Cronica, 1975 (Anul 10, nr. 1-52)
1975-01-03 / nr. 1
cronica literară Adrian Păunescu , Repetabila povară Aparent de o mare diversitate tematică și varietate stilistică, volumul recent al lui Adrian Păunescu, Repetabila povară, editura „Scrisul Românesc“, Craiova, 1974, masiv, împărțit în numeroase cicluri : Înțelepciunea de a fi, Blestemul meu de-a te iubi, Bal mascat, Nostalgii, Se coace agurida, De ce ?, avînd și un epilog liric, menit să sintetizeze o anumită atitudine, nu este altceva, considerat in întregime, decît o enormă parabolă, multiplicată de fiecare poem în parte, pentru că în toate se vorbește despre existența umană dintr-un unghi de vedere neconformist și, în multe privințe, extrem de critic.’Poetul rostogolește cuvinte și fraze bolovănoase, niciodată preocupat să-și cizeleze discursul, mereu agitat, contestînd și condamnînd mentalități învechite, care nu și-au epuizat încă inerțiile. Nocivitatea lor se manifestă mai ales indirect, în pasivitatea cu care omul contemporan, din obișnuință, comoditate sau lașitate, le acceptă, considerîndu-le rezultatul unor legi imuabile, date odată pentru totdeauna, nu create de el însuși, în funcție de momentele diferite ale unei lungi și anevoioase evoluții. Cu această inerție, care-l sufocă pe om, ființă orgolioasă, gînditoare și liberă, inerție pe care cel dinții a observat-o și a respins-o, ca umilitoare, Nicolae Labiș, nu se împacă nici Adrian Păunescu. Volumul lui Adrian Păunescu, poet cu vocație pamfletară, ne pune, așadar, în pofida varietății sale, una și aceeași întrebare : cum apare și cum reacționează omul sub această Reprobabilă povară, transmisă din generație în generație. S-ar părea că întrebarea poetului vizează două obiective : omul în societate și omul în intimitate, individul în angrenajul pe care și-l crează și, la polul celălalt, individul desprins, sau respins, de acest ingenios mecanism inventat de mintea sa pentru nevoile sale, mereu altele pe scara civilizației. O astfel de împărțire este greu de stabilit în poeziile lui Adrian Păunescu, care, orice ar scrie, poezie de dragoste sau o meditație provocată de o dramă singulară, notarea unor reacții individuale, cum sunt cele în fața morții sau a iubirii etc., trupe în cetate cu toată încărcătura sentimentală legată de viața intimă, pentru că numai afară, la lărgime, în prezența unei asistențe numeroase, glasul său se poate manifesta tunător. Cind procedează altfel, în puținele momente de lirism intim, ai mereu impresia că poetul încearcă să obțină un lucru imposibil : acomodarea fanfarei la necesitățile și la discreția muzicii de cameră. De - altfel poetul nu va întirzia să se definească astfel : „Prietenul meu mi-a spus / fii atent, fii atent, / în zadar vrei tu sa scrii pasteluri, / tu ești pierdut pentru gratuitate, / tu vei spune cuvinte și pe gură îți vom ieși amenințări, / tu vei semăna grîu / și boabele vor exploda ca niște grenade. // Am ieșit la semănat și cîmpul bubuia. (Boabele ca niște grenade). Rare sunt gesturile de tandrețe (Aceeași floare, Cuvînt cu chip, Ora strepezită) în cele douăzeci și patru de poeme erotice din ciclul Blestemul meu de-a te iubi. Poetul își mărturisește gelozia grandilocvent, luînd această poză teribilă : „Gelozia e religia mea, / sînt făcut din bănuieli, urlu grosolan / la propria-mi umbră păscută / de calul meu, / mamă, te urăsc pentru că te-ai iubit / cu tata, chiar dacă / numai așa a fost posibilă nașterea mea, / gelos, absurd, mîncînd zăvorul, / lingînd sarea din lacrima iepurelui...“ (Gîtul) Altădată preferă, caz încă mai semnificativ pentru definirea impulsurilor lirice ale acestor poezii, să discute cu iubita despre boala veacului, în care nu se strecoară nimic din sentimentalismul romanticilor, aventura pasională (mai aproape de poezie erotică romantică a unui Musset ar sta, din acest punct de vedere, doar Spovedanie) cedînd locul tot unei dezbateri sociale sau etice (Lumea este bolnavă, Anomalii) „Să mai iubești cînd visul un negoț e, / Să mai iubești cînd prea puțini au șale, / Cînd ne clocesc de-un veac prudente clare, / Acestea toate nu sînt stări normale“. (Anomalii) Așadar, nici în poezia erotică Adrian Păunescu nu scapă de demonul polemic. „Eu te iubesc adeseori cu ură,“ va răsuna amenințător verbul său în poemul Aud că lumea vinde cărămidă. Această vocație, care-i particularizează poezia, se va realiza deplin în celelalte cicluri ale volumului. Adrian Păunescu poartă în suflet, oricît ar părea uneori de departe de această veche obsesie a literaturii române, nostalgia țăranului dislocat într-un mediu care-i contrazice ideea de puritate. Aceasta se întemeiază pe un cod moral care refuză provizoratul : „Știu, compatrioți, știu că sunteți copiii răbdării. / De două mii de ani așteptați. Și trebuie să mai așteptați. Nu putem trăi cu lucruri provizorii“. Aceeași mentalitate țărănească îl așează lîngă strămoși, într-o vecinătate familiară cu ei și, paradoxal, fantastică : „Cînd ducem pîinea la gură, n-o ducem, știți și voi, / numai spre gura noastră, ci și spre gura părintelui flămînd, / Spre gura strămoșului înfometat , de aceea / La ora mesei, se-aud și mormintele mîncînd“ (Masa noastră). Identificarea cu înaintașii țărani se vede și în atîtea alte poeme, chiar și în acelea în care viziunea este împinsă la hotarele fantasticului : Problema țărănească ,Copiii de țărani, Eu, griul, Și noaptea mirosea a nucă și a pară, Răscoala, Caii, Țăranul stins etc. Căutarea rădăcinilor îl duce pe poet la fixarea identității de neam, altă preocupare constantă în lirica sa, din care decurge nevoia de a mărturisi vechimea spiței și durata ei pe aceleași locuri. Foarte semnificative în acest sens ne apar poemele în care replica lui Adrian Păunescu la poezia lui Goga este cît se poate de evidentă : Oltul în Ardeal, Oltule („Oltule, lege de legi, /a cîmpiilor române, / sînt convins că înțelegi, / înțelegi că vom rămîne“). Curgi. Tot în aceste izvoare poetul caută tăria și justificarea intransigenței morale ce trebuie să asigure colectivității cu care se identifică o fericire nepătată de slăbiciunile indivizilor. In acest punct tribunul își împarte versul cu poetul satiric, mesianismul cedează imprecației, chiar cînd se caută o formulare alegorică : Păsările surde, Clovnul politic, Deocamdată nu, Noi, Fericirea de a putea povesti nefericirea, Act de dotă, Eterna gărgăriță, Pseudonimele unei iluzii, Se coace agurida, Animalele dezblînzite, Giordano Bruno fugind din rug în rug etc., etc. Inșirarea aceasta, pe care am dorit-o cit mai bogată, ar putea continua cu atîtea alte titluri din volumul Repetabila povară, pentru că Adrian Păunescu rămîne, chiar cînd se lasă ispitit de temele lirice eterne — iubirea, spaima de timpul trecător, dispariția în neființă — un remarcabil poet satiric. Poezia este, pentru Adrian Păunescu, o provocare în primul rînd, un apel la conștiințele pe cale de a fi învăluite în apele unei somnolențe care întreține multe iluzii dăunătoare. Nu știm dacă este momentul să ne întrebăm în ce măsură este și rezistentă această poezie. Constatăm, deocamdată, necesitatea ei imperioasă. AL. ANDRIESCU mențiuni critice GEO BOGZA: Paznic de far A fi paznic de far, înseamnă a asigura permanența luminii. A veghea ca Cetatea să nu fie atinsă de aripa întunericului. Aceasta este misiunea socială și politică a scriitorului-cetățean, așa cum o înțelege Geo Bogza și darea de seamă a scriitorului prezentată săptămînal, în fiecare vineri, timp de 7 ani în revista Contemporanul“, constituie o tulburătoare lecție de umanism, de patriotism, de frumos : „Eu am ținut socoteala oricărei corăbii / Ieșită în larg pe mările lumii, / Paznic de far cu sprinceana mereu încruntată / / Eu am ținut socoteala tuturor corăbiilor lumii / De ce vă mirați că pe fața mea sînt urme de sare ?". Dispuse în versuri sau în text compact de proză, tabletele lui Geo Bogza au esențialmente substanța unor poeme. Limba română capătă aici expresia ei duminicală. O solemnitate a stilului care amintește de cărțile vechi românești, o intensitate a trăirii evenimentului, a meditației, dar unor asemenea texte ținută de sărbătoare spirituală. De o sinceritate exemplară cu sine și cu alții, Geo Bogza nu se teme de retorism, de gestul teatral atunci cînd știe cind simte că acesta sporește elocvența și încărcătura emoțională a cuvîntului. Autorul nu abdică de la propriu-i stil, căci Bogza nu înțelege să scrie decît ea. . . Bogza. Comunicarea cu cititorul devine la scriitor ceas de taină, ceas de sfințenie — cum numea Eminescu poezia. El oficiază. Spune multe lucruri în puține cuvinte. Tabletele lui încadrează în chenarul lor magic de foarte multe ori, figurile celor ce s-au dovedit ctitori de istorie și spiritualitate națională, conferindu-le o nouă lumină și reliefuri de bronz : „. . .la anul 2000, noi, românii, vo n sărbători un secol și jumătate de la nașterea lui Eminescu. Multe vor fi atunci pe pămînt, încă de neînchipuit, și vom lua desigur parte la ele. Dar, la noi acasă, în sufletul și în conștiința noastră, vom trăi acel timp sub mireasma teiului de pe mormîntul lui Eminescu, de pe mormîntul lui Călinescu, Și în dangătele de clopot de biserici zidite de Ștefan cel Mare. Așa vom putea intra ca români, în mileniul următor, îmens și necunoscut". Geo Bogza are vocația numirii lucrurilor prin metaforă. Atent la pursul zilei și deci, implicit, al Istoriei, el vine și eternizează prin cuvînt un fapt, o construcție, un gest, un eveniment. Poet al smtuliiii ci al timpului, poet al omului, poet al Patriei. Geo Bogza ne-a oferit una dintre cele mai seducătoare cârti. CONSTANTIN COROIU reprodus, cu scrupulozitatea-i caracteristică, direct de pe manuscrisele lui Tăutu, ceea cee precizează. Nu se precizează insă, acolo unde e cazul,ă unele texte sînt republicări. Strigarea. . . a fost reprodusă, anterior ediției prezente, de însuși E. Virtosu ; alte texte le-am transcris și publicat noi înșine în „Revista de istorie și teorie literară" (1966) și „Anuar de lingvistică și istorie literară" (1968). Este posibil ca toate acestea să-i fi rămas necunoscute editorului. După cum tot necunoscut i-a rămas, presupunem, și faptul că, încă din 1966 am publicat și versurile atîtea cîte se cunosc deocamdată, ale lui Tăutu. Am zis necunoscute întrucît în prefață E. Vîrtosu susține că ele sînt „inedite" (p. 19). De altfel, regretăm că volumul nu include și poeziile lui Tăutu, care, puține fiind, nu vor mai vedea altădată lumina tiparului. Necunoscută i-a rămas lui E. Virtosu și lucrarea prin care am căutat să demonstrăm, foarte pe larg, că Tcutu a tradus cu siguranță Ruinele lui Volney (cu care prilej am identificat și una din sursele gîndirii comisului), ca și lucrarea prin care am încercat să argumentăm un punct de vedere mai vechi : pamflet Cuvînt a unui acela că nu Tăutu este autorul celebrului țăran. . . Toate acestea, ca și omiterea altor lucrări de referință despre Tăutu, nu știrbesc însă valoarea studiului introductiv care, deși pare a fi redactat cu mulți ani în urmă, rămîne o bună inițiere în opera lui Ionică Tăutu. DAN MANUCA IONICĂ TĂUTUL: Scrieri social-politice Pentru prima oară, istoricii literari iau cunoștință de întreaga operă a lui Tăutu (cuvînt înainte, studiu introductiv, note de Emil Virtosu, București, Editura Științifică, 1974.) impresionați fiind — sîntem siguri de aceasta — de bogăția materialului care le-a fost pus la îndemînă cu o pioasă și răbdătoare grijă. Cele patru capitole ale volumului înmănunchiază pe rînd scrieri sociale, politice, scrisori, texte fragmentare, variante, acte biografice și ecouri ale vremii. Cea dintîi parte include lucrările de căpătîi ale comisului, dintre care unele (Zidire. . Cer care. . . și altele) văd acum pentru prima dată lumina tiparului. Altele însă au mai fost publicate, unele chiar de E. Virtosu, altele de către noi înșine. De aceea, subtitlul capitolului („Texte inedite") nu se justifică decît parțial. Bogat și epuizînd aproape întreg materialul se prezintă și al doilea capitol. De data aceasta însă eroarea semnalată anterior se strecoară chiar în titlu , texte fragmentare inedite. Am constatat, de altfel, cu surprindere, că ediția de față nu respectă un principiu de bază al lucrărilor de acest fel. Este vorba de omiterea informațiilor privind circulația de pînă acum a textelor, pe care orice ediție de acest fel este obligată să le conțină. Editorul textelor de față le-a cronica • 2 ȘERBAN CIOCULESCU: Caragialiana Volumul apărut recent la Editura „Eminescu" __ răspunde unei duble necesități. Mai întîi, prin adunarea între coperțile unei singure cărți a numeroaselor studii și articole apărute în timp sub semnătura lui Șerban Cioculescu, se înlesnește și mai mult întregirea și aprofundarea fundamentalei cercetări a aceluiași exeget și critic dedicată Vieții lui I. L. Caragiale. Este un fapt de inestimabilă importanță pentru cunoașterea completă și nuanțată a artistului atît de exact și de sigur în zugrăvirea unei lumi, totuși atit de neliniștit și neiertător, a „cinicului" și in același timp a impresionabilului Caragiale care, de faptt .,avea conformația unui anxios". In al doilea rînd noul volum deschide numeroase cărări și puncte de reper pentru valorificarea actuală a creației unui scriitor care a fost, pe cît de recunoscut tot pe atît de controversat în timpul vieții și chiar ulterior. (Se știe că N. Davidescu a insistat să demonstreze în 1935, că scriitorul satiric era „cel din urmă ocupant fanariot" v. cap. Detractorii lui Caragiale). Șerban Cioculescu publică acum, într-o anume ordonare, articolele referitoare la omul Caragiale, apoi cele dedicate unor aspecte, fie și particulare, ale operei (care aruncă totuși lumini asupra ansamblului) cele dedicate comentării corespondenței (cu Zarifopol și cu M. Dragomirescu), ca și reacțiile față de unele exegeze inacceptabile, și, în fine, relaționările dintre autorul clasic și fiii sai Mateiu și Luca Ion. In totalitate, e vorba de o lucrare unitară, profundă și luminoasă, care nu poartă nimic din semnele unei construcții făcută din bucățele. Unitatea o crează profilul atît de minuțios stabilit de autor, al unui Caragiale personaj de puternic relief, prins în epoca lui așa cum era absorbit de profesiile lui, mai ales ca dramaturg și gazetar, văzut mereu în mediul prietenilor, al adversarilor sau al familiei. Profilul acesta nu rezultă din închipuire, istoricul nu-și permite să fantazeze, demersul său este de o logică, de o sagacitate care omagiază rolul inteligenții critice în valorificarea documentului. Inteligență critică prin care s-a absorbit și s-au decantat, decenii la rînd, toate datele posibile, toate supozițiile aprecierile, patimile, obtuzitățile, elanurile, legendele și dușmăniile privind omul și scriitorul Caragiale. Această decantare implică în aceeași măsură cunoștințe și rafinament psihologic, implică intuiție și — mai presus de toate — pasiune în explorarea unui univers artistic atît de puternic in reliefurile ce le-a dobîndit de la început și le păstrează pînă astăzi. Noul volum al lui Șerban Cioculescu poartă amprenta unei opere care beneficiază de rezultatele muncii și meditației de o viață întreagă dedicată cunoașterii și valorificării adevăratului Caragiale. N.B. Un moralist polemic Un analist de mare finețe se vădește a fi Augustin Buzura, în acest ultim roman al său — Fețele tăcerii (ed. Cartea Românească — 1974). O inedită confruntare, expusă într-o narațiune amplă, între două personaje a căror existență în roman, ca și în istorie, este simbiotică, putind fi ilustrate prin categorii formale, antagonice (vechiul și noul, acuzatul și acuzatorul, victima și călăul), punct de plecare în configurarea constituției istorice și morale a eroului și care se precizează pe parcursul „spovedaniilor“ separate pe care le fac Carol Măgureanu, fiul unui țăran înstărit și Gheorghe Radu, activist pensionar, ziaristului Dan Toma. Un conflict din timpul colectivizării, cauzele și implicațiile sale profunde, constituie tema istorică, pretext și subtext al unei minuțioase analize morale pe fondul unei drame prezente. Situații paradoxale, evenimente care se precipită parcurgînd întreaga scară a valorilor umane, între sublim și abiect, grație unor revărsări extaordinare de forță, stările extreme succedîndu-se și coexistînd. Polarității personajelor le corespunde una a trăirilor lor, de unde și dificultatea alegerii unei stări dominante. Critica a numit-o pînă acum în natura obsesivă, traumatizată a personajelor și a situațiilor găsind înrudiri tematice cu D. R. Popescu. înrudirea este mai largă și ține mai mult de fondul social-istoric comun, de contextul evenimențial. La nivel de intenționalitate, romanul se vrea o anchetă în numele dreptății și adevărului. Mărturiile strînse sînt însă eterogene, amestec de adevăr și fals, artificial și real, dar exterior, istoric și psihologie abisală. Consistența istorică a personajelor oferă autorului prilejul unei largi dezbateri teoretice lipsită însă de rigidități mecanice, fiind, fiecare dintre acestea, pe rînd, acuzat, acuzator, martor și judecător — verdictul aparținînd, cel puțin în aparență, lectorului. Eterogenității tematice îi corespunde una de mijloace, în această carte Augustin Buzura fiind, deopotrivă, un analist și un romancier social, dar și un polemist, un prozator „de idei“. Inițial, romancierul a ținut să realizeze un echilibru, pe cît se poate imparțial, între două pledoarii univoce și divergente, expuse de personaje a căror simpla convorbire, directă, fără intermediar, reușește abia în final, ca semn simbolic al unui compromis istoric. De fapt, așa cum a mai fost remarcat, cartea nu realizează decît un singur personaj complex, pe deplin conturat. Și dacă, așa cum crede Mihai Ungheanu, intenția autorului a fost să polemizeze cu o anumită literatură festivistă, atunci a reușit pe deplin, pentru că acest personaj este Radu. El este viu și real, pentru că e contradictoriu. Faptele sale constituie ținta tirului polemic. Forța sa este, însă, și istorică și epică. Existența lui ilustrează un conflict ce depășește o simplă individualitate : cel dintre logic și moral pe de o parte, și istoric pe de alta. Istoria este argumentul cel mai puternic al lui Radu, dar dacă ea poate explica anumite evenimente, nu se poate, însă, și justifica! Contradicție fundamentală, cu implicații tragice, și care nu iși află dezlegarea, ci doar o atenuare de forma compromisului amintit, simbolizat în finalul cărții. Concludentă în acest sens, mi se pare distincția pe care o practică, curent, Gheorghe Radu, între vorbă și faptă : „Lumea nu este teoriile și vorbele, spune el, ci faptele, bune și rele, din orice moment“, sau, în alt joc, replicîndu-le, celor tineri, care-1 acuză, acuzînd la rîndu-i o anume infirmitate a lucidității : „Voi nu puteți judeca decît propriile voastre fapte, dacă sunteți în stare și aveți curaj !“. Polemismul nu subminează, în acest caz fericit, epicul. Dovadă celelalte personaje, care, deși ușor convenționale (dar nu schematice !), nu sînt mai puțin sugestibile, tipologia fiind în acest sens concludentă și servind de minune intențiilor polemice : Carol Măgureanu, victima, meditînd asupra condiției sale tragice, Dan Toma, oscilînd între ratare și revoltă, Ursu, omul puterii și, în același timp, simbol al inerției acesteia, profesorul Toma, al cărui rol în distribuție este de cenzor moral, menit să dizolve prin ironie atitudinile patetice ale tînărului erou. Romanul nu scapă, totuși, unui anume descriptivism tematic autorul vizînd, prin conturarea acestor „fețe ale tăcerii“, să dea o culoare unică, apăsătoare, întregii cărți. Tăcerea, este aici expresia directă a lașității, iar expunerea ei, atunci cînd e făcută nemijlocit, dă o tentă poematică scrierii, deși autorul e inapt liric. Cred însă că, pe undeva, modul de exprimare e defectuos. Nu e vorba, propriuzis, de diferite fețe ale tăcerii (cum ar fi cea eroică — la Vercors, de pildă, în Tăcerea mării și Bătălia tăcerii — sau sceptică, ori înțeleaptă), ci cu aceeași unică față, cea a lașității și neputinței, a „fricii și amînării", ilustrată de diferite destine. De aici provine și monocromatismul sumbru al cărții, polemismul și tenta discursivă, tendențioasă : „Ratarea pe care, oricum, am simțit-o, îi știu gustul. Ea se numește tăcere. A nu spune ce crezi, ce simți, ce vrei. A nu încerca să spui, împotriva tuturor, dacă e cazul. Nu e comod dar asta are importanță ? Tăcerea ar trebui să mă incomodeze, a mea și a altora. Răul fundamental, indiferența și ignoranța există. (...). Și mai există lenea, amînarea, îngrozitoarea amînare... Mîine. Mereu miine, întotdeauna mîine. Niciodată acum, imediat, ci mîine. Dar cărui mîine ne putem încredința cînd azi nu ne pasă, cînd nu ne afectează cum ar trebui nici propria noastră suferință, o viață la întimplare, sub semnul improvizației cînd binele și răul sînt pe undeva cam același lucru. Orice drept primit sub forma milei. Și totuși ? De ce mereu, la nesfîrșit, mîine ? Am o forță, cred eu, imensă, și totuși îmi spun mîine. (...). Cît mai aștepți, iubite proletar intelectual ? Azi. Imediat“. Tendențios și polemic, impunîndu-se în manieră autoritară și intransigentă, Augustin Buzura are ca semn distinctiv atitudinea tranșantă în fața evenimentului istoric și manifestarea ei directă, deschisă, opunîndu-se convențiilor de tot felul. Mihai Dinu GHEORGHll _______________________________J X