Cronica, 1974 (Anul 9, nr. 1-52)
1974-01-04 / nr. 1
cronica literară Liviu LEONTE Vocația criticii Unul din cele mai cuprinzătoare volume de critică ale anului 1973, însumînd cronicile și recenziile diseminate în periodice, aparține lui Nicolae Ciobanu, cronicar consecvent la revista „Luceafărul". Panoramicul său extrage texte din aproape un deceniu literar, comentînd cărți reprezentative ale perioadei, cu accent pe „ultimii trei-patru ani", după mărturisirile din nota introductivă. Este și pentru critic o carte reprezentativă, cu o nouă ordonare a materiei, pe genuri, iar în cadrul noilor secțiuni, cu o grupare în mici schițe monografice a cronicilor dedicate aceluiași scriitor. Imaginea oferită de Panoramic este a unui critic de evidentă seriozitate profesională, aplecat cu aceeași gravitate asupra textelor, indiferent de valoarea lor, nespunîndu-și verdictul decît după excursuri teoretice în vederea situării scriitorilor în curente și direcții literare sau în familii înrudite de spirite. Comentariile debutează invariabil cu fixarea reperelor teoretice urmărite cu fidelitate de critic în tentativa ulterioară de a delimita structura proprie fiecărui scriitor. Pentru a formula mai explicit ceea ce numește „derutant eclectism de structură" la Miron Radu Paraschivescu, Nicolae Ciobanu trimite la poeții patruzecioptiști, punctul de plecare și de organizare a cronicii despre teatrul lui Teodor Mazilu este „punctul geometric" al comediei ca specie și care ar însemna împăcarea ideală a două „autoexigențe", apetitul pentru realitatea jurnalieră și păstrarea regulilor unui stereotip joc estetic. Formularea problematicii romanelor lui Al. Ivasiuc cu diferența lor specifică, rezultă din paralela, edificatoare, cu opera lui Camil Petrescu : „Dacă e să reducem chestiunea — prin simplificări inevitabile — la esența ei, vom spune, în primul rînd, că, în timp ce la Camil Petrescu sursa ramei individuale stă în incaparea realității vieții de a confira practic viabilitatea unor idei scopul\ viitoarea căreia scriitorul eroii, la Al. Ivasiuc ?beatu. . , ma releva insua infirma ■ . ... j. . ч [UNK]е a insasi vieții . .. .erne*" tezae a restructura 7 7.hr ■ Criticu.stentiale ale 90 demonstrație în ace întrea-Urmari"d temele e* inițial nou L" у PS'hol ° 9ia onfv SO-scrLTn ' ,iferaro.'lui Portare'lae РПт °rdi"' Simp,Q ~ des te uf-P-°P-a °Perâ » dove ilustrează trecerea Baconski „criza conștiinței de sine", altfel spus de la un ton retoric-discursiv uneori la unul mai interiorizat și totuși mai direct. Pentru definirea profilului lui Marin Preda o paralelă internă între romane relevă modurile în care e abordată problema libertății individuale și a raporturilor ei cu istoria. Se înțelege că beneficiarii procedurii critice sînt, înainte de toate, scriitorii de valoare recunoscută, impuși în conștiința publică și care suportă o radiografie amănunțită a operei și înscrierea în categoriile istoriei literare. Ceea ce lipsește cronicilor lui N. Ciobanu —cu și mai multă evidență acum, cînd ele au fost scoase din pagina revistei și grupate după un criteriu sistematic - este legătura mai directă cu opera, cu momentul literar generator. Valoroase prin implicațiile istorico-literare, ele devin mai puțin concludente în transmiterea pulsației vii a textului comentat, poate și din cauza unei neutralități stilistice care estompează din ascuțișul atitudinilor critice tranșante, altfel destul de frecvente. Panoramicul lui N. Ciobanu se impune prin calitatea deloc neglijabilă, revendicată în nota introductiva, de „a schița unele dintre liniile de forță ale mișcării literare romanești de azi". La Ilie Constantin, prezent cu două volume, A doua carte despre poeți (Editura Cartea românească) și Despre prozatori și critici (Editura Dacia) comunicarea cu textul se face în mod nemijlocit, pagina critică păstrează cît trebuie din încărcătura de idei și afecte a operei și mai ales sugerează timbrul ei particular. Astfel, poetul în postură de critic (și încă de critic profesionalizat) își ia toate precauțiile de „obiectivizare" : privire lucidă, nealterată de optica sentimentală comună de obicei scriitorilor practicanți ai criticii, expresie directă, cu eliminarea oricăror volute stilistice, folosirea persoanei întîi plural, Ilie Constantin are voluptatea observației filologice minuțioase, fiecare comentariu conține extrase de formulări fericite și improprietăți, chiar cînd discută scriitori de valoare recunoscută. El scrie cu fișele de lectură și cu referințele critice în față, făcînd, cu extremă scrupulozitate, trimiteri atunci cînd o idee a mai fost enunțată, un scriitor a fost surprins în trăsăturile sale definitorii. Criticul exemplar este Pompiliu Constantinescu, a cărui asceză nu încetează de a o elogia : „Mărturisim din capul lor lui că admirația noastră pentru intere cronicar este îndelungă și . ... intr-atit incit ne temem pentru • ,1 ■"Sași exprimarea noastra pre e'a ce poate fi grav afectată de entuziasm. Pompiliu Constantinescu reprezintă — cum s-a remarcat — cazul criticului pur, neademenit de nici un alt gen literar. El nu a scris poezii ca George Călinescu, Vianu, Perpessicius, Streinu (ori versuri în limbi străine ca Maiorescu), n-a stăruit în mari compuneri epice, ca Lovinescu, același Călinescu, Ibrăileanu... Exprimarea sa literară aparține pe de-antregul, mișcător, criticii literare, căreia îi revendică, demn, o justificare între muzelei tradiționale, chiar dacă - din modestie sau doar ca o mișcare tactică - acceptă pentru ea un tratament secundar". Cu unele observații pătrunzătoare și în istoria literară, Ilie Constantin nu reușește să aducă acele noi elemente de interpretare anunțate (cazul poeziei lui Ion Heliade Rădulescu) iar încercarea cam sportivă de a-l ridica pe Al. Philippide prin coborirea lui Ion Barbu, „într-un eșalon secund de mari poeți" rămîne sub beneficiu de inventar. Familiar sub aparatul trimiterilor bibliografice, Ilie Constantin surprinde din cîteva linii profilul unui scriitor, specificul stilistic al unei cărți : „în plan stilistic, imposibila întoarcere amintește mereu de Ilie Moromete, definitorie fiind oralitatea savantă scriiturii. Fascinează la lectură aearul de rostire nepremeditată, ca pe apă, a unor gînduri care, suntem siguri, au cerut, în realitate, o îndelungă și îngrijită redactare. Cascadele de întrebări și exclamații tipic țărănești (de parcă Moromete ți-ar repeta, cu tipic, vorbele, ca să arate că a înțeles ca ai zis și că îndată îți va da replica — nefiind el prea convins că o vei înțelege !) — transformă lectura în deliciu și, e cazul s-o spunem imediat, îngîndurare". în poezie, inamicii urmăriți cu perseverență sînt incoerența, ininteligibilul, obscuritatea programatică sau involuntară, discursivitatea. Raționalismul consecvent din A doua carte despre poeți și Despre prozatori și critici se situează în filiația lui Șerban Cioculescu, de asemenea, frecvent citat și recomandat. Cu toate că Ilie Constantin face efortul de a descoperi boabele de speranță și din cele mai descurajante texte, impresia generală este a unei atitudini ferme, care nu lasă loc echivocului și ipoteticelor șanse de supraviețuire. Amendamente suportă, desigur, unele sau altele din judecăți, dar „procentul maxim de sentințe juste" pe care G. Călinescu îl descoperea la Pompiliu Constantinescu reprezintă punctul ideal de care critica lui Ilie Constantin se apropie nu numai prin intenții. cronica Q 2 fragmentariim MOMENT ILARIE VORONCA(il) *' Const. CIOPRAGA Că poetul nu rezistă jocului de artificii al imaginilor, o demonstrează la fiece pagină Brățara nopților (1929), volum mai ermetic decît Zodiac (1930), Incantații (1931) și celei? ”... Eseistul preciza în acest timp, în A doua lumină că în poemul modern „imaginile se îmbulzesc, nu în comparații sterpe, ci în asociații fulgere, frunziș în noapte“, principiu pe care poetul îl practică pînă la saturație. Analogismul baroc, aerul sofisticat, perseverența într-o gesticulație ce se vrea necontenit fulgurantă („în fulgerul unei imagini toate fintînile universului reînnoite“), nu întîrzie să obosească, însă trebuie să recunoaștem o excepțională virtuozitate metaforică; la nivelul versurilor luate izolat, se pot extrage din opera lui Voronea mostre antologice. Autorul Incantațiilor ar fi putut cultiva cu strălucire poemul într-un vers. Iată „fulgere“ culese la întîmplare : „Noaptea e înaltă și se ridică foarte încet dintre corole“ ; „Singurătatea ca o mireasmă se desface din ferigă“ ; „în orice gînd e-o funie care te leagă de stele“ ; „Fluviile ca niște cerboaice vin să-și potolească setea la digul înalt al mării...“. Să remarcăm totodată bucuria vieții din Zodiac, dialogul patetic cu mulțimile (Mulțime, tu) din Petre Schlemihl (1932), elogiul dinamismului modern din Patmos (1933), în poeme mai clare, impregnate de o lumină contagioasă : „O ! Cît de proaspăt sună vocile !/ O ! Dulceață a unei lumi fragede !“. Lectorul atent poate descoperi, precum in Incantații (IV), cîte un ecou din Ion Vinea : „Vei spuine , seara își face loc prin păsările albe“ ; „Vei spune , vîntul trezește strunele de tablă“... Nu sentimentul, ci formularea derivă aici Dintr-o toamnă ... In opiniile lui Voronca despre poem se intersectează puncte de vedere cărora pledoaria pentru integralism nu le-a oferit un element coagulant. S-ar spune că, negînd „dezagregarea“ din scrisul unor romantici sau suprarealiști, și propunînd „ordinea sinteză, ordinea constructivă, clasică, integrală“, el se pronunță pentru evoluție, deci împotriva limbajului extremist; în realitate, tocmai organizarea e deficitară în poemele sale, din care se pot cita exemple de cel mai tipic suprarealism. Din repetatele definiții date poemului, una mai sonoră decît alta, nu rezultă o linie directoare. „Fiecare poem e o pupilă. Rimele vuiesc ca butiile în podgoria în fierbere, lanțuri pădurile se rup, un sînge în descreștere linge în mai vocalele ca bolovani rotunjite“ ... „Poemul , o șea năzdrăvană, o scuturi și nechează armăsarul mîncînd jăratic...“. „Dar iată , e extraordinară lovirea cuvintelor într-un poem , sunetul pe care îl fac e asemeni aceluia al atomilor ciocnindu-se între ei în substanța lucrurilor ; e zgomotul planetelor pe pleoapa cerului“... „Asemeni Ioanei d’Arc, poetul aude voci“ Temperament frenetic, de o mare mobilitate asociativă, Voronca nu se poate conține. Pasiunea pentru poem, mod de expresie prin care el înțelege în fond poezia pură, este acaparatoare, de unde tonul exaltat, comun de altminteri și altor parteneri de generație, reuniți la Integral, la Contimporanul și alte publicații de frondă. Cînd afirmă că un poem „nu trebuie alcătuit numai din cuvinte, ci și din goluri“, Voronca parafrazează o idee din Cruce despre necesitatea succesiunii plinurilor (care solicită efortul) și a golurilor odihnitoare. Un loc comun este propoziția că „materialul poeziei moderne (ca și al picturii) poate fi același cu al poeziei de totdeauna“ ; originalitatea ține de interpretarea „materialului“. Pentru argumentare, eseistul din A doua lumină trimite la pictura modernului Cézanne, la care noutatea constă în „considerarea obiectului ca obiect în spațiu posedînd toate elementele de echilibru ale volumului : dimensiuni, centru de gravitate, pondere“. Aici poate fi recunoscut Tristan Tzara din Manifeste dada 1918 : „Le cubisme naquit de la simple façon de regarder l’objet : Cézanne peignant une tasse 20 centimètres plus bas que ses yeux, les cubistes la regardent d’en haut(7 manifestes dada, pp. 23—24). Atunci cînd renunță la limbajul gongoric, invadat de corzi și liane ca o pădure tropicală, eseistul formulează propoziții memorabile, cu următoarea : „Orice vers e o sumă de noi posibilități, o altă soluție a ecuației primare“. Intervin însă imediat explicitări de tipul : „Expresia poetului nou e plină de cutezare, de savoare absurdă : tîrnăcop, bumerang, salt întrecînd în înălțime toate performanțele mondiale (). Poemul țipă, vibrează, dizolvă, cristalizează, umbrește, zgîrie, înspăimântă sau calmează. Poemele în proză, de pildă, Garderoba obligatorie (publicat în XX — literatură contimporană, 1929, nr. 6), reprezintă acumulări metaforice pînă la delir . „Pe tava respirației se ciocnesc păhărelele cu licoare ale notelor, în ierburi se răsucește panglica fumului, zborurile înnoadă fiinde la gîtul vîntului. Din trecut urcă pînă la noi rugăciunea oglinzilor, cînd prin apele despărțite în falduri ca dantelele mireselor, crocodilii treceau ca o procesiune de panoplii, cu solzii ca paftale de aer, cu unghiile amintind lucirea viorilor (•••). Lumina cade ca o mănușă în aquarium, peștii trec ca tot atîtea degete prin harfele mărilor, fiecare pleoapă aduce în lacrimi bogăția fabuloasă a unui grăunte de radium...“. Poemele în versuri nu trebuie înglobate într-o singură categorie : Ulise, Brățara nopților, Zodiac, Petre Schlemihl, Patmos fac, fie și parțial, dovada unei organizări (cu variații în interiorul aceleiași plachete), chiar a unui mesaj uman direct, ca în aceste deasupra dosarelor, poem din Petre Schlemihl: „Nu, n-am fost eu alături de voi, oameni în cîmpuri,/ Cînd hohoteați lîngă grînele decapitate,/ Nu, n-am fost eu alături de voi cînd aruncați în furnalele lacome/ Lopeți pline cu zilele și nopțile fraților noștri în locul bulgărilor de cărbune“. Etapa ulterioară va fi una de militantism deschis. Sub semnătura Ilarie Voronca au apărut, înainte de expatriere versuri de factură dadaistă-suprarealistă, ce nu pot fi ignorate : „Vîntul e pătrat invers 50 LEI util gazometru/ interstițial cheamă hornar pentru esofag/eri zwawei pentru sept hull dieci/ temperament scafandrier în porte-feuille/ sistem nervos apoteoză cu bumbac/ omletă confecționează clorofilă ca strat...“ (Hidrofil), în antologia lui Jean-Louis Bédouin, La Poésie surréaliste (1964), numele Voronea nu figurează. _______________________________________^