Cronica, 1977 (Anul 12, nr. 1-52)

1977-01-07 / nr. 1

Poet de o rară discreție și deli­catețe, Florin Mihai Petrescu se manifestă în viață ca și în poeziile pe care le scrie. Se strecoară, în lu­mea zgomotoasă a confraților, așa fel nicit să nu deranjeze pe ni­meni. Statura lui înaltă și subțire îți indică întotdeauna, într-o reu­niune de scriitori, oaza de liniște unde nu se clădesc și nu se sfarmă glorii, unde nu se înfruntă ambiții și nu răbufnesc invidii. Singura du­ritate pe care și-o permite poetul este zîmbetul ironic cu care răs­punde la solicitările agresive. O umbră de tristețe dă trăsăturilor fine­ și regulate ale feței o ușoară rigiditate, semnul rezistenței și al neparticipării la înfruntarea deșer­tăciunilor. In momentele sale de bună dispoziție, poetului îi face plăcere să arunce, după tăceri în­delungate, vorbe de spirit spumoa­se, pe un ton egal, urmate de un scurt rîs în care se revarsă singura satisfacție zgomotoasă pe care și-o îngăduie. De cele mai multe ori re­fuză colocviul gălăgios și se re­trage îngîndurat, abstras, îndepăr­­tindu-se în tăcere, ușor plecat, cu pas măsurat, cu privirea apa­rent indiferentă. Orice calcul este abandonat, în astfel de clipe, pen­tru ceea ce singur a numit Fizica lirică : „Miracole să-mi ceri și-am să deduc—/ Uitat în ora fără minu­nare —/ Viteza sevei unui trunchi de nuc/ Puterea vocii de privighe­toare“. Poetul părăsește strada, ca­feneaua, parcul, aleile cu statui, a­­fișele, clădirile aliniate de o parte și de alta a bulevardului, pentru a păși într-o lume feerică, în care civilizația cea mai agresivă se îm­blânzește. Metropola lui Florin Mi­hai Petrescu este decorativă. Agi­tația străzilor aglomerate, mașinile și tot arsenalul mecanic modern, e­­lemente la care de atîtea ori se fa­ce apel în poeziile sale, au consis­tența imaginii proiectate pe pînza de cinematograf. Poetul nu exaltă civilizația modernă, ci scrie, în­tr-o singurătate expurgată de atin­geri telurice, un basm despre ea. El a numit acest basm, cu un ter­men inventat, El Soledad. Florin Mihai Petrescu recomandă, cum singur spune, o Terapie a su­blimului : „Sunt bucuros tăcere că m-ai făcut candid/ Și-acuma tu în­cerci să semeni iar cu mine/ A­­ripile luminii în muzici se deschid/ Chemate-orice durere profundă s-o aline“. Dispoziția sufletească re­tractilă îl face să îmbine destul de curios în versurile sale dragos­tea pentru o ființă idolatrizată pi­­nă la spiritualizare cu un melan­colic decor citadin simbolist stili­zat pînă la nerecunoaștere. Sfiiciuni de vechi Cantonier se mărturisesc, cu aceeași abilitate a cuvîntului protocolar și inocent, în atîtea din versurile delicate ale acestei cule­geri. Poetul se înfățișează ca pri­zonier al iubirii : „Ostatec am a­­juns, aș evada, stăpînă/ Sub cerul tău mă doare secunda cînd n-apari/ Dar sorții mei de fugă-s din ce în ce mai rari/ Și umbra-mi vrea ală­turi de tine să rămînă.// E toată bucuria unui scris aici/ La porțile de vrajă descîntă ucenicii Eu nu cunosc aripa de gheață neagră­ a fricii/ Și printr-o vorbă-n cerul cel ultim mă ridici“ (Ostatec). Melan­colii eminesciene se strecoară în mărturisirile de adorații : „Privi­ghetoarea nume plăcut are/ Ase­meni cîntecului ei/ Precum fru­moasă — fiecare/ Ar trebui — din­tre femei.// Tu cînd vorbești, par­­c-ai cîntă/ Iară tăcerea-i vorbă li­nă / Și mă prefac în imn-lumină / Uitîndu-mă la steaua ta.// Ascult ce alții au mai spus/ Dar cîntul mi-i pe alte coarde/ Unde mă cauți sunt și nu-s— Ascunsă gheață care arde“ (Taine). Cantonierul italian și ro­­­nanța eminesciană trăiesc și Pe fondul perdelelor mov : „Pe fon­în­dul perdelelor mov / Atîta de blon­dă erai/ Că nu mă gîndeam la ni­mic/ Ci numai la părul de pai.// Cîmpii legănate de soare/ în o­­chii-mi uimiți așterneai/ Arome de vieți viitoare/ Și muzici tăcute de rai./,/ De ce nu pot oare să-ți spun/1 Ce doruri acum mă frămîntă ? Lu­ceferi în mine apun/ In mări ce, primindu-i, mai cîntă“. Amintirea poetului păstrează chipul eterat al ființei iubite, căreia îi dedică, tot după modelul poeților italieni fre­­centiști, suave sonete în care dra­gostea pămîntească, după ce chinu­rile îndoielii se sting, suferă con­curența unei aspirații spirituale : „Ești blîndă ca o toamnă filtrată prin vitralii/ Dar plină de ardoare cum soarele-n amurg/ Pe geamuri aurește simbolice­ medalii/ Și-arun­că vechi efigii în apele ce curg.// Asemeni te-ncrustezi în undele din mine/ Și te descopăr iată cu fie­ce sonet/ Pe unde amintirea mai pîlpîie încet/Și-n muzică asupra secundelor revine.// Un țipăt pes­cărușul aruncă peste mare/ Și na­va scufundată ca un ecou tresare/ Tu, pașnică lumină, ești farul mult dorit ?// Pe țărmuri e răcoarea ce încordat te ține/ Nu știu dacă am fost vreodată fericit/ Dar mult mă bucur, floare, că sunt iubit de ti­ne“. (Ca o toamnă). In versuri can­tabile, Florin Mihai Petrescu re­descoperă în Taina oracolelor una din temele lirice cele mai vechi, pe care o abordează cu discreție și sensibilitate, în tonuri sufletești scăzute. De aceea răzvrătirea din șupte cuvinte pare mai mult o fa­ză dintr-un joc decît o dramă a­­de­vă­rată. De la simboliști poetul moșteneș­te tema orașului tentacular, redus însă la cîteva atribute exterioare : „Sunați simfonizat clacsoane inter­zise/ Tablouri de etaje, descindeți din pereți/ Un car de foc la poartă destinul mi-i trimise.// Gordini, Volkswagen, Ferrari/Leii tiranici, simplonici dolarii/ Dacii viteze și Taunus Ford/ Pondere dublă, am­plu acord/ Emisferă parbriz, blîn­­de-anvelope// In Itaca așteaptă și-acum Penelope“ (Seara la El So­­ledad). Poetul este interesat uneori mai mult de sonurile cuvintelor (v. și Penguin Books-Pinguin) și de încărcătura lor sugestivă decît de realizarea unui adevărat tablou ci­tadin. De altfel, în locul angoasei și spleenului simbolist se instalea­ză dorința de evaziune în spații ne­cunoscute, controlate de lecturi („Pe un transatlantic trece Hemingway/ Spre Africa — la vînătoare de lei/ De pe podul unind continente/ Las ploaie de petale convergente“), pen­tru a se ajunge,­ în final, la o ade­vărată stare de beatitudine : „Am vindecat milenii-­ subterane/ Rea­le răni, neliniștite vane/ Nimica pentru mine n-am pretins// Dar as­tăzi cer în golfuri suedeze/ încu­nunarea spiritului pur/ Făuritor de magice sinteze/ Statornicind ogive în azur“. Nota esențială a lirismu­lui lui Florin Mihai Petrescu este seninătatea : „Cu răsuflarea toam­­nei pe față, trec încet/Nici nu mă mai gîndesc la vara fermecată/ E totul să nu ai vreodată un regret/ Las li­niștea din arbori prelung să mă străbată“ (Esențiala V). Egal în ce­ea ce scrie, autorul ne apare în­străinat de posibilitățile sale doar în cîteva poezii din primul ciclu. Constrîns să cultive o retorică pen­tru care nu are suficient suflu, poe­tul încearcă să biruie această di­ficultate numai prin fluența versi­ficației. Rezultatele sînt însă, din acest punct de vedere, notabile : „Cind clopotele bat în capitale/ Ora iubirii, clipa cea mai sfîntă,/ Și viața se ascunde în cristale/ Un­­de misterele stelare cîntă,// Eu mă retrag în inimi de pădure/ Steja­­ri-s domuri albe fără moarte/ Și vulturi se rotesc în zboruri pure/ O filă întorcînd din marea carte.// Aici mi-i scump și mușchiul pe co­paci/ Și vremea-n rădăcini sunînd cu dalta./ In platoșe de frumuseți ne-mbraci/ Țară de­ argint cum nu mai este alta“ (Clipa cea mai sfîntă). Călător în spații celeste și mu­zicale, cum i-a plăcut să se defi­nească el însuși, Florin Mihai Pe­­trescu evocă tot mai insistent, în poemele ultimului volum, icoana u­­nei iubiri vechi. Această fină pe­­trarchizare este calea pe care poe­tul se întoarce de la lirismul gran­dilocvent (în versurile de inspira­ție istorică și chiar în cele care îl situează la polul opus, cînd își proclamă ostentativ singurătatea) către o poezie de stări sufletești delicate, vagi, din care nu exclu­de aluzia cosmică, numai că a­­ceasta este încorporată unor trăiri intime : „Din zbaterile mării păs­trez un rar ecou/ Prundișurile, noaptea, parcă ar fi cristale/ Alu­nec în edenul iubirii siderale/ Cînd însuși firul vieții îl mai încep din nou“’ (Esențiala V). Virtuoz al ver­sului, Florin Mihai Petrescu scrie în Taina oracolelor sonete antolo­gice, pe lîngă alte cîteva poezii concentrate, care, singure, pot răs­cumpăra chiar și nelipsitele acci­dente fals jubilative, un păcat mai general, care interzice, tocmai de aceea, dreptul la orice concesie. —­­cronica literară1 Florin Mihai PETRESCu: Taina oracolelor Al. ANDRIESCU mențiuni critice AURELIA BATALI: Cu un ochi inecat in noapte, un ochi inecat în amiază La originea cărții Aureliei Batali se afla contrariile hera­clitiene. Contrariile, „noaptea" și „amiaza", sînt simboluri de­finitorii pentru ființa poetului. „Amiaza" este ceasul adevăru­lui, „secunda care — nlăcrimată-ne-ndură / și care neagă / într-una și-aceeași dreaptă măsură” (Simpla amiază), în a­­miază „nu există ură, nu există spaimă... nu există decît bucurie". Cel care trăiește „amiaza" este înălțat de adevăru­rile mari și simple : „Tu ești soarele zeu / mesager al după­­amiezelor despovărate, / insula mea, pămîntul meu ferm, / pămîntul pămînt / . . . / Cu tine-mi potrivesc secunda și-nvăț / un alfabet cu semne straniu de adevărate, / ceva care-nseam­­nă, rostit cu glas tare, / patrie sau libertate“ (Alfabet). Poetul se află între noapte și zi, „ochiul" său observă, „ve­derea" fiind, în esență, reflecție. Reflecția exclude eupathia, resemnarea în fața nopților a căror „carne de întuneric e tare" (Repetiție). A vedea înseamnă a cunoaște adevărul, în­seamnă a cunoaște lumea așa cum este. Ochiul poetului este impresionat de căderea primelor frunze de toamnă „Luați primăvara cu voi, / n-o lăsați din nebăgare de seamă / să se scuture printre pietre și printre frunze de­ aramă” — (Apel la căderea primelor frunze de toamnă), de venirea primăverii („Neastîmpăr verde, grădinile / țin în palme ploaie și vînt / sub cerul de asfalt desfăcînd / minunile din înalt, luminile". (Neastîmpăr verde, grădinile), de frumusețea peisajului („Popas la Țebea, abruptul popas / în trecere și la-ntîmplare / în stiigă zidul alb, bloc de sare / și noaptea lîngă pas" — (Numărînd cu sufletul), dar, în același timp, observă și di­mensiunile etice ale obiectelor. Cartea Aureliei Batali unește trei cicluri de poeme care impresionează prin puritatea expresiei. Corneliu POPEL cronica • 2 — VIRGIL CARIANOPOL: Arcașul lui Ștefan cel Mare In literatura pentru copii, demnitatea, generozitatea, dăru­irea patriotică, puterea de sacrificiu, eroismul sînt doar cîteva trăsături posibile ale unor eroi-model. Editura „Ion Creangă" facilitează apariția promptă în librării a cărților cu asemenea eroi, cu caracter preponderent educativ, în rîndul acestora putem situa și Arcașul lui Ștefan cel Mare de Virgil Carianopol. Scrise concis, cu claritate și sobrietate, cu economie chiar, povestirile lui Virgil Carianopol valorifică întîmplări deosebite, desfășurate în momente de maximă tensiune istorică. Dîrzenia, eroismul, patriotismul impresionant al oștenilor marelui Ștefan („Arcașul lui Ștefan cel Mare") apar ca trăsături distinctive ale oamenilor acestor pămînturi și se continuă peste veacuri. Petrică, un copil de vreo zece ani, salvează , în timpul pri­mului război mondial, un pod dinamitat de către dușmani („Micul patriot"), Andrei („Fiul regimentului") sau Matei al lui Avram („Fapte de neuitat"), copii amîndoi, intervin cu spontană cutezanță, schimbînd cursul luptei în favoarea solda­ților noștri — spre sfîrșitul celui de-al doilea război mondial. Dar curajul, îndrăzneala, prezența de spirit nu marchează oa­menii numai în vreme de război, ci și în timpul vieții pașnice, cînd situații limită solicită atitudini tranșante : micul Ionică îl smulge pe pădurar din ghearele lupilor („Căciula din blană de lup”) îndeplinind sfatul bunicii (focul îndepărtează sălbă­ticiunile) . Dragostea, atașamentul față de animale („Puiul de căpri­oară"), încrederea în sprijinul pe care acestea îl pot da oa­menilor („Ajutorul cantonierului", „Dulău") reprezintă alte fa­țete asupra cărora s-a oprit atenția scriitorului. Ilustrată în tonuri pastelate (Dumitru Verdeș) Arcașul lui Ștefan cel Mare oferă micilor cititori o lectură agreabilă, pli­nă de învățăminte. Virginia BURDUJA f­ragmentarii in Poezie neîntreruptă De o jumătate de veac, Virgil Teodorescu trăiește în poezie și pentru poezie. Era așadar îndreptățit să vorbească de Poezie neîntreruptă. Acesta e titlul recentei retrospective (cu o sub­stanțială prezentare de Nicolae Balotă), în care sînt trase esențele volumelor sale din 1945 încoace. Prin urmare, poezie a mai multor vîrste. La începuturile sale, în plină frondă avangardistă, de ob­servat la Virgil Teodorescu spiritul de echipă , Gellu Naum, Gherasim Luca, Paul Păun și D. Trost se încorporează unei con­stelații de insurgenți. Lucrul în colaborare, cu cite unul sau mai mulți dintre aceștia, avînd ca rezultat­­un Poem cu leo­­pardă, un altul, Diamantul conduce mîinile (ambele rămase în manuscris), apoi Critica mizeriei, Butelia de Leyda, L’Infra- Noir, Spectrul longevității, pseudo-aforismele din 122 de ca­davre publicate în colecții suprarealiste românești sau franceze, caracterizează etapa contactelor febrile cu căutătorii unui nou bel canto, adecvat vremii. Este epoca marilor aventuri , nu aven­turi ale cuvintelor în libertate, cum preconizau suprarealiștii primului „val“, ci explorări în căutarea adevărurilor fundamen­tale. Sub aparența jocului gratuit, poetul care prin 1932 dirija la Constanța o revistă de avangardă (Liceu), prezent la Era nouă, la Reporter și Tînăra generație, de orientare progresistă imagi­nează în Viitoarele mele aventuri o „mișcare plină de înțelegere pentru oameni“, un timp cînd „soldații“ vor aparține trecutului : „Aventurile mele vor face ocolul marilor orașe/ ca niște nave uriașe și calme :/ aventura orașului de copii noi/.../ aventura plus valorii cărată în ranițe.../ aventura dacă dărîmăm băncile,/ din marea finanță ce mai rămîne/ peripeția generală/ a clasei măci­nată de ură și­ oboseală“ ... Limbajul criptic trebuie descifrat; îndărătul cuvintelor inofensive apar, ca în Testamentul arghe­zian, semne ale mîniei acumulate. Astfel, un titlu precum Obo­seala trebuie tălmăcit prin Așteptarea, o așteptare încordată unificînd „milioane de oameni“, pregătiți sufletește de luptă. De la primii pași, insurgentul din ciclul Blănurile oceanelor (1945), care-și spune „poet proletar“, imprimă revoltei poetice un militantism social nutrit cu o vie încredere în trumful rațiunii ofensate. Eroicul e­ra Virgil Teodorescu o dimensiune a existen­ței, o prezență tonifiantă, indispensabilă vieții, de unde elogiul pe care-l formula în 1936, în revista craioveană Meridan, la apariția plachetei Drumețul incendiar de Gellu Naum. Tonul acestuia, observa comentatorul de atunci, e „mai aspru“ decît cel obiș­nuit al „suprarealismului din România“, care se delecta cu „ridicarea picioarelor în farfurii, în fața unei Europe sfîșiate de fascism și imperialism“. Indirect, autorul Poeziei neîntrerupte își preciza acum patruzeci de ani, în momentul tragediei spa­niole, hotărîrea de a opune mitului gratuit, automatismelor suprarealiste, o conștiință gravă, îndurerat umană. Grotescul, absurdul, imagismul agitat cu aparențe onirice, tind să dea expresie unei lumi ciudate, văzută în oglinzi frînte, o lume care, lipsită de armonie, alimentează tristețea. Spectacolul din Cit vezi cu ochii transformă însă tristețea în sarcasm iar acestuia i se alătură discret decizia luptei. Mergînd atent „printre oa­meni“ să-și întîlnească iubita, poetul vorbește în parabole, „iubita“ fiind lumea. „Cine i-o fi făcut ultima rană la șold/ stră­­bătînd ceața de care e înconjurată / haită de lupi ?“ — iată întrebarea obsedantă. Elegiile lui Virgil Teodorescu au ca re­vers un dinamism al faptei reparatoare, tragismul alienării generează exasperarea unei conștiințe funciar etice, care nu înțelege să abandoneze lupta : „Sînt gata să strig­ să strig din­colo de marile zăpezi eterne“ ... Ce crede Virgil Teodorescu despre poezie în genere ? Chiar dacă declarațiile dintr-un poem sau altul țin de un ceremonial al rostirii metaforice, chiar dacă perspectivele declarației nu pot fi luate ad litteram, chiar dacă autoironia deține un rol con­siderabil,­­ anumite fraze conțin adevăruri fără echivoc. Ne vine în amintire declarația goetheană cum că „poezia e un trup imens“... Pînă prin 1955, cînd Virgil Teodorescu renunță la partiturile suprarealiste, organizarea poemelor sale scoate mai puțin în relief relațiile între tropi, accentul căzînd pe tropii în sine. După Ilarie Voronca, poate nici un alt poet con­temporan n-a dovedit o mai mare risipă imagistică, motiv de aluzie tardivă în Constructorii ruinei : „Sînt un personaj plato­nic care a traversat epoca noastră cu părul în flăcări !“... Pen­tru Virgil Teodorescu, poezia e locul geometric în care fasci­nația, visul și concretul se întrepătrund într-o infinitate de forme, antren­înd răsturnări, modificări, incandescențe, peregri­nări prin misterul lucrurilor. Chiar dacă tehnicile suprarealiste sînt abandonate,­­ în structura volumelor de la maturitate, care marchează o supraveghere a rostirii pînă la adoptarea liniilor tradiționale, domină o anumită ardență temperată, vi­zibilă și în etapa dintre volume ca Rocadă (1967) și Heraldica mișcării (1973). Ideea de Fascinație se exercită în dublu sens, îmbinînd astralul și pămîntescul : „încep să scriu acest poem acum cînd sînt­ cu jumătatea mea de trup în umbra lunii care urcă,.../ în timp ce altă jumătate s-așterne, tristă, la pămînt“... Cuvîntul, principiu de unificare a contrariilor, e o incandes­centă forță, de unde invocațiile în game diferite : „Sosiți savanți ai versului și dați-i/ necunoscutei brînci din ecuații,/ sădiți peste văpaia încinselor granate/ grădini și mari orașe sus­­pendate,/ să nu rămînă demiurgii singuri“... Creatorul din Semicerc nu vrea să respecte „cu sfințenie ortografia unui model arhaic, deși alteori crede în „desăvîrșita form­ă geo­metriei“, invocînd definiția sferei... (Rotund), sau caută „în sis­temul de comparații și metafore, o­ imagine puternică, echili­brată, o imagine magnetică“ (O imagine), pentru a sugera extra­ordinarul. Albatrosul lui Virgil Teodorescu e Cocorul­ O emblemă cu corespondențe multiple pe plan existențial, traducînd rapor­turile dintre om și univers, sugerînd inițierea prin călătorii și nostalgia necunoscutului. Pe scurt, din fondul subconștient al poetului (născut pe țărmul pontic) revin la suprafață două principii : apa și focul, taluzurile mării înlesnind meditația, în timp ce vulcanii, focul, flăcările, himera „munților arși“ con­tracarează elegia. In zeci de poeme, frapează metaforele ma­rine : „iubesc părul tău rămas deasupra apei/ ca o plantă moartă“ ; „am cucerit pe vremuri orașele de apă“ ; erotica e „o mare de oglinzi“. Intre acești doi poli, apă și foc, se încruci­șează visul, fulgul, oglinda, pasărea, cristalul, — puncte de re­per în registrul de metafore al poeziei neîntrerupte. Față de jocurile de artificii din etapa Buteliei de Leyda, în care o fante­zie aprinsă se consuma în descărcări de imagini, poemele din Vîrsta cretei și Sentinelele aerului relevă procesul de esenția­­lizare, paralel cu experiențele maturității și în funcție de con­textul general al poeziei din ultimii ani. Ironia, accentele ele­giace, reprezentările plastice și imaginile aeriene se armoni­zează într-o poezie ce se verifică în măsura în care invită la meditație. Poetul din Tînăr ucenic, de pildă, privește în alții așa cum alții privesc în el ; din oglinzi paralele respiră înțe­lesuri grave. Paul Eluard publica în 1946 volumul Poésie in in­terrompne , exact sub același titlu, după trei decenii, Virgil Teodorescu ne oferă în Poezie neîntreruptă un autoportret în mișcare. Lectura în totalitate avantajează cunoașterea unui poet de autentică sensibilitate, unul dintre reprezentanții de prim plan ai literaturii contemporane. Const­alOPRAGA

Next