mai sus amintit, în vol. Scrisori către G. Ibrăileanu. In al treilea rînd, publicăm un text necunoscut ce aparține lui Al. Brătescu-Voinești (despre care Sadoveanu vorbește în scrisoarea reprodusă de noi) important pentru activitatea sa de director al Teatrului Național din București, pe deo parte, iar pe de alta, scrisoarea confirmă, prin stilul cald, amical, un caracter de o rară structură. Considerăm că primul și al treilea punct nu reclamă nici un fel de demonstrație suplimentară. Ne oprim doar la al doilea, care privește fixarea datei fragmentului de scrisoare a lui M. Sadoveanu către C. Stere. De fapt, în primele rînduri ale scrisorii M. Sadoveanu afirmă foarte clar : „In bugetul anului acestuia, 1913—1914“ deci nu era nici o greutate să se afirme că ea a fost scrisă in 1914 — Avînd în vedere că scrisoarea lui Brătescu-Voinești poartă data de 1 februarie 1914 înseamnă că textul lui M. Sadoveanu este scris între 1 febr. 1914 și 30 martie 1914. Se știe că anul financiar la Ministerul Instrucțiunii începea la april. Reamintim fragmentul din textul M. Sadoveanu „Brătescu-Voinești îmi scrie că teatrul din București nu mai poate face nimic“... Asemenea texte rătăcite în dosarele Arhivelor ascund, așa cum am mai arătat și cu alt prilej, aspecte mai puțin cunoscute din activitatea scriitorilor noștri, hărțuiți de munci administrative, preocupați de bunul mers al unor prestigioase instituții culturale, menite să promoveze în cazul nostru dramaturgia și arta interpretativă românească. Parcurgînd fondul arhivistic al Teatrului Național din Iași, aflat în momentul de față la Arhivele statului, ne convingem încă o dată de abnegația și spiritul de dăruire a unui M. Sadoveanu, G. Ibrăileanu, Topîrceanu, Phillipide, M. Codreanu, I. Teodoreanu, I. Iordan care au înțeles, ca și altădată M. Kogălniceanu, sau V. Alecsandri, că teatrul este o tribună de luptă, ce trebuie susținută cu orice sacrificii. Antoneta MACOVEI 1 Volumul citat, pag. 259 documente inedite O SCRISOARE A LUI BRĂTESCU-VOINEȘTI CĂTRE M. SADOVEANU ш' \ ; . , -. У. У y.y::\ ■: У -l • •< . •• r>,.<k ■ . kr -V, 4y ,4j> .-.y -, : j yv.vJ« .><< о, ь.,, .*./ А. . т-ъ г••'-•••' >- и-,,*.. * s .... .. г* ■ ‘ im к к С ~ “ ■ ***** <***»»*Л •«* <<-a>xv.\' X. А • г .* y < г *•**' /-Л «, Ä .. T -v OU *•>• .N.>* ~ ■■ /îv- )*<«•** .;.**(>.• .„A : . Mp# > <«:>“ b-—*. >V * <•••*<*..>•>••:•' ... , v.?„. wkStfr <&: -л y. > ... „ : Y'с* >' < . л —Il ^■ . . V л* л ; ■-> - ‘ •• .<•. .... •. _ .-V 4 4: b***&$i \ Ц.4. 'Sko'-Xt < Â> y С, ^ <*» ./X, .X,- <"■** ^ Y „ »'* YY Y: » "N- ф-Ч «ww ti*# XV, ;<•••„.,.Y ->vXa Ус Ъ Itv.», *4S*+S* «w V-’' V X- ... Я ~ vi-vAwjj iil * «V Л vv< .-.v. WÆy. f;,. ^ ^ 4 y* к-WW,.: > >;» *„ у,у*~ , țț У&&. v-v<. ’ ^ ,. % • y.,. ,. cronica • S Un poet al mării: GRIG0RE SĂLCEANU P e Grigore Sălceanu nu l-am văzut și nu l-am auzit vorbind niciodată. Nl știu de multă vreme, însă, de pe cînd făceam cunoștință cu vechi reviste literare. Ii citeam versurile frumos dăltuite și gîndeam cu gîndul de adolescent la omul care le-a scris. Stabilit în anticul Tomis, acolo unde osemintele lui Ovidiu hodinesc înfrățite cu ale geților și unde îl poți auzi în nopțiile marilor liniști, poetul Grigore Sălceanu și-a legat definitiv destinul de lupta surdă cu sunetul de bronz și de argint al cuvîntului. Zbuciumul său, tăcut și închis în propriile sale granițe, poate fi asemuit cu zbuciumul neîntrerupt al mării pe care a cîntat-o în versuri de înaltă măiestrie : „Fierbea az-noapte marea-ntărîtată/ Și-a spart atîtea lotci de piatră dură !/ Pescarii se rugară noaptea toată,/ Dar marea i-a-nghițit cu neagra-i gură.// Az-noapte-au fost strigați pînă departe/ Și lacomi ochi au fost rîvnit pămîntul !/ Năprasnic valul mărilor și vîntul/ Le-au îngropat nădejdile deșarte !// Az-noapte, marinari urlînd, în grup,/ Cu pumnii strînși amenințau tăria,/ Dar cînd furtuna și-a muiat mînia./ Se dezlegase sufletul de trup“. Pentru Grigore Sălceanu marea este o vietate care trăiește, la proporții uriașe, sentimente veșnic umane. Ea se bucură, rîde, țipă în dans de valuri isterice și urlă ca o fiară pătrunsă de săgeata ucigătoare. Ghirlănzile de spume albe se aștern în dune, pe cînd talazul pare scris cu fulgere. Și apoi totul devine „Liniște grea de metal" și numai țărmurile mute sînt roase de valuri cu aceeași răbdare și fără nici un scop. Poezia lui Grigore Sălceanu, născută parcă sub zodia luminii, își are izvoarele în adîncurile unui suflet zguduit pînă în temelii de marile probleme ale vieții și morții. Frumos și plăcut este să vezi luntrea venind, victorioasă, către țărm, legănată de valuri blinde, ca în vechi poze de școală. Dar vei ști vreodată cu ce preț au fost învinse stihiile sufletului sălbatic al apelor ? In această întrebare cred că trebuie căutată dezlegarea unei iubiri de o viață a Pontului Euxin. Poetul ne dă unde și unde cîte o cheie pentru încadrarea sa într-o anume familie spirituală. Cred că așezarea sa în zona Alecsandri—Anghel, cum procedează pe bună dreptate Șerban Cioculescu, nu trebuie de făcut fără a preveni că este vorba de ceea ce au dat mai bun acești doi străluciți înaintași ai poeziei românești, și trebuie să avem în vedere și perspectiva în timp. Altfel am fi tentația crede că poezia cultivată de Grigore Sălceanu ar fi oarecum depășită, ceea ce nu este adevărat. Avea dreptate, și s-a confirmat cuvîntul lui N. Iorga cînd spunea, cu prilejul apariției volumului Nopți pontice, în 1937, că prin Grigore Sălceanu „un talent autentic intră în literatura română". Impărțindu-și viața între catedră și masa de lucru, acest frate de peste două milenii al lui Ovidiu, a avut puterea să aștepte rodul cel adevărat ca răsplată a talentului său puternic și a muncii jertfită ceasurilor noastre de bucurie și întrebare. Iată un scriitor care nu se teme de timp ! Și dacă nu ar fi să se sperie echilibrul critic al unor judecători pripiți, aș îndrăzni să-l pun pe Grigore Sălceanu în rîndul remarcabililor poeți ai mării. Căci și în poezia și în teatrul său, el pleacă de la ideea împletirii zbuciumului sufletesc cu zbuciumul simbolizat prin înfrățirea valurilor mării și cuprinderea lor de alte și alte valuri, de la un capăt la altul al Veșniciei. Aminteam de teatrul scris de acest poet al mării. Și trebuie spus în locul acesta că cele mai puternice piese ale sale sînt niște evocări, una a lui Ovidius, patronul spiritual al țărmului getic, și alta a lui Eminescu, floarea cea mai de preț a geniului poetic românesc. Despre amîndouă, jucate pe scena teatrului din Constanța, s-au spus, pe merit, cuvinte elogioase. De pildă regretatul Perpessicius spunea despre Hyperion , că este „o lucrare originală de o mare putere dramatică și de o înaltă putere omagială" și lăuda „excelența versurilor cu care Grigore Sălceanu sugerează lirismul lui Eminescu", iar Victor Eftimiu lăuda versul „limpede, patetic, luminos și muzical" al poemului dramatic Hyperion și sublinia că aici, spre deosebire de alte scrieri despre „Junimea", Titu Maiorescu a „fost văzut just, ca un admirator, prieten și protector al lui Eminescu". Despre Ovidius, artista Marietta Sadova scria că este „o impresionantă realizare dramatică, prin ineditul conflictului, cît și prin noblețea formei literare. La aceste mari calități se adaugă fiorul de analogie cu întîmplările vieții contemporane". Care dintre dramaturgii noștri nu și-ar dori aprecieri atît de elogioase și meritate ? Dar Grigore Sălceanu a avut și bucuria de a-și vedea publicată, într-o revistă franceză de mare circulație, traducerea Luceafărului lui Eminescu. Aș dori să văd publicate in volum traducerile din română în franceză, la care a trudit ani de zile acest fin sculptor al versului românesc. Ion POPESCU-SIRETEANU