Cronica, 1977 (Anul 12, nr. 1-52)
1977-01-07 / nr. 1
Poet de o rară discreție și delicatețe, Florin Mihai Petrescu se manifestă în viață ca și în poeziile pe care le scrie. Se strecoară, în lumea zgomotoasă a confraților, așa fel nicit să nu deranjeze pe nimeni. Statura lui înaltă și subțire îți indică întotdeauna, într-o reuniune de scriitori, oaza de liniște unde nu se clădesc și nu se sfarmă glorii, unde nu se înfruntă ambiții și nu răbufnesc invidii. Singura duritate pe care și-o permite poetul este zîmbetul ironic cu care răspunde la solicitările agresive. O umbră de tristețe dă trăsăturilor fine și regulate ale feței o ușoară rigiditate, semnul rezistenței și al neparticipării la înfruntarea deșertăciunilor. In momentele sale de bună dispoziție, poetului îi face plăcere să arunce, după tăceri îndelungate, vorbe de spirit spumoase, pe un ton egal, urmate de un scurt rîs în care se revarsă singura satisfacție zgomotoasă pe care și-o îngăduie. De cele mai multe ori refuză colocviul gălăgios și se retrage îngîndurat, abstras, îndepărtindu-se în tăcere, ușor plecat, cu pas măsurat, cu privirea aparent indiferentă. Orice calcul este abandonat, în astfel de clipe, pentru ceea ce singur a numit Fizica lirică : „Miracole să-mi ceri și-am să deduc—/ Uitat în ora fără minunare —/ Viteza sevei unui trunchi de nuc/ Puterea vocii de privighetoare“. Poetul părăsește strada, cafeneaua, parcul, aleile cu statui, afișele, clădirile aliniate de o parte și de alta a bulevardului, pentru a păși într-o lume feerică, în care civilizația cea mai agresivă se îmblânzește. Metropola lui Florin Mihai Petrescu este decorativă. Agitația străzilor aglomerate, mașinile și tot arsenalul mecanic modern, elemente la care de atîtea ori se face apel în poeziile sale, au consistența imaginii proiectate pe pînza de cinematograf. Poetul nu exaltă civilizația modernă, ci scrie, într-o singurătate expurgată de atingeri telurice, un basm despre ea. El a numit acest basm, cu un termen inventat, El Soledad. Florin Mihai Petrescu recomandă, cum singur spune, o Terapie a sublimului : „Sunt bucuros tăcere că m-ai făcut candid/ Și-acuma tu încerci să semeni iar cu mine/ Aripile luminii în muzici se deschid/ Chemate-orice durere profundă s-o aline“. Dispoziția sufletească retractilă îl face să îmbine destul de curios în versurile sale dragostea pentru o ființă idolatrizată pină la spiritualizare cu un melancolic decor citadin simbolist stilizat pînă la nerecunoaștere. Sfiiciuni de vechi Cantonier se mărturisesc, cu aceeași abilitate a cuvîntului protocolar și inocent, în atîtea din versurile delicate ale acestei culegeri. Poetul se înfățișează ca prizonier al iubirii : „Ostatec am ajuns, aș evada, stăpînă/ Sub cerul tău mă doare secunda cînd n-apari/ Dar sorții mei de fugă-s din ce în ce mai rari/ Și umbra-mi vrea alături de tine să rămînă.// E toată bucuria unui scris aici/ La porțile de vrajă descîntă ucenicii Eu nu cunosc aripa de gheață neagră a fricii/ Și printr-o vorbă-n cerul cel ultim mă ridici“ (Ostatec). Melancolii eminesciene se strecoară în mărturisirile de adorații : „Privighetoarea nume plăcut are/ Asemeni cîntecului ei/ Precum frumoasă — fiecare/ Ar trebui — dintre femei.// Tu cînd vorbești, parc-ai cîntă/ Iară tăcerea-i vorbă lină / Și mă prefac în imn-lumină / Uitîndu-mă la steaua ta.// Ascult ce alții au mai spus/ Dar cîntul mi-i pe alte coarde/ Unde mă cauți sunt și nu-s— Ascunsă gheață care arde“ (Taine). Cantonierul italian și ronanța eminesciană trăiesc și Pe fondul perdelelor mov : „Pe fonîndul perdelelor mov / Atîta de blondă erai/ Că nu mă gîndeam la nimic/ Ci numai la părul de pai.// Cîmpii legănate de soare/ în ochii-mi uimiți așterneai/ Arome de vieți viitoare/ Și muzici tăcute de rai./,/ De ce nu pot oare să-ți spun/1 Ce doruri acum mă frămîntă ? Luceferi în mine apun/ In mări ce, primindu-i, mai cîntă“. Amintirea poetului păstrează chipul eterat al ființei iubite, căreia îi dedică, tot după modelul poeților italieni frecentiști, suave sonete în care dragostea pămîntească, după ce chinurile îndoielii se sting, suferă concurența unei aspirații spirituale : „Ești blîndă ca o toamnă filtrată prin vitralii/ Dar plină de ardoare cum soarele-n amurg/ Pe geamuri aurește simbolice medalii/ Și-aruncă vechi efigii în apele ce curg.// Asemeni te-ncrustezi în undele din mine/ Și te descopăr iată cu fiece sonet/ Pe unde amintirea mai pîlpîie încet/Și-n muzică asupra secundelor revine.// Un țipăt pescărușul aruncă peste mare/ Și nava scufundată ca un ecou tresare/ Tu, pașnică lumină, ești farul mult dorit ?// Pe țărmuri e răcoarea ce încordat te ține/ Nu știu dacă am fost vreodată fericit/ Dar mult mă bucur, floare, că sunt iubit de tine“. (Ca o toamnă). In versuri cantabile, Florin Mihai Petrescu redescoperă în Taina oracolelor una din temele lirice cele mai vechi, pe care o abordează cu discreție și sensibilitate, în tonuri sufletești scăzute. De aceea răzvrătirea din șupte cuvinte pare mai mult o fază dintr-un joc decît o dramă adevărată. De la simboliști poetul moștenește tema orașului tentacular, redus însă la cîteva atribute exterioare : „Sunați simfonizat clacsoane interzise/ Tablouri de etaje, descindeți din pereți/ Un car de foc la poartă destinul mi-i trimise.// Gordini, Volkswagen, Ferrari/Leii tiranici, simplonici dolarii/ Dacii viteze și Taunus Ford/ Pondere dublă, amplu acord/ Emisferă parbriz, blînde-anvelope// In Itaca așteaptă și-acum Penelope“ (Seara la El Soledad). Poetul este interesat uneori mai mult de sonurile cuvintelor (v. și Penguin Books-Pinguin) și de încărcătura lor sugestivă decît de realizarea unui adevărat tablou citadin. De altfel, în locul angoasei și spleenului simbolist se instalează dorința de evaziune în spații necunoscute, controlate de lecturi („Pe un transatlantic trece Hemingway/ Spre Africa — la vînătoare de lei/ De pe podul unind continente/ Las ploaie de petale convergente“), pentru a se ajunge, în final, la o adevărată stare de beatitudine : „Am vindecat milenii- subterane/ Reale răni, neliniștite vane/ Nimica pentru mine n-am pretins// Dar astăzi cer în golfuri suedeze/ încununarea spiritului pur/ Făuritor de magice sinteze/ Statornicind ogive în azur“. Nota esențială a lirismului lui Florin Mihai Petrescu este seninătatea : „Cu răsuflarea toamnei pe față, trec încet/Nici nu mă mai gîndesc la vara fermecată/ E totul să nu ai vreodată un regret/ Las liniștea din arbori prelung să mă străbată“ (Esențiala V). Egal în ceea ce scrie, autorul ne apare înstrăinat de posibilitățile sale doar în cîteva poezii din primul ciclu. Constrîns să cultive o retorică pentru care nu are suficient suflu, poetul încearcă să biruie această dificultate numai prin fluența versificației. Rezultatele sînt însă, din acest punct de vedere, notabile : „Cind clopotele bat în capitale/ Ora iubirii, clipa cea mai sfîntă,/ Și viața se ascunde în cristale/ Unde misterele stelare cîntă,// Eu mă retrag în inimi de pădure/ Stejari-s domuri albe fără moarte/ Și vulturi se rotesc în zboruri pure/ O filă întorcînd din marea carte.// Aici mi-i scump și mușchiul pe copaci/ Și vremea-n rădăcini sunînd cu dalta./ In platoșe de frumuseți ne-mbraci/ Țară de argint cum nu mai este alta“ (Clipa cea mai sfîntă). Călător în spații celeste și muzicale, cum i-a plăcut să se definească el însuși, Florin Mihai Petrescu evocă tot mai insistent, în poemele ultimului volum, icoana unei iubiri vechi. Această fină petrarchizare este calea pe care poetul se întoarce de la lirismul grandilocvent (în versurile de inspirație istorică și chiar în cele care îl situează la polul opus, cînd își proclamă ostentativ singurătatea) către o poezie de stări sufletești delicate, vagi, din care nu exclude aluzia cosmică, numai că aceasta este încorporată unor trăiri intime : „Din zbaterile mării păstrez un rar ecou/ Prundișurile, noaptea, parcă ar fi cristale/ Alunec în edenul iubirii siderale/ Cînd însuși firul vieții îl mai încep din nou“’ (Esențiala V). Virtuoz al versului, Florin Mihai Petrescu scrie în Taina oracolelor sonete antologice, pe lîngă alte cîteva poezii concentrate, care, singure, pot răscumpăra chiar și nelipsitele accidente fals jubilative, un păcat mai general, care interzice, tocmai de aceea, dreptul la orice concesie. —cronica literară1 Florin Mihai PETRESCu: Taina oracolelor Al. ANDRIESCU mențiuni critice AURELIA BATALI: Cu un ochi inecat in noapte, un ochi inecat în amiază La originea cărții Aureliei Batali se afla contrariile heraclitiene. Contrariile, „noaptea" și „amiaza", sînt simboluri definitorii pentru ființa poetului. „Amiaza" este ceasul adevărului, „secunda care — nlăcrimată-ne-ndură / și care neagă / într-una și-aceeași dreaptă măsură” (Simpla amiază), în amiază „nu există ură, nu există spaimă... nu există decît bucurie". Cel care trăiește „amiaza" este înălțat de adevărurile mari și simple : „Tu ești soarele zeu / mesager al dupăamiezelor despovărate, / insula mea, pămîntul meu ferm, / pămîntul pămînt / . . . / Cu tine-mi potrivesc secunda și-nvăț / un alfabet cu semne straniu de adevărate, / ceva care-nseamnă, rostit cu glas tare, / patrie sau libertate“ (Alfabet). Poetul se află între noapte și zi, „ochiul" său observă, „vederea" fiind, în esență, reflecție. Reflecția exclude eupathia, resemnarea în fața nopților a căror „carne de întuneric e tare" (Repetiție). A vedea înseamnă a cunoaște adevărul, înseamnă a cunoaște lumea așa cum este. Ochiul poetului este impresionat de căderea primelor frunze de toamnă „Luați primăvara cu voi, / n-o lăsați din nebăgare de seamă / să se scuture printre pietre și printre frunze de aramă” — (Apel la căderea primelor frunze de toamnă), de venirea primăverii („Neastîmpăr verde, grădinile / țin în palme ploaie și vînt / sub cerul de asfalt desfăcînd / minunile din înalt, luminile". (Neastîmpăr verde, grădinile), de frumusețea peisajului („Popas la Țebea, abruptul popas / în trecere și la-ntîmplare / în stiigă zidul alb, bloc de sare / și noaptea lîngă pas" — (Numărînd cu sufletul), dar, în același timp, observă și dimensiunile etice ale obiectelor. Cartea Aureliei Batali unește trei cicluri de poeme care impresionează prin puritatea expresiei. Corneliu POPEL cronica • 2 — VIRGIL CARIANOPOL: Arcașul lui Ștefan cel Mare In literatura pentru copii, demnitatea, generozitatea, dăruirea patriotică, puterea de sacrificiu, eroismul sînt doar cîteva trăsături posibile ale unor eroi-model. Editura „Ion Creangă" facilitează apariția promptă în librării a cărților cu asemenea eroi, cu caracter preponderent educativ, în rîndul acestora putem situa și Arcașul lui Ștefan cel Mare de Virgil Carianopol. Scrise concis, cu claritate și sobrietate, cu economie chiar, povestirile lui Virgil Carianopol valorifică întîmplări deosebite, desfășurate în momente de maximă tensiune istorică. Dîrzenia, eroismul, patriotismul impresionant al oștenilor marelui Ștefan („Arcașul lui Ștefan cel Mare") apar ca trăsături distinctive ale oamenilor acestor pămînturi și se continuă peste veacuri. Petrică, un copil de vreo zece ani, salvează , în timpul primului război mondial, un pod dinamitat de către dușmani („Micul patriot"), Andrei („Fiul regimentului") sau Matei al lui Avram („Fapte de neuitat"), copii amîndoi, intervin cu spontană cutezanță, schimbînd cursul luptei în favoarea soldaților noștri — spre sfîrșitul celui de-al doilea război mondial. Dar curajul, îndrăzneala, prezența de spirit nu marchează oamenii numai în vreme de război, ci și în timpul vieții pașnice, cînd situații limită solicită atitudini tranșante : micul Ionică îl smulge pe pădurar din ghearele lupilor („Căciula din blană de lup”) îndeplinind sfatul bunicii (focul îndepărtează sălbăticiunile) . Dragostea, atașamentul față de animale („Puiul de căprioară"), încrederea în sprijinul pe care acestea îl pot da oamenilor („Ajutorul cantonierului", „Dulău") reprezintă alte fațete asupra cărora s-a oprit atenția scriitorului. Ilustrată în tonuri pastelate (Dumitru Verdeș) Arcașul lui Ștefan cel Mare oferă micilor cititori o lectură agreabilă, plină de învățăminte. Virginia BURDUJA fragmentarii in Poezie neîntreruptă De o jumătate de veac, Virgil Teodorescu trăiește în poezie și pentru poezie. Era așadar îndreptățit să vorbească de Poezie neîntreruptă. Acesta e titlul recentei retrospective (cu o substanțială prezentare de Nicolae Balotă), în care sînt trase esențele volumelor sale din 1945 încoace. Prin urmare, poezie a mai multor vîrste. La începuturile sale, în plină frondă avangardistă, de observat la Virgil Teodorescu spiritul de echipă , Gellu Naum, Gherasim Luca, Paul Păun și D. Trost se încorporează unei constelații de insurgenți. Lucrul în colaborare, cu cite unul sau mai mulți dintre aceștia, avînd ca rezultatun Poem cu leopardă, un altul, Diamantul conduce mîinile (ambele rămase în manuscris), apoi Critica mizeriei, Butelia de Leyda, L’Infra- Noir, Spectrul longevității, pseudo-aforismele din 122 de cadavre publicate în colecții suprarealiste românești sau franceze, caracterizează etapa contactelor febrile cu căutătorii unui nou bel canto, adecvat vremii. Este epoca marilor aventuri , nu aventuri ale cuvintelor în libertate, cum preconizau suprarealiștii primului „val“, ci explorări în căutarea adevărurilor fundamentale. Sub aparența jocului gratuit, poetul care prin 1932 dirija la Constanța o revistă de avangardă (Liceu), prezent la Era nouă, la Reporter și Tînăra generație, de orientare progresistă imaginează în Viitoarele mele aventuri o „mișcare plină de înțelegere pentru oameni“, un timp cînd „soldații“ vor aparține trecutului : „Aventurile mele vor face ocolul marilor orașe/ ca niște nave uriașe și calme :/ aventura orașului de copii noi/.../ aventura plus valorii cărată în ranițe.../ aventura dacă dărîmăm băncile,/ din marea finanță ce mai rămîne/ peripeția generală/ a clasei măcinată de ură și oboseală“ ... Limbajul criptic trebuie descifrat; îndărătul cuvintelor inofensive apar, ca în Testamentul arghezian, semne ale mîniei acumulate. Astfel, un titlu precum Oboseala trebuie tălmăcit prin Așteptarea, o așteptare încordată unificînd „milioane de oameni“, pregătiți sufletește de luptă. De la primii pași, insurgentul din ciclul Blănurile oceanelor (1945), care-și spune „poet proletar“, imprimă revoltei poetice un militantism social nutrit cu o vie încredere în trumful rațiunii ofensate. Eroicul era Virgil Teodorescu o dimensiune a existenței, o prezență tonifiantă, indispensabilă vieții, de unde elogiul pe care-l formula în 1936, în revista craioveană Meridan, la apariția plachetei Drumețul incendiar de Gellu Naum. Tonul acestuia, observa comentatorul de atunci, e „mai aspru“ decît cel obișnuit al „suprarealismului din România“, care se delecta cu „ridicarea picioarelor în farfurii, în fața unei Europe sfîșiate de fascism și imperialism“. Indirect, autorul Poeziei neîntrerupte își preciza acum patruzeci de ani, în momentul tragediei spaniole, hotărîrea de a opune mitului gratuit, automatismelor suprarealiste, o conștiință gravă, îndurerat umană. Grotescul, absurdul, imagismul agitat cu aparențe onirice, tind să dea expresie unei lumi ciudate, văzută în oglinzi frînte, o lume care, lipsită de armonie, alimentează tristețea. Spectacolul din Cit vezi cu ochii transformă însă tristețea în sarcasm iar acestuia i se alătură discret decizia luptei. Mergînd atent „printre oameni“ să-și întîlnească iubita, poetul vorbește în parabole, „iubita“ fiind lumea. „Cine i-o fi făcut ultima rană la șold/ străbătînd ceața de care e înconjurată / haită de lupi ?“ — iată întrebarea obsedantă. Elegiile lui Virgil Teodorescu au ca revers un dinamism al faptei reparatoare, tragismul alienării generează exasperarea unei conștiințe funciar etice, care nu înțelege să abandoneze lupta : „Sînt gata să strig să strig dincolo de marile zăpezi eterne“ ... Ce crede Virgil Teodorescu despre poezie în genere ? Chiar dacă declarațiile dintr-un poem sau altul țin de un ceremonial al rostirii metaforice, chiar dacă perspectivele declarației nu pot fi luate ad litteram, chiar dacă autoironia deține un rol considerabil, anumite fraze conțin adevăruri fără echivoc. Ne vine în amintire declarația goetheană cum că „poezia e un trup imens“... Pînă prin 1955, cînd Virgil Teodorescu renunță la partiturile suprarealiste, organizarea poemelor sale scoate mai puțin în relief relațiile între tropi, accentul căzînd pe tropii în sine. După Ilarie Voronca, poate nici un alt poet contemporan n-a dovedit o mai mare risipă imagistică, motiv de aluzie tardivă în Constructorii ruinei : „Sînt un personaj platonic care a traversat epoca noastră cu părul în flăcări !“... Pentru Virgil Teodorescu, poezia e locul geometric în care fascinația, visul și concretul se întrepătrund într-o infinitate de forme, antrenînd răsturnări, modificări, incandescențe, peregrinări prin misterul lucrurilor. Chiar dacă tehnicile suprarealiste sînt abandonate, în structura volumelor de la maturitate, care marchează o supraveghere a rostirii pînă la adoptarea liniilor tradiționale, domină o anumită ardență temperată, vizibilă și în etapa dintre volume ca Rocadă (1967) și Heraldica mișcării (1973). Ideea de Fascinație se exercită în dublu sens, îmbinînd astralul și pămîntescul : „încep să scriu acest poem acum cînd sînt cu jumătatea mea de trup în umbra lunii care urcă,.../ în timp ce altă jumătate s-așterne, tristă, la pămînt“... Cuvîntul, principiu de unificare a contrariilor, e o incandescentă forță, de unde invocațiile în game diferite : „Sosiți savanți ai versului și dați-i/ necunoscutei brînci din ecuații,/ sădiți peste văpaia încinselor granate/ grădini și mari orașe suspendate,/ să nu rămînă demiurgii singuri“... Creatorul din Semicerc nu vrea să respecte „cu sfințenie ortografia unui model arhaic, deși alteori crede în „desăvîrșita formă geometriei“, invocînd definiția sferei... (Rotund), sau caută „în sistemul de comparații și metafore, o imagine puternică, echilibrată, o imagine magnetică“ (O imagine), pentru a sugera extraordinarul. Albatrosul lui Virgil Teodorescu e Cocorul O emblemă cu corespondențe multiple pe plan existențial, traducînd raporturile dintre om și univers, sugerînd inițierea prin călătorii și nostalgia necunoscutului. Pe scurt, din fondul subconștient al poetului (născut pe țărmul pontic) revin la suprafață două principii : apa și focul, taluzurile mării înlesnind meditația, în timp ce vulcanii, focul, flăcările, himera „munților arși“ contracarează elegia. In zeci de poeme, frapează metaforele marine : „iubesc părul tău rămas deasupra apei/ ca o plantă moartă“ ; „am cucerit pe vremuri orașele de apă“ ; erotica e „o mare de oglinzi“. Intre acești doi poli, apă și foc, se încrucișează visul, fulgul, oglinda, pasărea, cristalul, — puncte de reper în registrul de metafore al poeziei neîntrerupte. Față de jocurile de artificii din etapa Buteliei de Leyda, în care o fantezie aprinsă se consuma în descărcări de imagini, poemele din Vîrsta cretei și Sentinelele aerului relevă procesul de esențializare, paralel cu experiențele maturității și în funcție de contextul general al poeziei din ultimii ani. Ironia, accentele elegiace, reprezentările plastice și imaginile aeriene se armonizează într-o poezie ce se verifică în măsura în care invită la meditație. Poetul din Tînăr ucenic, de pildă, privește în alții așa cum alții privesc în el ; din oglinzi paralele respiră înțelesuri grave. Paul Eluard publica în 1946 volumul Poésie in interrompne , exact sub același titlu, după trei decenii, Virgil Teodorescu ne oferă în Poezie neîntreruptă un autoportret în mișcare. Lectura în totalitate avantajează cunoașterea unui poet de autentică sensibilitate, unul dintre reprezentanții de prim plan ai literaturii contemporane. ConstalOPRAGA