Cronica, 1976 (Anul 11, nr. 1-53)

1976-01-02 / nr. 1

Printre poeții care își unesc astăzi eforturile in vederea modernizării poeziei românești trebuie reținut și autorul volumului întrebați fumul, Editura „Dacia“, 1975. Numărul aces­tor poeți este tot mai mare, dar fap­tul cel mai semnificativ este altul, deși nici cel dinții nu este lipsit de importanță. Acești poeți au tot mai clară conștiința actului reformator la care participă. Poate că din această cauză operele pe care le scriu par uneori mai puț­n imprevizibile decît ne-ar lăsa să credem aparenta spon­taneitate a versurilor, pentru că a­­cestea de multă vreme simt dezle­gate de canoanele prosodiei și ale coerenței logice în stabilirea conota­­ției. Cînd vorbim deci de tendințe ■reformatoare in lirica modernă avem în vedere și altceva decît elementele care se văd imediat și sînt reținute de oricine pentru că se Înscriu in­tr-un limbaj tot mai distanțat de cel considerat, pînă la simbolism, ca poe­tic , libertățile prosodice, ortografice, semantice și chiar gramaticale, sin­tactice mai ales. Bătălia pentru acest limbaj insolit a fost cîștigată de mult, fără participarea poeților la care ne referim ,veniți mai tîrziu in lirica universală și chiar românească. De­sigur, aceste „libertăți“ mai pot să apară încă șocante multor cititori de poezie și autorii lor nu vor înceta să le proclame sau să protesteze con­tra acelora care le condamnă neîn­țelegători. Astfel de accente polemice vom in­ti Ini și in poeziile lui Nicolae Prel­uceanu, care scrie ironic aceste versuri în poema Ultima duminică : „m-am gîndit că din nou tatăl meu / va fi nemulțumit de mine / ca-ntot­­deauna / că din nou mă va mustra o profesoară de română / spunînd că scriu ermetic de­­ tot / dar m-am bu­curat pe urmă că ele vor rămîne / cu nemulțumirea lor și cu mustrarea lor / și eu cu ultima duminică / și mi-a venit să rici puțin de ideea / că nemulțumirea lor și mustrarea lor / se vor transforma brusc / în regretele lor în elogiile lor / formulate de aceleași guri așezate / la marginea de jos / a acelorași minți“. Protestul a­­cesta este colateral, preocuparea cen­trală a poetului fiind alta în acest poem : sugerarea, cu ajutorul cîtorva imagini labile, sprijinite pe o vagă reconstituire autobiografică, a dezolă­rii și angoaselor care se ivesc în co­munitățile moderne, incapabile să sfârime izolarea. Cu aceste explicații ne apropiem de ceea ce credem noi că este intr-adevăr element modern în aceste poezii. Poetul de astăzi, cum observam și în alte cazuri, nu mai manifestă teama de ceea ce era taxat ai­tă­dată ca pericol de conceptualizare. Această teamă a dispărut odată cu cîștigarea libertăților de limbaj menționate foar­te sumar la început, care permit li­ricului modern să nu-și mai desfă­șoare silogistic gîndirea. Raționamen­tul este reconstituit din succesiunea alunecătoare a imaginilor. Incit se creează iluzia autonomiei acestora, a gratuității lor chiar, și a totalei ab­sențe a unui nucleu logic de organi­zare a comunicării. Poezia modernă nu mai poate rămîne numai la un stadiu de limbaj în continuă dezagre­gare. Ea își face loc, beneficiind de toate cîștigurile formale de la sim­bolism la suprarealism, tot mai evi­dent către o zonă de reflecție din care părea altădată izgonită. Nimeni nu mai crede astăzi în prejudecata că gîndirea anulează, în mod automat și în toate cazurile, emoția de poezie. Comunicarea poetică modernă se rea­lizează tot cu ajutorul sugestiei, evo­cativ, cu participare emotivă, dar versul tinde să evidențieze o idee nu­­ reprezentări dezorganizate. Poezia li­rică se abstractizează în felul acesta, fără să fie nici discurs filosofic, deși propune idei, și nici reconstituire autobiografică, efort mai mult sau m­ai­ puț­in conștient de a reînvia, cu scopul de a argumenta sau susține o anumită stare sentimentală, ima­ginea lumii care ne-a impresionat altă dată. Cele mai multe din poeziile lui Ni­colae Prelipceanu apar ca niște cercuri concentrice dezvoltate dintr-o idee difuză la început, clarificată cu fiecare nouă undă, care înseamnă o nouă complinire imagistică. Poetul este mereu preocupat de ilustrarea perisabilității, a duratei limitate a o­­mului și a mediului său­­ ambiant, in­tr-o sută de poezii în care trădează destul de puțin angajarea afectivă. Neangajarea sentimentală­­ este în a­­cest caz un truc stilistic folosit cu intenția clară de a forța și mai mult atenția și de a face astfel și mai per­suasiv versul. Termenul vîntul, ele­mentul concret din poezia Pentru cine bate vîntul, este reluat în fraze nu­meroase, înșirate î­ntr-o gradație dis­cursivă, în acest caz, pentru a sugera trecerea, dispariția. Toată poezia se încheagă în jurul acestui nucleu con­cret din care iradiază sugestiile ero­ziunii fatale : „Pentru cine cazi și pentru cine te ridici / pentru cine bate vîntul neobișnuit de rece / pen­tru ce te­­ afli tu acum aici / și pe cine îl aștepți curînd să plece / / Vîn­tul bate pentru toată lumea iar / vîn­tul bate-n lume pentru fiecare / vîntul este singurul zidar / vîntul este singura-ntîmplare / / Vîntul este sin­gura speranță / vîntul pentru flori sau-i altceva / pe a viratului balanță / răminînd vom luneca / / Vîntul bate pentru toți pe­rirad / d­atină și munți înclină catedrale / n-ai să vezi vreo­dată vîrutul săc nimîind / pentru victi­mele sale“. Repetițiile, cu toate că sînt solicitate insistent, nu ajung în aceste versuri pînă la revărsarea lexi­cală bogată din „romanțele“ miraules­­ciene, cu care au unele legături, dar de care se separă prin absența sim­bolului grotesc și a opulenței verbale. In altă poezie, locul vîntului este luat de apă, element la fel de sugestiv pentru eroziune. Ideea de metamor­foză este fixată cu aceleași mijloace : „Eram urmărit de un jet de apă / foarte puternic și foarte vechi / eram urmărit de o apă mai mare / curgă­toare de mult în urechi / / Apele încă se conformează / unui program al lor și labil / urechea noastră veșnic trează / veșnic rămînem același co­­­pil / / Aceeași e apa care ne duce / numai noi înșine alții sîntem / să ne întoarcem nu se mai poate / cu spa­tele apa totuși o bem / / Totuși ră­mînem de­­ apă legați / nu raumai eu și nu numai tu / nu doar femei și nu doar bărbați / nu doar în­ ziua ce în­­cepu / / Eram urmărit și n-aș mai fi vrut / apa să se oprească să stea / Însumi nemaiputînd să rămîn / lipit numai de umbra mea“ (Apele sau apa). Pașii din poema Școala pașilor pierduți sugerează succesiunea genera­țiilor, întâlnim și aici aceeași tehnică poetică a unui nucleu concret care își transmite în cercurile următoare semnificații abstracte: în Autumn, de­zolarea citadină d­­in marginile simbo­lismului românesc este comunicată de o uriașă desfoliere cu repercusiuni lăuntrice. Ideea efortului disperat de regăsire în lumea din afară, indife­rentă și, prin aceasta, dușmănoasă, se sprijină pe metafora sîngelui în aces­te versuri : „încet-îmcet ne pierdem sîngele cu totul / din cu­ a fost râ­mi­ne prea puțin / astfel începe une­ori înotul / în fostul sînge-al nostru devenit străin / / Și uneori ne scu­fundăm în el / un sînge sau te ține ca o apă lină / schimbîndu-se are un curs la fel / dar sîngele de ce-ar fi obligat să ne susțină / / de се-am fi obligați să înotăm în sînge / cu frun­ze fructe flori și cite și mai cite / de ce рE-acasă nu ne-am mai restrînge / să ne privim în geamuri fețele irrn­te / / Să ne privească sîngele rămas afară / și-n locul nostru el să rau-nțe­­leagă / și să ne cîntărim vislind spre seară / vîsliind făptura noastră alte­ori întreagă / / Să nu mai recunoaș­tem nici un fel de sînge fost / al nostru sau al cui s-o fi-ntîmplat să fie / să nu mai știm atîtea pe de rost / și deci să nu cădem în dulce reverie“ (Inotînd în sînge propriu). Modernizarea poeziei nu se poate reduce numai la limbaj, cum se în­șeală încă destui poeți. Dacă procesul modernizării s-ar reduce numai la un act de nihilism lingvistic, posibilită­țile de modernizare a liricii ar fi practic limitate după ce îndepărtarea de limbajul comun a ajuns, cu poezia suprarealistă, gradul maxim. Cînd cre­de acest lucru, Nicolae Prelipceanu apare prea puțin diferențiat de poe­ții care au așteptat totul de la deza­gregarea limbajului, așa cum se în­­tîmplă în unele versuri din cel de al doilea Ciclu al volumului (Fumul). Ra­porturile noii dintre cuvinte pot fi luate în seamă numai cînd propun Înțelesuri noi, care trădează viziunea particulară a poetului despre lume. In acest sens, cele mai multe din poe­ziile lui Nicolae Prelipcean­u din vo­lumul întrebați fumul sînt o promi­siune care merită să fie urmărită cu deplin interes. cronica literară NICOLAE PRELIPCEANU : Д întrebați fumul Io­rin Al. ANDRIESCU - mențiuni critice ION HELIADE RĂDULESCU: Opere (III) Vladimir Drimba continuă eforturile de elaborare a acestei­ pre­țioase ediții crtice a operei lui I. Heliade - Rădulescu. Cele doua vo­lume anterioare au cuprins opera poetică în întregime a scriitorului pașoptist spre deosebire de acesta. Opere, III, (Edit. Minerva, 1975) са [UNK]е are un caracter selectiv și înserează în coloanele cărții scrieri în proză și teatru. Selecția editorului este foarte largă, în sensul că publică pentru prima oară unele texte, pamflete sociale și politice, de impor­tanță deosebită pentru conturarea personalității scriitoricești lui I. Heliade Rădulescu. In schimb opera dramatică se tipărește în în­tregime. Structura volumului urmează în general pe a celor precedente : reproducerea în cadrul fiecărei secțiuni se face urmînd criteriul cronologic, iar pentru stabilirea paternității unor­­ texte s-au luat în considerare aspectele de limba și stil, norme obișnuite în opera­țiunile de editare. Remarcăm bogatul capitol de Note și variante, în­­sumînd o muncă enormă de editor, o conștiință a lucrului temeinic, a de durată. Sînt subliniate în acest sector al volumului locul unde apărut mai întîi textul respectiv, variantele, aspecte legate de cunoașterea genezei, cercetarea manuscriselor, informații istorico-literare, comentarii, etc. Cu acest al treilea volum se încheie publicarea (aproape în în­tregime) creației literare a lui I. Heliade Rădulescu, începută în anul 1967, completînd astfel edițiile selective, mai vechi ale lui G. Baicu­­lescu și D. Popovici. In felul acesta se oferă un util instrument de lucru istoricului literar avînd posibilitatea să valorifice o operă atît de semnificativă pentru dezvoltarea literaturii noastre moderne. Eforturile editorului merită toată recunoștința noastră și așteptăm bibliografia promisă încă la începutul editării, în felul acesta întregindu-și muncă rodnică pe tărîmul atît de dificil al publicării de texte mai­­ vechi. Nae ANTONESCU cronica • 2 RADU THEODORU : Țara făgăduinței De o frumusețe limpede e această narațiune fantastică a lui Radu Theodoru. Autorul redescoperă pentru noi plăcerea de a povesti. Na­ratorul e ,,navigatorul și cercetătorul român“ Ștefan Bogdan, căzut, printr-o pervertire a timpului, din secolul nostru în lumea Efesului guvernat de Manuelos ,,singurul satrap care s-a opus distrugerii opere­lor rațiunii“. Loc de încrucișare al celor mai diverse credințe — E­­felul conflictelor dintre iconoclaști și adoratorii „sfintelor chipuri“ este văzut de autor ca o fantezie care nu e lipsită de merite. Ta­bloul întrunirilor publice, al ceremonialurilor de fast bizantin ca și descripțiile străzii invadate de o mulțime îmbrăcată în cele mai pes­trițe și mai pitorești veșminte — au o grație de pictură aflată la granița dintre naivism și alegoria clasică. Respectînd regula jocului caracteristic prozelor din colecția „Fantastic Club“ — Ștefan Bogdan devine pentru scurt timp căpitanul valah Radu Zamora, menit să spri­jine prin priceperea sa militară opera de păstrare a marilor opere ale antichității ; este ispitit cu frumusețea Diodorei, apoi e legat fedeleș și aruncat ca un balot „în curbura dintre gîtul și cocoașa“ unui dro­­mader. Trezit dintr-un leșin, eroul se re­deșteaptă pentru timpul său și pentru o nouă și insolită aventură a vremilor moderne. Ajuns pe o corabie-laborator, personajul lui Radu Theodoru intră într-o acțiune cu roboți inventați de ființe extraterestre care ne-au vizitat planeta. Pentru a nu răpi cititorilor plăcerea parcurgerii subiectului — ne oprim aici, nu înainte de a observa caracterul profund umanist al dezbaterilor , fiindcă, în fond, Țara Făgăduinței e o pledoarie pentru om, pentru nevoia lui de libertate. Nici o lume care face abstracție de rațiune nu poate fi concepută ca viabilă. E ceea ce spune și unul dintre eroii narațiunii : „umanitatea va ieși din preistorie în clipa cînd singura dominantă va fi rațiunea“ ! Ion Alex. ANGHELUȘ " Treptele zborului alb Creația lui Radu Boureanu e u­n șir de­­ confruntări, fiecare din ele importantă și vitală pentru momentul în care are loc. Confruntarea cu lumea este evidentă, declarată, cea cu sine este insistentă, subtextuală. Și mai interesantă, aș spune. Spectacolul prefacerilor inte­rioare — unele contradictorii, dacă nu chiar parado­­xale. ~7 determină o suită de modificări la nivelul ex­presiei. Schimbînd maniera, poetul dezvăluie, de fapt, schimbarea atitudinii față de sine însuși. Jocul meta­morfozelor e­­ contemplat îndelung și savurat fără disi­mulare. A crea înseamnă a te privi solemn în oglindă, înseamnă a studia, a pregăti și a face­­ impecabil fie­care gest. Poetul participă la o ceremonie al cărei pro­tagonist se complace a fi mereu. Pînă la un punct, apare ca un sentimental strunit, ca un romantic fără excese pasionale, avînd nostalgia pitorească a­­ etichetei și a blazonului. Ii este familiar tot ceea ce ține de decorativ și de ornamentalul de bun gust, rafinat cu măsură. Spiritul său artist este însă și un spirit vivace, ba chiar vindicativ și revendicativ. Pledoaria­­ pro­domo e la fel de familiară. Polemica prin poezie, de asemenea. Fie că urmărește devenirea istoriei și­ soarta­­ Civilizației, fie că abordează condiția creatorului, introduce sistematic printre argumente iri­tarea, revolta și chiar sarcasmul. Privită de la înălțime, lirica lui Radu Boureanu etalează îndeosebi răspîntii — așa cum îi place autoru­lui să spună. Inițial nespectaculos, cu trecerea vremii „relieful“ se accidentează. Nu e vorba deci de o con­­­tinuă înălțare — deși acesta e sensul general —, ci de pronunțată, pe alocuri surprinzătoare diversificate. Arte poetice relativ schimbătoare se succed la intervale mai mult sau mai puțin apropiate. Aparențele pot in­dica pînă la un punct stabilitate, în realitate însă e limpede un voalat eclectism. Acesta pornește dintr-o ferventă admirație și iubire pentru Poezie, admirație și iubire care îndeamnă la căutării permanente și la dese „schimbări la față“. Dar experiențe mai mult sau mai puțin efemere au fost fie abandonate fie imperceptibil asimilate, astfel încât a­cum, la deplina maturitate, poe­tul propune o viziune. Amintita plăcere a auto­contemplării și evaluării me­tamorfozelor interioare duce, printre altele, la o radio­grafiere pedantă aproape a actului creației. Bineînțeles, sînt divulgate orgolios imense dificultăți. In Ce oră e în lume ? poetul spune foarte frumos : „Cînd vreau cîteodată să încep un poem mare, se ridică un prag, se întinde o ceață / nu-mi aud palpitul, nu-mi mai disting o față ; / nedeconticat se ascunde verbul oricît îl chem­­ e ca o dragoste-un declin, care îngheață / e ca o pană moale de hulub căzînd din cer / arborescentă cu de­­senu­ n caldu­ i ger / pe un geam de februar o ferigă de gheață , / topită în laserul unei raze de soare“ (Cînd vreau cite­odată). Există și multe alte „definiții“ ale popiei, diferite unele de altele în literă, se înțelege, dar și în spirit. Rostirea poetică se vrea, la un moment , dat, opusul stridenței : „Scriu un poem de umbră, de somn, de spații sparte“, lumea visului intinzîndu-și astfel mrejele, fapt demonstrat de uin volum întreg — Cheile somnului. Ceea ce nu m­e împiedică, totuși, să citim în Piramidele frigului o imprecație oniricului. In schimb, în pas fiind cu modele și modele poetice, poe­zia lui Radu Boureanu resimte vagi, efemere, e drept, simptome ale crizei limbajului : „Golite de cuvinte, re­­dați-ne tăcerile ! / Tăceri, pansamente ale rănilor lu­mii, / tăceri, zăpezi necăzute, / tăceri, noțiuni nevăzu­te, / imponderabile absențe ale spumei“ (Redați-ne tă­cerile). Succesiunea, evoluția temelor lirice dezvăluie, de a­­semenea, o suficientă varietate. Solicitat intens dinspre exterior, autorul se face un statornic interpret al ne­statorniciei evenimentelor. Cînd vorbește despre istorie îndeosebi, verva pamfletară e amplificată. O bună bu­cată de vreme ea s-a sprijinit doar pe antiteza dintre bine și rău. Cam cu două decenii în urmă, cicluri în­tregi, risipite în descripții norme, se complăceau în evo­cări pur sentimentale, ori în prezentarea exclusiv pa­tetică a unor complicate, in realitate, conflicte sociale. Umbra stelelor, volum editat în 1957, amestec de ver­suri mai vechi și de inedite,­­este reprezentativ pentru respectiva perioadă; în cîteva din numeroasele sale „re­examinări“, autorul însuși va face rectificările de ri­goare ; astfel, ediția de Scrieri din 1972, renunță la multe dintre poeziile de circumstanță. Tot aici se omite o ultimă parte din vastul poem Cîntare cetății lui Bucur (1959), poem cu ambiții de frescă, acceptabil pe linia reconstituirii unei atmosfere. Nevoia de a privi faptele dintr-o perspectivă foarte largă e veche și permanentă la Radu Boureanu. Viziu­nea panoramică, planetară, cu referiri abundente de natură geografică, istorică și culturală, cunoaște una dintre cele mai dilatate expresii în Sîngele popoarelor], volum apărut in 1948, și el reprodus parțial în Scrieri. Dincolo de su­pradimensionările artificiale, rămîne valabilă proiectarea neliniștilor lirice pe ecranul cosmosului. Piramidele fri­gului și, mai ales, Mîinile orelor vin să generalizeze și să nuanțeze această perspectivă prin încercarea de a defini raportul om-univers în contextul civilizației ac­tuale. Polemistul este mult mai subtil și totodată mai tăios. Faptele se precipită, este decretată starea de alertă, accentele dramatice abundă : „Pămîntu­le, frumo­sule pămînt, / încet o să devii numai cuvizat, / numai noțiune, / de-o fi să nu mai porți ființe vii, / noi sîn­­gerînd moral,­­ te mai veghem în rugăciune“ (Marele spărgător de nuci). Acestei stări de lucruri li se opune o etică constructivă. Căci, structural, Radu Boureanu nu este un tragic. Luciditatea, detașarea intru con­templație aduc cu ele precauția, echilibrul. Mînia și ■delicatețea, optimismul tonic și disperarea, adorația și detestarea evit polii între care oscilează sentimentele unui epicureu în ale spiritului, un temperament poetic incapabil de absolutizări. Nostalgia unei armonii uni­versale, de tip clasic, există în subtext: întrebarea care se află pe coperta celui mai recent volum de versuri : Ce oră e în lume ? exprimă un anume raport între timpul subiectiv (vîrsta) și cel al civilizației :­­primul vine să-și catapulteze faptele pe traiectoria celuilalt, detaștradude de accidental, proi­ectîndu-le în mitologie : „Dacă pierzînd lumina din subțiata rază / ce mă lega de ghemul incandescent de dor / aș mai pluti în oarba tăcere ca un spor / pe care ii refuză o negîndită oază,­­ / mă voi llupta cu timpul nemăsurat, în fine, ca asurzit sub toate cascadele de timp / să mă îngrop în scoarța abstractului Olimp, / regela avînd și totuși murind cu timpu-n mine“ (Dacă pierzînd). Autorul Zborului alb este și un elegiac de o puri­tate remarcabilă a timbrului. Prin ea însăși, formula îl obligă să renunțe, pe parcurs, la supralicitări, inclu­siv la copioase referințe livrești, care provin din asi­milarea organizată a unei culturi impresionante. La Ra­du Boureanu necesitatea devenirii face ca exprimarea în varii registre să nu determine în cele din urmă os­cilații alarmante ori contradicții irezolvabile. Această devenire e lentă și e fracturată de trecătoare impa­suri : „Focul meu n-a urcat niciodată vn­vătaie spon­tană“ — se confesează poetul. Daniel DIMITRIU

Next