Cronica, 1974 (Anul 9, nr. 1-52)

1974-01-04 / nr. 1

cronica literară Liviu LEONTE Vocația criticii Unul din cele mai cuprinzătoare volume de critică ale anului 1973, însumînd cronicile și recenziile di­seminate în periodice, aparține lui Nicolae Ciobanu, cronicar consec­vent la revista „Luceafărul". Pa­­­noramic­ul său extrage texte din aproape un deceniu literar, co­­mentînd cărți reprezentative ale perioadei, cu accent pe „ultimii trei-patru ani", după mărturisirile din nota introductivă. Este și pen­tru critic o carte reprezentativă, cu o nouă ordonare a materiei, pe genuri, iar în cadrul noilor sec­țiuni, cu o grupare în mici schițe monografice a cronicilor dedicate aceluiași scriitor. Imaginea oferită de Panoramic este a unui critic de evidentă se­riozitate profesională, aplecat cu aceeași gravitate asupra textelor, indiferent de valoarea lor, nespu­­nîndu-și verdictul decît după ex­cursuri teoretice în vederea situării scriitorilor în curente și direcții literare sau în familii înrudite de spirite. Comentariile debutează in­variabil cu fixarea reperelor teo­retice urmărite cu fidelitate de critic în tentativa ulterioară de a delimita structura proprie fiecărui scriitor. Pentru a formula mai ex­plicit ceea ce numește „derutant eclectism de structură" la Miron Radu Paraschivescu, Nicolae Cio­banu trimite la poeții patruzeci­­optiști, punctul de plecare și de organizare a cronicii despre tea­trul lui Teodor Mazilu este „pun­ctul geometric" al comediei ca spe­cie și care ar însemna împăcarea ideală a două „autoexigențe", a­­petitul pentru realitatea jurnalie­ră și păstrarea regulilor unui ste­reotip joc estetic. Formularea pro­blematicii romanelor lui Al. Iva­­siuc cu diferența lor specifică, re­zultă din paralela, edificatoare, cu opera lui Camil Petrescu : „Dacă e să reducem chestiunea — prin simplificări inevitabile — la esența ei, vom spune, în primul rînd, că, în timp ce la Camil Petrescu sursa­­ ramei individuale stă în incapa­­rea realității vieții de a confir­­a practic viabilitatea unor idei scopul\ viitoarea căreia scriitorul eroii, la Al. Ivasiuc ?b­ea­tu. . , ma releva insu­­a infirma­­­­ ■ . ... j. . ч [UNK]е a insasi vieții . .. .erne*" teza­e a restructura 7 7.hr ■ Criticu.­stentiale ale 90 demonstrație în ace întrea-Urmari"d temele e* inițial nou L" у PS'hol ° 9ia onfv SO-scrLTn ' ,iferaro.'lui Portare'lae РПт °rdi"' Simp,Q ~ des te uf-P-°P-a °Perâ » dove­ ilustrează trecere­a Baconski „criza conști­inței de sine", altfel spus de la un ton retoric-discursiv uneori la unul mai interiorizat și totuși mai direct. Pentru definirea profilului lui Marin Preda o paralelă internă între romane relevă modurile în care e abordată problema liber­tății individuale și a raporturilor ei cu istoria. Se înțelege că bene­ficiarii procedurii critice sînt, înain­te de toate, scriitorii de valoare recunoscută, impuși în conștiința publică și care suportă o radio­grafie amănunțită a operei și în­scrierea în categoriile istoriei lite­rare. Ceea ce lipsește cronicilor lui N. Ciobanu —cu și mai multă evidență acum, cînd ele au fost scoase din pagina revistei și gru­pate după un criteriu sistematic - este legătura mai directă cu opera, cu momentul literar genera­tor. Valoroase prin implicațiile is­torico-litera­re, ele devin mai puțin concludente în transmiterea pulsa­ției vii a textului comentat, poate­ și din cauza unei neutralități sti­listice care estompează din ascu­țișul atitudinilor critice tranșante, altfel destul de frecvente. Pano­­ramic­ul lui N. Ciobanu se impune prin calitatea deloc neglijabilă, re­vendicată în nota introductiva, de „a schița unele dintre liniile de forță ale mișcării literare roma­nești de azi". La Ilie Constantin, prezent cu două volume, A doua carte des­pre poeți (Editura Cartea româ­nească) și Despre prozatori și cri­tici (Editura Dacia) comunicarea cu textul se face în mod nemijlocit, pagina critică păstrează cît tre­buie din încărcătura de idei și afecte a operei și mai ales suge­rează timbrul ei particular. Astfel, poetul în postură de critic (și încă de critic profesionalizat) își ia toate precauțiile de „obiectivi­zare" : privire lucidă, nealterată de­ optica sentimentală comună de o­­bicei scriitorilor practicanți ai cri­ticii, expresie directă, cu elimina­rea oricăror volute stilistice, folo­sirea persoanei întîi plural, Ilie­ Constantin are voluptatea observa­ției filologice minuțioase, fiecare comentariu conține extrase de for­mulări fericite și improprietăți, chiar cînd discută scriitori de va­loare recunoscută. El scrie cu fi­șele de lectură și cu referințele­ critice în față, făcînd, cu extremă scrupulozitate, trimiteri atunci cînd o idee a mai fost enunțată, un­ scriitor a fost surprins în trăsăturile sale definitorii. Criticul exemplar este Pompiliu Constantinescu, a cărui asceză nu încetează de a o elogia : „Mărturisim din capul lo­­r lui că admirația noastră pentru intere cronicar este îndelungă și . ... intr-atit incit ne temem pentru­­ • ,­­1 ■"Sași exprimarea noastra pre e'a ce poate fi grav afec­tată de entuziasm. Pompiliu Con­stantinescu reprezintă — cum s-a remarcat — cazul criticului pur, neademenit de nici un alt gen literar. El nu a scris poezii ca George Călinescu, Vianu, Perpes­­sicius, Streinu (ori versuri în limbi străine ca Maiorescu), n-a stăruit în mari compuneri epice, ca Lo­­vinescu, același Călinescu, Ibrăi­­leanu... Exprimarea sa literară a­­parține pe de-antregul, mișcător, criticii literare, căreia îi revendică, demn, o justificare între muzelei tradiționale, chiar dacă - din mo­destie sau doar ca o mișcare tac­tică - acceptă pentru ea un tra­tament secundar". Cu unele observații pătrunzătoa­re și în istoria literară, Ilie Con­stantin nu reușește să aducă ace­le noi elemente de interpretare a­­nunțate (cazul poeziei lui Ion He­­liade Rădulescu) iar încercarea cam sportivă de a-l ridica pe Al. Phi­­lippide prin coborirea lui Ion Bar­bu, „într-un eșalon secund de mari poeți" rămîne sub beneficiu de inventar. Familiar sub aparatul trimiterilor bibliografice, Ilie Con­stantin surprinde din cîteva linii profilul unui scriitor, specificul sti­listic al unei cărți : „în plan stilis­tic, imposibila întoarcere amintește mereu de Ilie Moromete, defini­torie fiind oralitatea savantă scriiturii. Fascinează la lectură ae­a­rul de rostire nepremeditată, ca pe apă, a unor gînduri care, sun­tem­ siguri, au cerut, în realitate, o îndelungă și îngrijită redactare. Cascadele de întrebări și exclama­ții tipic țărănești (de parcă Moro­mete ți-ar repeta, cu tipic, vor­bele, ca să arate că a înțeles ca ai zis și că îndată îți va da re­plica — nefiind el prea convins că o vei înțelege !) — transformă lec­tura în deliciu și, e cazul s-o spunem imediat, îngîndurare". în poezie, inamicii urmăriți cu perse­verență sînt incoerența, ininteligi­bilul, obscuritatea programatică sau involuntară, discursivitatea. Ra­ționalismul consecvent din A doua carte despre poeți și Despre pro­zatori și critici se situează în filia­ția lui Șerban Cioculescu, de ase­menea, frecvent citat și recoman­dat. Cu toate că Ilie Constantin face efortul de a descoperi boabele de speranță și din cele mai descu­­rajante texte, impresia generală este a unei atitudini ferme, ca­re nu lasă loc echivocului și ipo­teticelor șanse de supraviețuire. A­­mendamente suportă, desigur, une­le sau altele din judecăți, dar „procentul maxim de sentințe jus­te" pe care G. Călinescu îl des­coperea la Pompiliu Constantines­cu reprezintă punctul ideal de ca­re critica lui Ilie Constantin se apropie nu numai prin intenții. cronica Q 2 fragmentarii­­m MOMENT ILARIE VORONCA(il) *' Const. CIOPRAGA Că poetul nu rezistă jocului de artificii al imaginilor, o demonstrează la fiece pagină Brățara nopților (1929), volum mai ermetic decît Zodiac (1930), Incantații (1931) și celei? ”... Eseistul preciza în acest timp, în A doua lumină că în poe­mul modern „imaginile se îmbulzesc, nu în comparații ster­pe, ci în asociații fulgere, frunziș în noapte“, principiu pe care poetul îl practică pînă la saturație. Analogismul baroc, aerul sofisticat, perseverența într-o gesticulație ce se vrea necontenit fulgurantă („în fulgerul unei­­ imagini toate fin­­tînile universului reînnoite“), nu întîrzie să obosească, însă trebuie să recunoaștem o excepțională virtuozitate metaforică; la nivelul versurilor luate izolat, se pot extrage din opera lui Voronea mostre antologice. Autorul Incantațiilor ar fi putut cultiva cu strălucire poemul într-un vers. Iată „ful­gere“ culese la întîmplare : „Noaptea e înaltă și se ridică foarte încet dintre corole“ ; „Singurătatea ca o mireasmă se desface din ferigă“ ; „în orice gînd e-o funie care te leagă de stele“ ; „Fluviile ca niște cerboaice vin să-și potolească se­tea la digul înalt al mării...“. Să remarcăm totodată bucuria vieții din Zodiac, dialogul patetic cu mulțimile (Mulțime, tu) din Petre Schlemihl (1932), elogiul dinamismului modern din Patmos (1933), în poeme mai clare, impregnate de o lumină­ contagioasă : „O ! Cît de proaspăt sună vocile !/ O ! Dulceață a unei lumi fragede !“. Lectorul atent poate descoperi, pre­cum in Incantații (IV), cî­te un ecou din Ion Vinea : „Vei spu­i­ne , seara își face loc prin păsările albe“ ; „Vei spune , vîntul trezește strunele de tablă“... Nu sentimentul, ci formularea derivă aici Dintr-o toamnă ... In opiniile lui Voronca despre poem se intersectează puncte de vedere cărora pledoaria pentru integralism nu le-a oferit un element coagulant. S-ar spune că, negînd „deza­gregarea“ din scrisul unor romantici sau suprarealiști, și pro­­punînd „ordinea sinteză, ordinea constructivă, clasică, inte­grală“, el se pronunță pentru evoluție, deci împotriva limba­jului extremist; în realitate, tocmai organizarea e deficitară în poemele sale, din care se pot cita exemple de cel mai tipic suprarealism. Din repetatele definiții date poemului, una mai sonoră decît alta, nu rezultă o linie directoare. „Fiecare poem e o pupilă. Rimele vuiesc ca butiile în pod­goria în fierbere, lanțuri pădurile se rup, un sînge în des­creștere linge în mai vocalele ca bolovani rotunjite“ ... „Poe­mul , o șea năzdrăvană, o scuturi și nechează armăsarul mîn­­cînd jăratic...“. „Dar iată , e extraordinară lovirea cuvin­telor într-un poem , sunetul pe care îl fac e asemeni aceluia al atomilor ciocnindu-se­­ între ei în substanța lucrurilor ; e zgomotul planetelor pe pleoapa cerului“... „Asemeni Ioanei d’Arc, poetul aude voci“ Temperament frenetic, de o mare mobilitate asociativă, Voronca nu se poate conține. Pasiunea pentru poem, mod de expresie prin care el înțelege în fond poezia pură, este acaparatoare, de unde tonul exaltat, comun de altminteri și altor parteneri de generație, reuniți la Inte­gral, la Contimporanul și alte publicații de frondă. Cînd afir­mă că un poem „nu trebuie alcătuit numai din cuvinte, ci și din goluri“, Voronca parafrazează o idee din Cruce despre necesitatea succesiunii plinurilor (care solicită efortul) și a golurilor odihnitoare. Un loc comun este propoziția că „ma­terialul poeziei moderne (ca și al picturii) poate fi același cu al poeziei de totdeauna“ ; originalitatea ține de interpretarea „materialului“. Pentru argumentare, eseistul din A doua lu­mină trimite la pictura modernului Cézanne, la care noutatea constă în „considerarea obiectului ca obiect în spațiu pose­­dînd toate elementele de echilibru ale volumului : dimensi­uni, centru de gravitate, pondere“. Aici poate fi recunoscut Tristan Tzara din Manifeste dada 1918 : „Le cubisme naquit de la simple façon de regarder l’objet : Cézanne peignant une tasse 20 centimètres plus bas que ses yeux, les cubistes la regardent d’en haut(7 manifestes dada, pp. 23—24). Atunci cînd renunță la limbajul gongoric, invadat de corzi și liane ca o pădure tropicală, eseistul formulează propoziții memora­bile, cu următoarea : „Orice vers e o sumă de noi posibili­tăți, o altă soluție a ecuației primare“. Intervin însă ime­diat explicitări de tipul : „Expresia poetului nou e plină de cutezare, de savoare absurdă : tîrnăcop, bumerang, salt între­­cînd în înălțime toate performanțele mondiale (­­­). Poemul țipă, vibrează, dizolvă, cristalizează, umbrește, zgîrie, înspăi­mântă sau calmează. Poemele în proză, de pildă, Garderoba obligatorie (publi­cat în XX — literatură contimporană, 1929, nr. 6), reprezintă acumulări metaforice pînă la delir . „Pe tava respirației se ciocnesc păhărelele cu licoare ale notelor, în ierburi se răsu­cește panglica fumului, zborurile înnoadă fiinde la gîtul vîntului. Din trecut urcă pînă la noi rugăciunea oglinzilor, cînd prin apele despărțite în falduri ca dantelele mireselor, crocodilii treceau ca o procesiune de panoplii, cu solzii ca paftale de aer, cu unghiile amintind lucirea viorilor (•••). Lu­mina cade ca o mănușă în aquarium, peștii trec ca tot atîtea degete prin harfele mărilor, fiecare pleoapă aduce în lacrimi bogăția fabuloasă a unui grăunte de radium...“. Poemele în versuri nu trebuie înglobate într-o singură cate­gorie : Ulise, Brățara nopților, Zodiac, Petre Schlemihl, Pat­mos fac, fie și parțial, dovada unei organizări (cu variații în interiorul aceleiași plachete), chiar a unui mesaj uman direct, ca în acest­­e deasupra dosarelor, poem din Petre Schlemihl: „Nu, n-am fost eu alături de voi, oameni în cîmpuri,/ Cînd hohoteați lîngă grînele decapitate,/ Nu, n-am fost eu alături de voi cînd aruncați în furnalele lacome/ Lopeți pline cu zilele și nopțile fraților noștri în locul bulgărilor de cărbune“. Etapa ulterioară va fi una de militantism deschis. Sub semnătura Ilarie Voronca au apărut, înainte de expatriere­­ versuri de factură dadaistă-suprarealistă, ce nu pot fi ignorate : „Vîntul e pătrat invers 50 LEI util gazometru/ interstițial cheamă hornar pentru esofag/­eri zwawei pentru sept hull dieci/ tem­perament scafandrier în porte-feuille/ sistem nervos apoteoză cu bumbac/ omletă confecționează clorofilă ca strat...“ (Hi­­drofil), în antologia lui Jean-Louis Bédouin, La Poésie sur­réaliste (1964), numele Voronea nu figurează. _______________________________________^

Next