Cronica, 1976 (Anul 11, nr. 1-53)
1976-01-02 / nr. 1
Printre poeții care își unesc astăzi eforturile in vederea modernizării poeziei românești trebuie reținut și autorul volumului întrebați fumul, Editura „Dacia“, 1975. Numărul acestor poeți este tot mai mare, dar faptul cel mai semnificativ este altul, deși nici cel dinții nu este lipsit de importanță. Acești poeți au tot mai clară conștiința actului reformator la care participă. Poate că din această cauză operele pe care le scriu par uneori mai puțn imprevizibile decît ne-ar lăsa să credem aparenta spontaneitate a versurilor, pentru că acestea de multă vreme simt dezlegate de canoanele prosodiei și ale coerenței logice în stabilirea conotației. Cînd vorbim deci de tendințe ■reformatoare in lirica modernă avem în vedere și altceva decît elementele care se văd imediat și sînt reținute de oricine pentru că se Înscriu intr-un limbaj tot mai distanțat de cel considerat, pînă la simbolism, ca poetic , libertățile prosodice, ortografice, semantice și chiar gramaticale, sintactice mai ales. Bătălia pentru acest limbaj insolit a fost cîștigată de mult, fără participarea poeților la care ne referim ,veniți mai tîrziu in lirica universală și chiar românească. Desigur, aceste „libertăți“ mai pot să apară încă șocante multor cititori de poezie și autorii lor nu vor înceta să le proclame sau să protesteze contra acelora care le condamnă neînțelegători. Astfel de accente polemice vom inti Ini și in poeziile lui Nicolae Preluceanu, care scrie ironic aceste versuri în poema Ultima duminică : „m-am gîndit că din nou tatăl meu / va fi nemulțumit de mine / ca-ntotdeauna / că din nou mă va mustra o profesoară de română / spunînd că scriu ermetic de tot / dar m-am bucurat pe urmă că ele vor rămîne / cu nemulțumirea lor și cu mustrarea lor / și eu cu ultima duminică / și mi-a venit să rici puțin de ideea / că nemulțumirea lor și mustrarea lor / se vor transforma brusc / în regretele lor în elogiile lor / formulate de aceleași guri așezate / la marginea de jos / a acelorași minți“. Protestul acesta este colateral, preocuparea centrală a poetului fiind alta în acest poem : sugerarea, cu ajutorul cîtorva imagini labile, sprijinite pe o vagă reconstituire autobiografică, a dezolării și angoaselor care se ivesc în comunitățile moderne, incapabile să sfârime izolarea. Cu aceste explicații ne apropiem de ceea ce credem noi că este intr-adevăr element modern în aceste poezii. Poetul de astăzi, cum observam și în alte cazuri, nu mai manifestă teama de ceea ce era taxat aitădată ca pericol de conceptualizare. Această teamă a dispărut odată cu cîștigarea libertăților de limbaj menționate foarte sumar la început, care permit liricului modern să nu-și mai desfășoare silogistic gîndirea. Raționamentul este reconstituit din succesiunea alunecătoare a imaginilor. Incit se creează iluzia autonomiei acestora, a gratuității lor chiar, și a totalei absențe a unui nucleu logic de organizare a comunicării. Poezia modernă nu mai poate rămîne numai la un stadiu de limbaj în continuă dezagregare. Ea își face loc, beneficiind de toate cîștigurile formale de la simbolism la suprarealism, tot mai evident către o zonă de reflecție din care părea altădată izgonită. Nimeni nu mai crede astăzi în prejudecata că gîndirea anulează, în mod automat și în toate cazurile, emoția de poezie. Comunicarea poetică modernă se realizează tot cu ajutorul sugestiei, evocativ, cu participare emotivă, dar versul tinde să evidențieze o idee nu reprezentări dezorganizate. Poezia lirică se abstractizează în felul acesta, fără să fie nici discurs filosofic, deși propune idei, și nici reconstituire autobiografică, efort mai mult sau mai puțin conștient de a reînvia, cu scopul de a argumenta sau susține o anumită stare sentimentală, imaginea lumii care ne-a impresionat altă dată. Cele mai multe din poeziile lui Nicolae Prelipceanu apar ca niște cercuri concentrice dezvoltate dintr-o idee difuză la început, clarificată cu fiecare nouă undă, care înseamnă o nouă complinire imagistică. Poetul este mereu preocupat de ilustrarea perisabilității, a duratei limitate a omului și a mediului său ambiant, intr-o sută de poezii în care trădează destul de puțin angajarea afectivă. Neangajarea sentimentală este în acest caz un truc stilistic folosit cu intenția clară de a forța și mai mult atenția și de a face astfel și mai persuasiv versul. Termenul vîntul, elementul concret din poezia Pentru cine bate vîntul, este reluat în fraze numeroase, înșirate într-o gradație discursivă, în acest caz, pentru a sugera trecerea, dispariția. Toată poezia se încheagă în jurul acestui nucleu concret din care iradiază sugestiile eroziunii fatale : „Pentru cine cazi și pentru cine te ridici / pentru cine bate vîntul neobișnuit de rece / pentru ce te afli tu acum aici / și pe cine îl aștepți curînd să plece / / Vîntul bate pentru toată lumea iar / vîntul bate-n lume pentru fiecare / vîntul este singurul zidar / vîntul este singura-ntîmplare / / Vîntul este singura speranță / vîntul pentru flori sau-i altceva / pe a viratului balanță / răminînd vom luneca / / Vîntul bate pentru toți perirad / datină și munți înclină catedrale / n-ai să vezi vreodată vîrutul săc nimîind / pentru victimele sale“. Repetițiile, cu toate că sînt solicitate insistent, nu ajung în aceste versuri pînă la revărsarea lexicală bogată din „romanțele“ miraulesciene, cu care au unele legături, dar de care se separă prin absența simbolului grotesc și a opulenței verbale. In altă poezie, locul vîntului este luat de apă, element la fel de sugestiv pentru eroziune. Ideea de metamorfoză este fixată cu aceleași mijloace : „Eram urmărit de un jet de apă / foarte puternic și foarte vechi / eram urmărit de o apă mai mare / curgătoare de mult în urechi / / Apele încă se conformează / unui program al lor și labil / urechea noastră veșnic trează / veșnic rămînem același copil / / Aceeași e apa care ne duce / numai noi înșine alții sîntem / să ne întoarcem nu se mai poate / cu spatele apa totuși o bem / / Totuși rămînem de apă legați / nu raumai eu și nu numai tu / nu doar femei și nu doar bărbați / nu doar în ziua ce începu / / Eram urmărit și n-aș mai fi vrut / apa să se oprească să stea / Însumi nemaiputînd să rămîn / lipit numai de umbra mea“ (Apele sau apa). Pașii din poema Școala pașilor pierduți sugerează succesiunea generațiilor, întâlnim și aici aceeași tehnică poetică a unui nucleu concret care își transmite în cercurile următoare semnificații abstracte: în Autumn, dezolarea citadină din marginile simbolismului românesc este comunicată de o uriașă desfoliere cu repercusiuni lăuntrice. Ideea efortului disperat de regăsire în lumea din afară, indiferentă și, prin aceasta, dușmănoasă, se sprijină pe metafora sîngelui în aceste versuri : „încet-îmcet ne pierdem sîngele cu totul / din cu a fost râmine prea puțin / astfel începe uneori înotul / în fostul sînge-al nostru devenit străin / / Și uneori ne scufundăm în el / un sînge sau te ține ca o apă lină / schimbîndu-se are un curs la fel / dar sîngele de ce-ar fi obligat să ne susțină / / de се-am fi obligați să înotăm în sînge / cu frunze fructe flori și cite și mai cite / de ce рE-acasă nu ne-am mai restrînge / să ne privim în geamuri fețele irrnte / / Să ne privească sîngele rămas afară / și-n locul nostru el să rau-nțeleagă / și să ne cîntărim vislind spre seară / vîsliind făptura noastră alteori întreagă / / Să nu mai recunoaștem nici un fel de sînge fost / al nostru sau al cui s-o fi-ntîmplat să fie / să nu mai știm atîtea pe de rost / și deci să nu cădem în dulce reverie“ (Inotînd în sînge propriu). Modernizarea poeziei nu se poate reduce numai la limbaj, cum se înșeală încă destui poeți. Dacă procesul modernizării s-ar reduce numai la un act de nihilism lingvistic, posibilitățile de modernizare a liricii ar fi practic limitate după ce îndepărtarea de limbajul comun a ajuns, cu poezia suprarealistă, gradul maxim. Cînd crede acest lucru, Nicolae Prelipceanu apare prea puțin diferențiat de poeții care au așteptat totul de la dezagregarea limbajului, așa cum se întîmplă în unele versuri din cel de al doilea Ciclu al volumului (Fumul). Raporturile noii dintre cuvinte pot fi luate în seamă numai cînd propun Înțelesuri noi, care trădează viziunea particulară a poetului despre lume. In acest sens, cele mai multe din poeziile lui Nicolae Prelipceanu din volumul întrebați fumul sînt o promisiune care merită să fie urmărită cu deplin interes. cronica literară NICOLAE PRELIPCEANU : Д întrebați fumul Iorin Al. ANDRIESCU - mențiuni critice ION HELIADE RĂDULESCU: Opere (III) Vladimir Drimba continuă eforturile de elaborare a acestei prețioase ediții crtice a operei lui I. Heliade - Rădulescu. Cele doua volume anterioare au cuprins opera poetică în întregime a scriitorului pașoptist spre deosebire de acesta. Opere, III, (Edit. Minerva, 1975) са [UNK]е are un caracter selectiv și înserează în coloanele cărții scrieri în proză și teatru. Selecția editorului este foarte largă, în sensul că publică pentru prima oară unele texte, pamflete sociale și politice, de importanță deosebită pentru conturarea personalității scriitoricești lui I. Heliade Rădulescu. In schimb opera dramatică se tipărește în întregime. Structura volumului urmează în general pe a celor precedente : reproducerea în cadrul fiecărei secțiuni se face urmînd criteriul cronologic, iar pentru stabilirea paternității unor texte s-au luat în considerare aspectele de limba și stil, norme obișnuite în operațiunile de editare. Remarcăm bogatul capitol de Note și variante, însumînd o muncă enormă de editor, o conștiință a lucrului temeinic, a de durată. Sînt subliniate în acest sector al volumului locul unde apărut mai întîi textul respectiv, variantele, aspecte legate de cunoașterea genezei, cercetarea manuscriselor, informații istorico-literare, comentarii, etc. Cu acest al treilea volum se încheie publicarea (aproape în întregime) creației literare a lui I. Heliade Rădulescu, începută în anul 1967, completînd astfel edițiile selective, mai vechi ale lui G. Baiculescu și D. Popovici. In felul acesta se oferă un util instrument de lucru istoricului literar avînd posibilitatea să valorifice o operă atît de semnificativă pentru dezvoltarea literaturii noastre moderne. Eforturile editorului merită toată recunoștința noastră și așteptăm bibliografia promisă încă la începutul editării, în felul acesta întregindu-și muncă rodnică pe tărîmul atît de dificil al publicării de texte mai vechi. Nae ANTONESCU cronica • 2 RADU THEODORU : Țara făgăduinței De o frumusețe limpede e această narațiune fantastică a lui Radu Theodoru. Autorul redescoperă pentru noi plăcerea de a povesti. Naratorul e ,,navigatorul și cercetătorul român“ Ștefan Bogdan, căzut, printr-o pervertire a timpului, din secolul nostru în lumea Efesului guvernat de Manuelos ,,singurul satrap care s-a opus distrugerii operelor rațiunii“. Loc de încrucișare al celor mai diverse credințe — Efelul conflictelor dintre iconoclaști și adoratorii „sfintelor chipuri“ este văzut de autor ca o fantezie care nu e lipsită de merite. Tabloul întrunirilor publice, al ceremonialurilor de fast bizantin ca și descripțiile străzii invadate de o mulțime îmbrăcată în cele mai pestrițe și mai pitorești veșminte — au o grație de pictură aflată la granița dintre naivism și alegoria clasică. Respectînd regula jocului caracteristic prozelor din colecția „Fantastic Club“ — Ștefan Bogdan devine pentru scurt timp căpitanul valah Radu Zamora, menit să sprijine prin priceperea sa militară opera de păstrare a marilor opere ale antichității ; este ispitit cu frumusețea Diodorei, apoi e legat fedeleș și aruncat ca un balot „în curbura dintre gîtul și cocoașa“ unui dromader. Trezit dintr-un leșin, eroul se redeșteaptă pentru timpul său și pentru o nouă și insolită aventură a vremilor moderne. Ajuns pe o corabie-laborator, personajul lui Radu Theodoru intră într-o acțiune cu roboți inventați de ființe extraterestre care ne-au vizitat planeta. Pentru a nu răpi cititorilor plăcerea parcurgerii subiectului — ne oprim aici, nu înainte de a observa caracterul profund umanist al dezbaterilor , fiindcă, în fond, Țara Făgăduinței e o pledoarie pentru om, pentru nevoia lui de libertate. Nici o lume care face abstracție de rațiune nu poate fi concepută ca viabilă. E ceea ce spune și unul dintre eroii narațiunii : „umanitatea va ieși din preistorie în clipa cînd singura dominantă va fi rațiunea“ ! Ion Alex. ANGHELUȘ " Treptele zborului alb Creația lui Radu Boureanu e un șir de confruntări, fiecare din ele importantă și vitală pentru momentul în care are loc. Confruntarea cu lumea este evidentă, declarată, cea cu sine este insistentă, subtextuală. Și mai interesantă, aș spune. Spectacolul prefacerilor interioare — unele contradictorii, dacă nu chiar paradoxale. ~7 determină o suită de modificări la nivelul expresiei. Schimbînd maniera, poetul dezvăluie, de fapt, schimbarea atitudinii față de sine însuși. Jocul metamorfozelor e contemplat îndelung și savurat fără disimulare. A crea înseamnă a te privi solemn în oglindă, înseamnă a studia, a pregăti și a face impecabil fiecare gest. Poetul participă la o ceremonie al cărei protagonist se complace a fi mereu. Pînă la un punct, apare ca un sentimental strunit, ca un romantic fără excese pasionale, avînd nostalgia pitorească a etichetei și a blazonului. Ii este familiar tot ceea ce ține de decorativ și de ornamentalul de bun gust, rafinat cu măsură. Spiritul său artist este însă și un spirit vivace, ba chiar vindicativ și revendicativ. Pledoaria prodomo e la fel de familiară. Polemica prin poezie, de asemenea. Fie că urmărește devenirea istoriei și soarta Civilizației, fie că abordează condiția creatorului, introduce sistematic printre argumente iritarea, revolta și chiar sarcasmul. Privită de la înălțime, lirica lui Radu Boureanu etalează îndeosebi răspîntii — așa cum îi place autorului să spună. Inițial nespectaculos, cu trecerea vremii „relieful“ se accidentează. Nu e vorba deci de o continuă înălțare — deși acesta e sensul general —, ci de pronunțată, pe alocuri surprinzătoare diversificate. Arte poetice relativ schimbătoare se succed la intervale mai mult sau mai puțin apropiate. Aparențele pot indica pînă la un punct stabilitate, în realitate însă e limpede un voalat eclectism. Acesta pornește dintr-o ferventă admirație și iubire pentru Poezie, admirație și iubire care îndeamnă la căutării permanente și la dese „schimbări la față“. Dar experiențe mai mult sau mai puțin efemere au fost fie abandonate fie imperceptibil asimilate, astfel încât acum, la deplina maturitate, poetul propune o viziune. Amintita plăcere a autocontemplării și evaluării metamorfozelor interioare duce, printre altele, la o radiografiere pedantă aproape a actului creației. Bineînțeles, sînt divulgate orgolios imense dificultăți. In Ce oră e în lume ? poetul spune foarte frumos : „Cînd vreau cîteodată să încep un poem mare, se ridică un prag, se întinde o ceață / nu-mi aud palpitul, nu-mi mai disting o față ; / nedeconticat se ascunde verbul oricît îl chem e ca o dragoste-un declin, care îngheață / e ca o pană moale de hulub căzînd din cer / arborescentă cu desenu n caldu i ger / pe un geam de februar o ferigă de gheață , / topită în laserul unei raze de soare“ (Cînd vreau citeodată). Există și multe alte „definiții“ ale popiei, diferite unele de altele în literă, se înțelege, dar și în spirit. Rostirea poetică se vrea, la un moment , dat, opusul stridenței : „Scriu un poem de umbră, de somn, de spații sparte“, lumea visului intinzîndu-și astfel mrejele, fapt demonstrat de uin volum întreg — Cheile somnului. Ceea ce nu me împiedică, totuși, să citim în Piramidele frigului o imprecație oniricului. In schimb, în pas fiind cu modele și modele poetice, poezia lui Radu Boureanu resimte vagi, efemere, e drept, simptome ale crizei limbajului : „Golite de cuvinte, redați-ne tăcerile ! / Tăceri, pansamente ale rănilor lumii, / tăceri, zăpezi necăzute, / tăceri, noțiuni nevăzute, / imponderabile absențe ale spumei“ (Redați-ne tăcerile). Succesiunea, evoluția temelor lirice dezvăluie, de asemenea, o suficientă varietate. Solicitat intens dinspre exterior, autorul se face un statornic interpret al nestatorniciei evenimentelor. Cînd vorbește despre istorie îndeosebi, verva pamfletară e amplificată. O bună bucată de vreme ea s-a sprijinit doar pe antiteza dintre bine și rău. Cam cu două decenii în urmă, cicluri întregi, risipite în descripții norme, se complăceau în evocări pur sentimentale, ori în prezentarea exclusiv patetică a unor complicate, in realitate, conflicte sociale. Umbra stelelor, volum editat în 1957, amestec de versuri mai vechi și de inedite,este reprezentativ pentru respectiva perioadă; în cîteva din numeroasele sale „reexaminări“, autorul însuși va face rectificările de rigoare ; astfel, ediția de Scrieri din 1972, renunță la multe dintre poeziile de circumstanță. Tot aici se omite o ultimă parte din vastul poem Cîntare cetății lui Bucur (1959), poem cu ambiții de frescă, acceptabil pe linia reconstituirii unei atmosfere. Nevoia de a privi faptele dintr-o perspectivă foarte largă e veche și permanentă la Radu Boureanu. Viziunea panoramică, planetară, cu referiri abundente de natură geografică, istorică și culturală, cunoaște una dintre cele mai dilatate expresii în Sîngele popoarelor], volum apărut in 1948, și el reprodus parțial în Scrieri. Dincolo de supradimensionările artificiale, rămîne valabilă proiectarea neliniștilor lirice pe ecranul cosmosului. Piramidele frigului și, mai ales, Mîinile orelor vin să generalizeze și să nuanțeze această perspectivă prin încercarea de a defini raportul om-univers în contextul civilizației actuale. Polemistul este mult mai subtil și totodată mai tăios. Faptele se precipită, este decretată starea de alertă, accentele dramatice abundă : „Pămîntule, frumosule pămînt, / încet o să devii numai cuvizat, / numai noțiune, / de-o fi să nu mai porți ființe vii, / noi sîngerînd moral, te mai veghem în rugăciune“ (Marele spărgător de nuci). Acestei stări de lucruri li se opune o etică constructivă. Căci, structural, Radu Boureanu nu este un tragic. Luciditatea, detașarea intru contemplație aduc cu ele precauția, echilibrul. Mînia și ■delicatețea, optimismul tonic și disperarea, adorația și detestarea evit polii între care oscilează sentimentele unui epicureu în ale spiritului, un temperament poetic incapabil de absolutizări. Nostalgia unei armonii universale, de tip clasic, există în subtext: întrebarea care se află pe coperta celui mai recent volum de versuri : Ce oră e în lume ? exprimă un anume raport între timpul subiectiv (vîrsta) și cel al civilizației :primul vine să-și catapulteze faptele pe traiectoria celuilalt, detaștradude de accidental, proiectîndu-le în mitologie : „Dacă pierzînd lumina din subțiata rază / ce mă lega de ghemul incandescent de dor / aș mai pluti în oarba tăcere ca un spor / pe care ii refuză o negîndită oază, / mă voi llupta cu timpul nemăsurat, în fine, ca asurzit sub toate cascadele de timp / să mă îngrop în scoarța abstractului Olimp, / regela avînd și totuși murind cu timpu-n mine“ (Dacă pierzînd). Autorul Zborului alb este și un elegiac de o puritate remarcabilă a timbrului. Prin ea însăși, formula îl obligă să renunțe, pe parcurs, la supralicitări, inclusiv la copioase referințe livrești, care provin din asimilarea organizată a unei culturi impresionante. La Radu Boureanu necesitatea devenirii face ca exprimarea în varii registre să nu determine în cele din urmă oscilații alarmante ori contradicții irezolvabile. Această devenire e lentă și e fracturată de trecătoare impasuri : „Focul meu n-a urcat niciodată vnvătaie spontană“ — se confesează poetul. Daniel DIMITRIU