Cronica, 1972 (Anul 7, nr. 1-52)
1972-09-15 / nr. 37
cronica literara cronica literara AL. ANDRIESCU NICHITA STANESCU, cartea de recitire Nichita Stănescu scrie, in Cartea de recitire, o istorie a literaturii române sui generis. Firește, cînd rostim aceste cuvinte grele, istorie literară, pe care apasă uneori atîta arhivă, cercetată cu hărnicie și metodă de oameni care-și controlează riguros, sau chiar cu jenă, imaginația, încadrarea propusă, cu toate rezervele aduse de determinarea de care ne folosim, poate să pară forțată. Nichita Stănescu recitește pentru plăcerea sa și a noastră pagini memorabile de literatură, înfățișindu-ne, oarecum cronologic, citeva din momentele de seamă din care se compune ceea ce obișnuim să numim, adine plecați de respect, literatura română. Comprehensiunea ține loc de metodă în această carte originală despre literatura română. Subiectivismul ei, declarat de autor cu orgoliu, este copleșitor, dar tocmai de aici rezultă valoroase pagini de poezie. Literatura română devine pentru Nichita Stănescu o tema lirică. Elogiul pe care i-l aduce poetul reușește, credem noi, să-i precizeze mai bine însă, sub unele aspecte, valorile eterne. Nu vom afla nimic nou în această carte, sub raport strict istoric, faptic, despre Cantemir, Neculce sau Heliade Rădulescu. Nouă este doar sensibilitatea autorului, răscolită de operele lor sau ale altor scriitori români din trecut, dar în fiecare rînd pe care li-l consacră îl descoperim, pînă la urmă, tot pe Nichita Stănescu, un poet la fel de fraged în proză ca și în vers. Dar nu cumva ceea ce știam despre acești ctitori de spiritualitate românească capătă altă adîncime și alt relief cînd privirea noastră către operele lor trece prin sensibilitatea mișcată a autorului ? Tocmai aici stă marea putere de atracție a acestei cărți, chiar dacă nu vom accepta întotdeauna judecățile și entuziasmul poetului. Care sînt preferințele poetului român de azi în față cu trecutul literar pe care-l continuă ? Răspunsul pe care ni-l oferă Nichita Stănescu devine și mai interesant dacă ne gîndim că aparține unui creator de „modă“ în lirica actuală, cum l-a numit, cu dreptate, Ștefan Aug. Doinaș in volumul Poezie și modă poetică. Moda poetică nu se poate ivi însă și nu poate avea altă îndreptățire de existență decît ca împotrivire la modelele înaintașilor. Cartea de recitire a lui Nichita Stănescu ne oferă paradoxul mărturisirii unei admirații nețărmurite pentru poezia predecesorilor. Nichita Stănescu vorbește cu exaltare pînă și despre unii înaintași ignorați, citați cu îngăduință superioară sau luați, pînă nu demult, numai ca etalon pentru poezia ratată ca fapt estetic. Intr-un timp citarea lui Ienăchiță Văcărescu în preajma numelui unui poet contemporan echivala cu o injurie groasă la adresa celui din urmă. Era perioada versificărilor viabile, cînd în loc să continuăm o experiență mai veche de un secol în poezie, luam experiența poetică de la început. Comparația cu acești înaintași mai îndepărtați nu putea fi atunci decît polemică, pentru că nu-i continuam, de fapt, pe Văcărești, ci scriam ca Văcăreștii. Nu respectam legatul sfînt al lui Ienăchiță, ci-l călcam brutal în picioare. Astăzi, cînd lirica și-a descoperit un teritoriu al ei în sensibilitatea modernă, ochiul cu care privim trecutul vede altceva în opera înaintașilor : s-a restabilit curgerea normală a serelor din rădăcinile îndepărtate către roadele ultime. Legătura atit de intimă între rădăcină și fructele noi nu mai poate genera confuzia care pretindea ca floarea, înnobilată de repetate alcoiuri, s-o copie pe cea dinaintea ei sau să semene cu rădăcina care o hrănește. Pentru a vedea clar aceste mutații a trebuit insă ca timpul să mărească distanțele. Abia astăzi o anumită naivitate și prospețime din poezia netrucată a începuturilor se dezvăluie și Nichita Stănescu are dreptate cînd notează : „Cîndva, cei desueți și mult învățați și noblețea sonetului, ar fi găsit în aceste versuri numai și numai desuetudini“ (p. 39). Este vorba de versurile din Intr-un copaciu tamifior, pentru care modernul autor al Cărții de recitire are altă capacitate de înțelegere : „E destinul precursorului de a părea desuet pentru viitorul întii. Pentru viitorul doi insă, niciodată un precursor nu va părea desuet“ (pp. 39—40). Acest viitor doi a devenit, sub ochii noștri apărați de prejudecățile istoriei literare, un prezent fertil, creator în linia unor experiențe poetice îndepărtate, reactualizate, cu care înnoadă astăzi fericit poezia lui Nichita Stănescu, Ion Gheorghe, Adrian Păunescu, Gheorghe Tomozei și a altora. Ienăchiță Văcărescu, Anton Pann, Heliade Rădulescu și chiar Bolintineanu oferă, cum observă Nichita Stănescu, referindu-se numai la cel din urmă, „una dintre cele mai curioase experiențe de lectură pentru visul cu sensibilitate modernă“, care va încerca „un dublu sentiment de tandră compătimire intelectuală — notează lucid comentatorul — față de naivitatea unor texte lirice aproape ridicole — și de neașteptată revelație a unor frumuseți, mai ales stilistice, încadrate în masa amorfă a acelorași producțiuni" (p. 89). Dincolo de această „masă amorfă“, pe care Nichita Stănescu o vede dar o ignorează, poeții începutului liricii noastre moderne trăiesc astăzi un destin pe care să le asigure adevărata glorie, pe care secolul trecut nu le-a putut-o da, sacrificîndu-i judecății severe și neînțelegătoare a unor profesori de mai tîrziu, care s-au înverșunat, ca P. V. Haneș, de exemplu, să descopere în operele lor numai insuficiențele limbii literare. Pe Nichita Stănescu tocmai seva lingvistică a acestor scrieri de început pare să-l intereseze în primul rînd. Cerul înalt al poeziei se oglindea mai bine în această limbă neajutorată decît în geometria celui mai bun sonet care s-ar servi numai de o limbă gata șlefuită. Poetul modern privește cu ațîțare efortul colosal al înaintașilor care iscau limbajul poetic, altceva decît limba literară. Și ei, care făceau în chinuri divine poezia, au fost judecați numai pentru imperfecțiuni care țineau de limba literară în general. Poezia nu are nevoie de o limbă literară perfectă, adaptată logicii comune, pentru că ea se întoarce mereu la începuturile limbajului, și a existat, în producțiile folclorice, înaintea oricărei limbi literare. In zadar vom încerca să deslușim în această carte chipurile celor elogiați, portretul sculptat de tradiția orală și scrisă. Persoana fizică dispare sub cel mai general epitet, care este adjectivul frumos : Anton Pann „e frumos de pică“, la fel și Cîrlova : „Domnia-sa trebuie că era cum sîntem noi cînd sîntem singuri și neobișnuit de frumoși“; Cuza „trebuie să fi fost un bărbat frumos, pentru că întruchiparea destinului său e majoră și sentimentală“ ; lui Bălcescu și aceluiași Vodă Cuza li se adresează și cuvintele : „Voi, bărbați frumoși, neasemuit de inteligenți, voi eroilor !“. Poetul nu are nevoie de un chip aievea, ci de o existență din care îl deduce. Dincolo de frumusețea de luceafăr a lui Eminescu, așa cum s-a fixat ea in memoria posterității, el caută o icoană interioară, modelată după propria noastră sensibilitate, în care lovește, modificînd-o divers, valul mare pe care-l mișcă spre sufletele noastre versul eminescian : „Eminescu este în tot atîtea feluri ca înfățișare, în cîte feluri sînt ca înfățișare cei care-i înțeleg opera, cei care-i adaugă monada cu propria lor monadă“ (p. 104). Portretul fizic nu i l-a putut nimeni reține nici pe pînză și nici în piatră. Prezența lui nu-i, cu toate acestea, mai puțin amețitor de concretă, pentru că o simțim aproape biologic : „De Eminescu ți se poate face dor și foame“ (p. 107), deși, sau, poate dimpotrivă, tocmai pentru că „partea lui de trup sînt cuvintele lui, cuvintele lui scrise și rămase nouă“ (p. 104). Aceeași prezență copleșitoare, pe care n-o poate da decît poezia, o are și Heliade, peste datele acreditate de mitul omului în pelerină albă, și Vasile Pîrvan, „stîlpul“, in cîteva admirabile dialoguri imaginare, sau Sadoveanu reflectat de operă în deplinătatea frumuseții lui fizice. Sensibilitatea poetului strecoară, sub grelele peceți și lacăte cu care se apără tezaurele, o privire proaspătă și tandră, dezvăluind o lume mirifică, nu mai puțin concretă istoricește, care este a culturii românești. Elogiul lui este în duhul legatului văcărescian : „Nu a fost poet de seamă în această țară și nu va fi poet de seamă în această țară cel care nu va căuta și nu va găsi măcar un drum vicinal întru sporirea limbii românești“ (p. 42). Cum, după Nichita Stănescu, „un poet bun este cel care atrage la sine aprobarea majoritară a subiectivităților“, actul critic nu este, la rîndul lui, decît o înaintare pe această direcție. Critica simpatetică, care completează necesar analiza bazată pe metode științifice, își află, în această Carte de recitire, o legitimare in plus, care este, în ultimă analiză, aceea a talentului, fără de care nu există nici o creație. cronica • 2 fragmentarium Const. CIOPRAGA PARTICULARITĂȚI ALE PROZEI) Traumatisme diverse au generat în proza franceză de după al doilea război mondial (prin Sartre, Camus și ceilalți) un anumit tip de roman pentru ca de pe la 1950 să se treacă la ceea ce s-a numit „le Nouveau Roman". La noi, tranziția s-a produs în alt context, într-un alt tempo, altele fiind forțele de opoziție față de vechile modele, altele fiind forțele de acumulare și de creștere. Interrelațiile pe plan european, cu alte literaturi, atestă, la scriitorii contemporani, aspirația de a găsi răspunsuri, aprofundînd înțelesurile timpului. Fie și într-o scurtă paranteză, se cade să subliniem că războiul, cu seismele lui, a constituit un fenomen de ruptură, întrerupînd brutal un ritm colectiv. Reconsiderarea condiției umane din perspectiva ideologiei socialiste, într-un cadru istoric de efervescență revoluționară, implica un ethos adecvat. Generațiile de scriitori maturi din perioada interbelică, paralel cu scriitorii în formație, participau într-o primă etapă (s-a convenit că aceasta a avut ca limite anii 1948 și 1960) la o confruntare cu realitățile curente, cu concluzia unei necesare angajări pentru redresarea a ceea ce fusese marcat tragic de criza războiului. După primul conflict mondial, se conturase, în linii mari, un fenomen analog, primii ani reprezentînd pentru literatură o etapă de reculegere în concret, de retrospective și decantare. Conștiințe crispate se destind, literar, în accente polemice față de un trecut contestabil. E o notă comună întregii proze din etapa 1948—1960, indiferent de specie, indiferent de dimensiuni, fie că romanul, nuvela sau povestirea vizează realități contemporane, fie că trecutul, în perspectivă mai îndepărtată, aparține istoriei. Există și alte trăsături comune, între care ideea de militantism civic (element exemplar la scriitorii secolului precedent) și literatura concepută ca mărturie directă, de unde caracterul cvasi-descriptiv, documentar. Raportîndu-se la evenimente din ultima vreme (războiul, insurecția armată) ori punînd în pagină aspecte din mediile citadine sau rurale, anumite scrieri nu se desprind de sol pentru a se ridica, estetic, ia esențe. Insuficiențele de acest gen țin de o înțelegere rigidă a conceptului de reflectare a realității în artă, unii cultivind neselectiv, o „redare" plată, alții, la fel de limitați în latura ficțiunii creatoare, opunînd complexității fenomenului contemporan, scheme. Pe acestea, timpul le-a infirmat, clasificîndu-le ca modalități ale inerției. Să deducem de aici (cum s-a făcut) că deceniul al șaselea n-a existat ? Prind contururi, acum, trăsături ce definesc un ethos și un nou umanism : energia și conștiința socialului — opuse vechii însingurări tragice, deschiderea spre viață și dinamismul în procesul de anvergură al reconstrucției. Cîteva romane din acești ani, opere cu caracter aproape de clasicitate, provenind de la Sadoveanu, Zaharia Stancu, G. Călinescu, de la tinerii Marin Preda, Eugen Barbu și alții, au intrat în conștiința generală. Sînt testimonii estetice ale unei etape, fragmente, în același timp, ale unei monografii cu reverberații etice și politice. I Dimensiunea umană a literaturii se manifestă după 1960, în genere, într-o varietate de formule mai cuprinzătoare, cu accentuarea fondului analitic, uneori subliniat intelectual. De la o morală a recuperării, aproape unidimensională, s-a trecut activ spre o literatură de probleme, în care monologul și introspecția tind să surprindă dialectica fenomenului contemporan pînă la niveluri sufletești profunde. Studiind romanul francez din aceeași etapă (Le Roman d'aujourd'hui : 1960-1970), R. M. Albérès conchidea, nu de mult, că acesta stă, în ciuda formulelor variate, sub semnul inerției, solicitat de teme mai mult sau mai puțin dezbătute, sub patronajul unor nume de prestigiu. Tabloul literaturii române suscită, exact în același interval, impresia de reviriment. Fidelă rolului ei, proza de observație socială își asociază, programatic, mijloacele analizei, însă ale unei analize în spiritul tehnicilor moderne. Sub multiplele lui forme, romanul (gen preponderent), deschis tuturor experiențelor umane, ia parte uneori spectaculos, la disecarea relației dintre eul etic și cel social, în funcție de interferențele lumii fizice cu psihologia. Spațiul biografic, omul față cu istoria și destinul, conștiința absurdului (în legătură cu limitele omului), opțiunea și refuzul ca atitudine în fața existenței, personajul incoherent, scindat între revoltă și eșec, toate acestea și alte ipostaze traduc avataruri la intersecția dintre temporal și etern, scrutate de la nivelul unui moment precis. Cîștigul în substanță este de ordinul evidenței, dezbaterile vizînd autocunoașterea. Pe scurt : un teren de întrebări și probleme, cu oscilații de tensiune, cu dialoguri între renunțare și acțiune, între evaziune și integrare, cu un ethos favorabil problematizării, cu un suport filozofic în care, finalmente, triumfă ideea nobleței omului, oricare ar fi obstacolele (Marin Preda, Al Ivasiuc, Petru Popescu și alții). Tentația tradițională de a realiza monografia unui mediu (oraș, sat, periferie) cedează față de seducția sondajelor în profunzimile unui singur personaj sau a unui grup restrîns. Literatura interesează, deci, estetic și implicit ca act de conștiință. Reprezentarea în frescă, mai veche, ținea, — lucru știut — de școala privirii. Ponere ante oculos ! - principiul retoricii lui Quintilian. Literatura profunzimilor, cu fundament gnoseologic, are ambiția adevărului total, își alătură în acest scop, concursul permanent al tuturor modurilor de cunoaștere. У