Cronica, 1972 (Anul 7, nr. 1-52)

1972-09-15 / nr. 37

cronica literara cronica literara AL. ANDRIESCU NICHITA STANESCU, cartea de recitire Nichita Stănescu scrie, in Cartea de recitire, o istorie a literaturii române sui generis. Firește, cînd rostim aceste cuvinte grele, istorie literară, pe care apasă uneori atîta arhivă, cercetată cu hărnicie și metodă de oameni care-și controlea­ză riguros, sau chiar cu jenă, imaginația, încadra­rea propusă, cu toate rezervele aduse de deter­minarea de care ne folosim, poate să pară for­țată. Nichita Stănescu recitește pentru plăcerea sa și a noastră pagini memorabile de literatură, înfățișindu-ne, oarecum cronologic, citeva din momentele de seamă din care se compune ceea ce obișnuim să numim, adine plecați de respect, literatura română. Comprehensiunea ține loc de metodă în această carte originală despre litera­tura română. Subiectivismul ei, declarat de au­tor cu orgoliu, este copleșitor, dar tocmai de aici rezultă valoroase pagini de poezie. Literatura română devine pentru Nichita Stănescu o tema lirică. Elogiul pe care i-l aduce poetul reușește, credem noi, să-i precizeze mai bine însă, sub unele aspecte, valorile eterne. Nu vom afla nimic nou în această carte, sub raport strict istoric, fap­tic, despre Cantemir, Neculce sau Heliade Rădu­­lescu. Nouă este doar sensibilitatea autorului, răs­colită de operele lor sau ale altor scriitori români din trecut, dar în fiecare rînd pe care li-l con­sacră îl descoperim, pînă la urmă, tot pe Nichita Stănescu, un poet la fel de fraged în proză ca și în vers. Dar nu cumva ceea ce știam despre acești ctitori de spiritualitate românească capătă altă adîncime și alt relief cînd privirea noastră către operele lor trece prin sensibilitatea mișcată a autorului ? Tocmai aici stă marea putere de atracție a acestei cărți, chiar dacă nu vom ac­cepta întotdeauna judecățile și entuziasmul poe­tului. Care sînt preferințele poetului român de azi în față cu trecutul literar pe care-l continuă ? Răs­punsul pe care ni-l oferă Nichita Stănescu devine­ și mai interesant dacă ne gîndim că aparține unui creator de „modă“ în lirica actuală, cum l-a nu­mit, cu dreptate, Ștefan Aug. Doinaș in volumul Poezie și modă poetică. Moda poetică nu se poa­te ivi însă și nu poate avea altă îndreptățire de existență decît ca împotrivire la modelele înain­tașilor. Cartea de recitire a lui Nichita Stănescu ne oferă paradoxul mărturisirii unei admirații ne­țărmurite pentru poezia predecesorilor. Nichita Stănescu vorbește cu exaltare pînă și despre unii înaintași ignorați, citați cu îngăduință su­perioară sau luați, pînă nu demult, numai ca eta­lon pentru poezia ratată ca fapt estetic. Intr-un timp citarea lui Ienăchiță Văcărescu în preajma numelui unui poet contemporan echi­vala cu o injurie groasă la adresa celui din urmă­. Era perioada versificărilor viabile, cînd în loc să continuăm o experiență mai veche de un secol în poezie, luam experiența poetică de la început. Comparația cu acești înaintași mai îndepărtați nu putea fi atunci decît polemică, pentru că nu-i continuam, de fapt, pe Văcărești, ci scriam ca Văcăreștii. Nu respectam legatul sfînt al lui Ie­năchiță, ci-l călcam brutal în picioare. Astăzi, cînd lirica și-a descoperit un teritoriu al ei în sensibilitatea modernă, ochiul cu care privim tre­cutul vede altceva în opera înaintașilor : s-a re­stabilit curgerea normală a serelor din rădăci­nile îndepărtate către roadele ultime. Legătura atit de intimă între rădăcină și fructele noi nu mai poate genera confuzia care pretindea ca floa­rea, înnobilată de repetate alcoiuri, s-o copie pe cea dinaintea ei sau să semene cu rădăcina care o hrănește. Pentru a vedea clar aceste mutații a trebuit insă ca timpul să mărească distanțele. Abia astăzi o anumită naivitate și prospețime din poezia netrucată a începuturilor se dezvăluie și Nichita Stănescu are dreptate cînd notează : „Cîndva, cei desueți și mult învățați și noble­țea sonetului, ar fi găsit în aceste versuri numai și numai desuetudini“ (p. 39). Este vorba de ver­surile din Intr-un copaciu tamifior, pentru care modernul autor al Cărții de recitire are altă ca­pacitate de înțelegere : „E destinul precursorului de a părea desuet pentru viitorul întii. Pentru viitorul doi insă, niciodată un precursor nu va părea desuet“ (pp. 39—40). Acest viitor doi a de­venit, sub ochii noștri apărați de prejudecățile istoriei literare, un prezent fertil, creator în linia­ unor experiențe poetice îndepărtate, reactualizate, cu care înnoadă astăzi fericit poezia lui Nichita Stănescu, Ion Gheorghe, Adrian Păunescu, Gheor­ghe Tomozei și a altora. Ienăchiță Văcărescu, An­ton Pann, Heliade Rădulescu și chiar Bolintinea­­nu oferă, cum observă Nichita Stănescu, refer­­indu-se numai la cel din urmă, „una dintre cele mai curioase experiențe de lectură pentru visul cu sensibilitate modernă“, care va încerca „un dublu sentiment de tandră compătimire inte­lectuală — notează lucid comentatorul — față de naivitatea unor texte lirice aproape ridicole — și de neașteptată revelație a unor frumu­seți, mai ales stilistice, încadrate în masa amorfă a acelorași producțiuni" (p. 89). Dincolo de a­­ceastă „masă amorfă“, pe care Nichita Stănescu o vede dar o ignorează, poeții începutului liricii­ noastre moderne trăiesc astăzi un destin pe care să le asigure adevărata glorie, pe care secolul trecut nu le-a putut-o da, sacrificîndu-i judecății severe și neînțelegătoare a unor profesori de mai tîrziu, care s-au înverșunat, ca P. V. Haneș, de exemplu, să descopere în operele lor numai insu­ficiențele limbii literare. Pe Nichita Stănescu toc­mai seva lingvistică a acestor scrieri de început pare să-l intereseze în primul rînd. Cerul înalt al poeziei se oglindea mai bine în această limbă neajutorată decît în geometria celui mai bun so­net care s-ar servi numai de o limbă gata șle­fuită. Poetul modern privește cu ațîțare efortul colosal al înaintașilor care iscau limbajul poetic, altceva decît limba literară. Și ei, care făceau în chinuri divine poezia, au fost judecați numai pentru imperfecțiuni care țineau de limba lite­rară în general. Poezia nu are nevoie de o limbă literară perfectă, adaptată logicii comune, pentru că ea se întoarce mereu la începuturile limbajului, și a existat, în producțiile folclorice, înaintea ori­cărei limbi literare. In zadar vom încerca să deslușim în această carte chipurile celor elogiați, portretul sculptat de tradiția orală și scrisă. Persoana fizică dispa­re sub cel mai general epitet, care este adjectivul frumos : Anton Pann „e frumos de pică“, la fel și Cîrlova : „Domnia-sa trebuie că era cum sîntem noi cînd sîntem singuri și neobișnuit de frumoși“; Cuza „trebuie să fi fost un bărbat frumos, pentru că întruchiparea destinului său e majoră și senti­mentală“ ; lui Bălcescu și aceluiași Vodă Cuza li se adresează și cuvintele : „Voi, bărbați fru­moși, neasemuit de inteligenți, voi eroilor !“. Poe­tul nu are nevoie de un chip aievea, ci de o existență din care îl deduce. Dincolo de frumuse­țea de luceafăr a lui Eminescu, așa cum s-a fixat ea in memoria posterității, el caută o icoană inte­rioară, modelată după propria noastră sensibili­tate, în care lovește, modificînd-o divers, valul mare pe care-l mișcă spre sufletele noastre versul eminescian : „Eminescu este în tot atîtea feluri ca înfățișare, în cîte feluri sînt ca înfățișare cei care-i înțeleg opera, cei care-i adaugă monada cu propria lor monadă“ (p. 104). Portretul fizic nu i l-a putut nimeni reține nici pe pînză și nici în piatră. Prezența lui nu-i, cu toate acestea, mai puțin amețitor de concretă, pentru că o simțim aproape biologic : „De Eminescu ți se poate face dor și foame“ (p. 107), deși, sau, poate dimpo­trivă, tocmai pentru că „partea lui de trup sînt cuvintele lui, cuvintele lui scrise și rămase nouă“ (p. 104). Aceeași prezență copleșitoare, pe care n-o poate da decît poezia, o are și Heliade, peste datele acreditate de mitul omului în pelerină albă, și Vasile Pîrvan, „stîlpul“, in cîteva admirabile dialoguri imaginare, sau Sadoveanu reflectat de operă în deplinătatea frumuseții lui fizice. Sensibilitatea poetului strecoară, sub grelele pe­­ceți și lacăte cu care se apără tezaurele, o pri­vire proaspătă și tandră, dezvăluind o lume mi­rifică, nu mai puțin concretă istoricește, care este a culturii românești. Elogiul lui este în duhul legatului văcărescian : „Nu a fost poet de seamă în această țară și nu va fi poet de seamă în această țară cel care nu va căuta și nu va găsi măcar un drum vicinal întru sporirea limbii ro­mânești“ (p. 42). Cum, după Nichita Stănescu, „un poet bun este cel care atrage la sine aproba­rea majoritară a subiectivităților“, actul critic nu este, la rîndul lui, decît o înaintare pe această direcție. Critica simpatetică, care completează ne­cesar analiza bazată pe metode științifice, își află, în această Carte de recitire, o legitimare in plus, care este, în ultimă analiză, aceea a talentului, fără de care nu există nici o creație. cronica • 2 fragmentariu­m Const. CIOPRAGA PARTICULARITĂȚI ALE PROZEI­­) Traumatisme diverse au generat în proza franceză de du­pă al doilea război mondial (prin Sartre, Camus și ceilalți) un anumit tip de roman pentru ca de pe la 1950 să se treacă la ceea ce s-a numit „le Nouveau Roman". La noi, tranziția s-a produs în alt context, într-un alt tempo, altele fiind forțele de opoziție față de vechile modele, altele fiind forțele de acu­mulare și de creștere. Interrelațiile pe plan european, cu alte literaturi, atestă, la scriitorii contemporani, aspirația de a găsi răspunsuri, aprofundînd înțelesurile timpului. Fie și într-o scurtă paranteză, se cade să subliniem că războiul, cu seismele lui, a constituit un fenomen de ruptură, întrerupînd brutal un ritm colectiv. Reconsiderarea condiției umane din perspectiva ideo­logiei socialiste, într-un cadru istoric de efervescență revoluțio­nară, implica un ethos adecvat. Generațiile de scriitori maturi din perioada interbelică, paralel cu scriitorii în formație, parti­cipau într-o primă etapă (s-a convenit că aceasta a avut ca limite anii 1948 și 1960) la o confruntare cu realitățile curente, cu concluzia unei necesare angajări pentru redresarea a ceea ce fusese marcat tragic de criza războiului. După primul con­flict mondial, se conturase, în linii mari, un fenomen analog, primii ani reprezentînd pentru literatură o etapă de reculegere în concret, de retrospective și decantare. Conștiințe crispate se destind, literar, în accente polemice față de un trecut contestabil. E o notă comună întregii proze din etapa 1948—1960, indiferent de specie, indiferent de dimen­siuni, fie că romanul, nuvela sau povestirea vizează realități contemporane, fie că trecutul, în perspectivă mai îndepărtată, aparține istoriei. Există și alte trăsături comune, între care ideea de militantism civic (element exemplar la scriitorii secolului pre­cedent) și literatura concepută ca mărturie directă, de unde caracterul cvasi-descriptiv, documentar. Raportîndu-se la eveni­mente din ultima vreme (războiul, insurecția armată) ori pu­­nînd în pagină aspecte din mediile citadine sau rurale, anu­mite scrieri nu se desprind de sol pentru a se ridica, estetic, ia esențe. Insuficiențele de acest gen țin de o înțelegere rigidă a conceptului de reflectare a realității în artă, unii cultivind neselectiv, o „redare" plată, alții, la fel de limitați în latura ficțiunii creatoare, opunînd complexității fenomenului contem­poran, scheme. Pe acestea, timpul le-a infirmat, clasificîndu-le ca modalități ale inerției. Să deducem de aici (cum s-a făcut) că deceniul al șaselea n-a existat ? Prind contururi, acum, tră­sături ce definesc un ethos și un nou umanism : energia și conștiința socialului — opuse vechii însingurări tragice, deschi­derea spre viață și dinamismul în procesul de anvergură al re­construcției. Cîteva romane din acești ani, opere cu caracter aproape de clasicitate, provenind de la Sadoveanu, Zaharia Stancu, G. Călinescu, de la tinerii Marin Preda, Eugen Barbu și alții, au intrat în conștiința generală. Sînt testimonii estetice ale unei etape, fragmente, în același timp, ale unei monogra­fii cu reverberații etice și politice. I­­ Dimensiunea umană a literaturii se manifestă după 1960, în genere, într-o varietate de formule mai cuprinzătoare, cu accentuarea fondului analitic, uneori subliniat intelectual. De la o morală a recuperării, aproape unidimensională, s-a trecut activ spre o literatură de probleme, în care monologul și intro­specția tind să surprindă dialectica fenomenului contemporan pînă la niveluri sufletești profunde. Studiind romanul francez din aceeași etapă (Le Roman d'aujourd'hui : 1960-1970), R. M. Albérès conchidea, nu de mult, că acesta stă, în ciuda for­mulelor variate, sub semnul inerției, solicitat de teme mai mult sau mai puțin dezbătute, sub patronajul unor nume de presti­giu. Tabloul literaturii române suscită, exact în același inter­val, impresia de reviriment. Fidelă rolului ei, proza de obser­vație socială își asociază, programatic, mijloacele analizei, însă ale unei analize în spiritul tehnicilor moderne. Sub multi­plele lui forme, romanul (gen preponderent), deschis tuturor experiențelor umane, ia parte uneori spectaculos, la disecarea relației dintre eul etic și cel social, în funcție de interferențele lumii fizice cu psihologia. Spațiul biografic, omul față cu is­toria și destinul, conștiința absurdului (în legătură cu limi­tele omului), opțiunea și refuzul ca atitudine în fața exis­tenței, personajul incoherent, scindat între revoltă și eșec, toate acestea și alte ipostaze traduc avataruri la intersecția dintre temporal și etern, scrutate de la nivelul unui moment precis. Cîștigul în substanță este de ordinul evidenței, dez­baterile vizînd autocunoașterea. Pe scurt : un teren de între­bări și probleme, cu oscilații de tensiune, cu dialoguri între renunțare și acțiune, între evaziune și integrare, cu un ethos favorabil problematizării, cu un suport filozofic în care, final­mente, triumfă ideea nobleței omului, oricare ar fi obstacolele (Marin Preda, Al Ivasiuc, Petru Popescu și alții). Tentația tra­dițională de a realiza monografia unui mediu (oraș, sat, pe­riferie) cedează față de seducția sondajelor în profunzimile unui singur personaj sau a unui grup restrîns. Literatura inte­resează, deci, estetic și implicit ca act de conștiință. Reprezen­tarea în frescă, mai veche, ținea, — lucru știut — de școala privirii. Ponere ante oculos ! - principiul retoricii lui Quintilian. Literatura profunzimilor, cu fundament gnoseologic, are am­biția adevărului total, își alătură în acest scop, concursul per­manent al tuturor modurilor de cunoaștere. У

Next