Cronica, 1973 (Anul 8, nr. 1-52)
1973-01-05 / nr. 1
Intrarea în dificilul domeniu al romanului a însemnat pentru Nicolae Țațomir nu o supunere la rigorile speciei ci posibilitatea unei mișcări mai libere declanșate de un lirism care traversează paginile întregii cărți. Manuscrisul de la Marrakekh este un poem a dragostei nefericite și al prieteniei, un protest al unei umanități ultragiate împotriva violenței și agresiunii. Modelul îndepărtat, sugerat de altfel de unul din protagoniști, rămine Romeo și Julieta, tragica poveste a celor doi îndrăgostiți căpătînd, în contextul epocii contemporane motivații sociale și politice. Pentru a-și justifica intensitatea efuziunilor lirice, Nicolae Țațomir și-a definit intențiile într-un preambul de o identificabilă factură romantică : „Intenționasem, transcriind manuscrisul găsit din întîmplare in arhiva unui spital din Maroc, să evit pe alocuri stilul poetic și să fac să se simtă oricînd și oriunde că îl evit. Imixtiunea în patrimoniul și mai ales în vîrsta autorului ar fi fost însă atît de gravă, nicit glosatorului, uzurpator al penei de scris, nu i-ar mai fi rămas decît să se înfățișeze, vinovat, în fața areopagului propriei lui conștiințe. Metafore ? Dar și testamentul olograf poate constitui o metaforă a vieții“. Cartea întîia, Abu ne introduce în atmosfera Parisului antebelic cu poezia cotidiană a străzilor și prestigiul monumentelor roci al unei multiseculare istorii, cu farmecul pătat uneori de lubricitate al localurilor de noapte, cu atmosfera inconștient pașnică peste care se adună norii amenințători ai fascismului. Naratorul, tânăr medic român venit la specializare se împrietenește cu mulatrul Abu, coleg la același spital parizian. O ambiție bărbătească, afectuoasă și lucidă, prezidează confesiunile reciproce, evocatoare ale unor lumi funciar distincte, găsind însă, peste deosebirile separatoare, posibilitatea unor punți de înțelegere. Naratorul e o natură hipersensibilă, amplificîndu-și la dimensiuni exorbitante cele mai mărunte neplăceri, Abil e un echilibrat, un dignostician al răului social și moral. El joacă rolul de raisonneur, capabil de a ordona ideile prăpăstioase uneori ale prietenului, de a le descoperi sensurile, peste agitația lor imediată. Din succesiunea unor imagini disparate se încheagă lumea copilăriei și a tinerețeii naratorului obsedate de ideea morții, mediul familial, dragostea incipientă pentru Monica, silită să înfrunte rezistența unor părinți cu veleități de parvenire. Din scrisorile fetei se conturează atmosfera tulbure din țară, unde aceeași primejdie fascistă își face simțită prezența în forme mai agresive decît în Parisul dinaintea dezastrului. Nicolae Țațomir își manifestă întreaga capacitate evocativă în pagini vibrînd de un lirism discret, pigmentate cu aluzii livrești, scrise cu grație și caligrafie stilistică. Prima carte se încheie cu plecarea precipitată a naratorului din Paris spre orașul natal în dorința de a-și apăra dragostea amenințată. Cartea a doua. Monica ne oferă poezia locurilor regăsite, ulița copilăriei, casele, interioarele cu mobile vechi, ascunzînd amintirile unei vîrste îndepărtate. E o poezie care amintește de Ionel Teodoreanu, cu un adaos de cerebralitate și cizelare a expresiei : „Bătea o boare ușoară și poarta, pe care îmi legănasem copilăria tîrzie, scîrțita a pustiu. Rozul din dreapta umbrei balconului, nișa de deasupra ușii dispensarului, tăinuiau cu inverșunare trecutul. La rădăcina unuia din cei trei salcîmi putrezește, poate, și acum dopul de plută găurit și acoperit cu foițe de staniol, în cavitatea căruia doarme — infailibil — mesajul copilăriei noastre către mileniul al douăzeci șiunulea. In caverna podului prăfuit, troienită în țesăturile monocrome ale păianjenilor suri și aproape uscați, își șoptește litanie formula magiei negre aceeași statuietă albastră, dezgropată de Buffalo, arheologul Regatului Caprei, undeva, în munții de gunoaie ce se reflectau ca și acum în unda, scîrbită de atîta murdărie, a marelui nostru fluviu. Simțeam o atît de ciudată bucurie că aceste imagini vetuste se împietriseră cu îndărătnicie în cimentul făpturii mele, încît m-aș fi cutremurat să constate la o reconstituire afectivă — lipsa reală a vreunuia dintre ele, asemeni unui edificiu căruia i s-ar sustrage piatră cu piatră temelia". Intențiile lui N. Țațomir depășesc însă reconstituirea lirică a mediului copilăriei și tind către o cronică — pamflet a perioadei de ascensiune și instaurare a dictaturii legionare. Reacțiile scriitorului se confundă cu ale eroilor preferați, portretele reprezentanților „noii ordini“ sînt îngroșate pînă la caricatura grotescă. Puternic expresive sînt tablourile colective, proiectate în viziuni apocaliptice, aproape de coșmar. Procesiuni, marșuri, părăzi se succed în imagini terifiante, asemănătoare celor din Bietul Ioanide de G. Călinescu. Uneori scenele de violență se suprapun peste atmosfera pașnică, familiară a orașului, adevărate pete maculatoare : „Singurele făpturi, care rămăseseră statornice în visul purificator al tinereții, erau zeii orașului. Aroma lor, strecurată în adîncurile inimii, evoca pios cînd versurile marelui poet, cînd poezia din mine însumi. In umbra lor, aveam sentimentul unei certitudini a frumuseții eterne, satisfacția dăruirii, nostalgia blîndei înțelepciuni. In noaptea aceea, însă, miresmele aveau să fie urmărite de flăcări și fum, flagelate de izuri acre, prostituate în văzul lumii. Pe bulevardul îngust și strîmb, care șerpuia de la gară spre centru, un val de torțe aprinse, cu flăcările oscilînd în ritmul balansului de gorilă și în bătaia vîntului amețit, se revărsa vîscos, însîngerînd fațadele grave ale monumentelor istorice și ale caselor adormite, retrase, ca melci, în cochilia tăcerii lor. De pe terasa berăriei, unde cinam cu Monica, valul acesta părea un boa imens, cu solzi rubinii, tîrindu-se implacabil spre victima hipnotizată, care nu mai avea scăpare. Dar șarpele nu era tăcut. Un urlet galben îl învăluia, galbenul însemnînd pentru Monica lașitatea, geloasă pe temeritatea eroică“. Agresiunea și ura nu iartă pe nimeni, nici chiar pe cei care vor să se salveze prin abstragere și indiferență. Sînt distruși indivizi și dislocate familii. Monica, iubita naratorului nu găsește altă cale decît sinuciderea. Partea de conflict social și motivație psihologică deși cunoaște momente de realizare, rămâne pe un plan secund în comparație cu acordurile poematice ale romanului. Procesul de infiltrare a morbului, rezistența unor oameni simpli precum uriașul Chifu, reacțiile duplicitare ale unor indivizi cum e Candidul meritau o tratare de dimensiuni și suflu epic cu acea liniște a detașării care l-a condus pe G. Călinescu în Bietul Ioanide. Capătă, în schimb, relief puritatea dragostei cu sfîrșit tragic dintre narator și Monica, adevărată Julietă a timpurilor moderne. Paralelismul cu piesa lui Shakespeare dobîndește noi temeiuri dacă ne gîndim și la moartea tatălui naratorului, asemănătoare prin absurd cu a lui Mercutio, consumată în comentarii ironice aproape de cinism. E greu de spus dacă Manusscrisul de la Marrakech răspunde unei certe și persistente vocații epice. Romanul, în ciuda unor pretențiozități stilistice, este atractiv la lectură, comunicîndu-și într-o formă agreabilă generosul mesaj. NICOLAE TATOMIR: ï ? Manuscrisul de la Marrakekh cronica • 2 DESPRE TENTAȚIA CUVÎNTULUI Const. CIOPRAGA Prin rezonanțele alegorice, atrage atenția un pasaj din Odiseea (cîntul XVI), în care Ulise, revenit din lunga-i pribegie, se arată fiului său, dar acesta nu-l recunoaște. In esență, dialogul pune accentul pe oscilația realitate-aparență. „Nu sînt zeu , de ce să mă asemeni cu zeii ? Sînt bietul tău tată, acela pentru care plîngi“. — „Nu ești tatăl meu Ulise, ci un zeu care mă înșeală ca să plîng și să pătimesc mai mult apoi... Odinioară erai bătrîn și îmbrăcat în zdrențe și iată-te acum ca un zeu din cer !“. Analogic, aplicat domeniului poetic, sensul dialogului e acela că dimensiunile cuvântului se modifică miraculos, încît într-un nou context ele „înșeală“, părînd altele. Modernii însă trec peste ideea de iluzionare, de înșelare, pentru a face din poezie o rampă de lansare în absolut. La Eminescu, cele două atitudini coexistă. O dată poezia e transfigurare, vis, iluzie destinată să ascundă disonanțele : „Strai de purpură și aur peste țărma cea grea“. Altădată, poezia e dramă, impas provenit din negăsirea cuvântului-cheie, care „să exprime adevărul“. Gauguin și Mallarmé, contemporani, sînt chinuiți de obsesia „exprimării neexprimatului“, dar perspectivele lor contrastează. Pictorul crede în posibilitatea reîntineririi artei sale printr-o întoarcere la „barbaria“ existenței în lumină la tropice. Pornind de la natură, culorile duc în ireal, însă, vizind absolutul, intervine sentimentul eșecului. „Exclude din cîntecul tău realul, fiindcă e vulgar“, zice Mallarmé în Divagations, obstinat să caute lucrul fără nume . ..l’innommé“. Tentativa barbiana de a ajunge la unitatea originară a lumii prin geometrie și construcție se situează în matca exemplului clasic. Poetul jocului secund își găsește afinități cu spiritualitatea Heladei. Prin atomizare și dezagregare programatică, Mallarmé anunță tehnica modernilor din ultimele treipatru decenii, cu precizarea însă că nu toți modernii eșuează în idealitatea goală. Despre Don Quijote s-a spus (Printre alții de către Keyserling și Ortega y Gasset) că ar fi, ca simbol, un produs spiritual al „deșertului“ iberic, dezolant, stimulator al iluziei. Tot ce este dezacord în structura rătăcitorului hidalgo, ține de o dublă figurație, în care realitatea și irealitatea ating o acuitate extremă. Don Quijote are însă numai candoare. Conștiința tragicului lipsește. Poetul (vechiul Pontis) e un făcător, un creator, un inspirat, dar și un sceptic, conștient de servituțile cuvîntului ; de unde, inițial, gestul donQuijotesc de a da corp irealului, iar apoi sentimentul scindării. Orice poet autentic e un Don Quijote, perpetuu, cu sentimentul infinitului, dar și un damnat, devorat de luciditate. „Credeți-mă, credeți-mă“, — își avertizează Blaga cititorii, pentru a-i introduce în marea trecere : „Despre ori și ce poți să vorbești cu vrei (...). Dar cuvintele sînt lacrimile celor ce ar fi voit/ așa de mult să plîngă și n-au putut./ Amare foarte sînt toate cuvintele,/ de aceea — lăsați-mă/ să umblu mut printre voi,/ să vă ies în cale cu ochii închiși...“. Muțenia și cecitatea ar fi însăși moartea creației, destinul suprem al acesteia urmărind, dimpotrivă, un adaos, un plus de expresivitate, o prelungire a vizibilului, o viziune inedită. Don Juan spune la cîteva zeci de femei aceleași cuvinte pe care milioane de oameni le debitează, în erotică, la fel. Dar m tonul lui Don Juan cuvîntul devine de fiecare dată altul, fără ca aria de cuprindere a limbii să se amplifice. Fascinația, seducția țin de temperatura interioară. Prin lipsa conștiinței morale, personajul creat de Tirso de Molina e un libertin; prin lenea metafizică, el e un exponent al concretului ; prin tehnica mitului, poetizînd euforic amorul, Don Juan transcende, totuși, din utilitar, într-o zonă a poeticului. Dar în alte ipostaze, pentru că n-a murit la timp, Don Juan se retrage la mănăstire , pentru că verva amorului-poezie s-a epuizat, concretul lipsit de aripi se răzbună, inculcîndu-i o tardivă tristețe. Cuvîntul, în poezie este anti-asceză, explozie, exuberanță, expresie, și în același timp asceză, implozie, interiorizare, impresie indicibilă. Este memoria paradisului pierdut și visarea paradisului necreat încă. Nichita Stănescu are, ca mulți alți poeți, aspirația absolutului, dar și conștiința tragică a limitelor cuvîntului. Noutatea limbajului său stă în tensiunea de a surprinde în fluctuațiile de la cuvinte la necuvinte pustiul, zborul, fluidul cosmic. Mijloacele stilistice învederează, ca la puțini alții, o luptă acerbă, o teribilă sete de transcendent. Valorile empirice, pragmatice, ale cuvîntului, intră în componențe sintactice noi; lucrurile se denaturează și se resacralizează într-o spectaculoasă răsturnare de sensuri. Tot ce e absurd poate fi ultralogic și invers. Mutații moleculare definesc o mișcare universală în lumea fenomenală și în spirit. A încerca să fixezi tranzitoriul însuși, în cuvinte, este o nebunie, de aceea un Noe simbolic, navigînd într-o arcă eternă, își deplinge destinul rătăcitor : „A e o literă. O altă literă pe care nebunul de mine le cîntă pe citeră. Cîinele este un animal, iarba o plantă din care nebuna de tine se saltă Ochiul este o pierdere, cuvîntul, derîdere, pe care pe scîndura orelor, udele, viețile multele ni le salvăm...“. Intimidat de misterul cuvîntului, Nichita Stănescu e totuși hotărît să-l provoace, să-i smulgă, temerar, învelișurile. „Necuvintele“ trec din existența larvară, amorfă, într-un destin orfic.