Cronica, 1978 (Anul 13, nr. 1-52)

1978-01-06 / nr. 1

C­are­ au fost cărțile copilăriei mele ? Mi-e greu să le nu­mesc exact. Părinții mei au fost învățători, și pe atunci nefiind prin sate prea multe bi­blioteci, toți dascălii aveau micile lor biblioteci. Așa că și în casa noastră exista o mică bibliotecă, îmi aduc aminte că venind tatăl meu odată de la Oraș (orașul era Turnu-Severin) mi-a adus Don Quijote (într-o ediție prescurtată, populară) și „Divina Comedie“, tradusă de Coșbuc. Era în timpul războiului, mai mult ca sigur, fi­indcă prea împăcat cu cititul nu mă aflam. Mi-a plăcut „Divina Comedie“ pentru frumusețea ei grafică, deși n-am putut s-o citesc (nu înțelegeam absolut nimic sumedenia trimiterilor mă sufoca) și și-am început să bîjbîi ce-i cu a­­cel cavaler... Dar la țară nu prea ai chef de citit, sînt lucruri mult mai interesante decît lectura unei cărți : a­­ fătat scroafa lui cu­tare­­, a murit calul lui cutare !, s-a-nsurat cutare !, cutare trage să moară !, a turbat clinele lui cuta­re ! Atîtea întîmplări grozave se petreceau în realitate încît n-avea rost să le mai caut prin cărți... Nunțile erau un spectacol extra­ordinar ! La înmormîntări nu lip­sea aproape nici un copil. Dac-am auzit povești cu împărați și îm­­părătese ? Destule, foarte intere­sante, seara mai ales, ca orice co­pil , dar nici o poveste din lume nu putea fi atît de palpitantă ca năzdrăvăniile lui cutare, sau bă­tăile primite de cutare, sau mai știu cu ce întîmplări auzite în răs­cruce, ori pe șanț, ori acolo unde se mai bea un pahar de țuică și unul de vin (și beau pe vremea aceea destul de bine oamenii !) ori mai ales la clăci... Femeile au un dar de a povesti inegalabil ! Și un umor, doamne ferește să intri pe mîna lor ! Rîd de tot ce fac băr­bații (care nu le plac). Cine stă în apă fără umbră ? Aș putea spune într-o primă concluzie că primele cărți ce mi-au fascinat copilăria au fost niște cărți vii, minunate, care vorbeau... Dacă mi se acceptă această formu­lare, merg mai departe : înainte de a învăța literele știam „aproa­pe pe de rost“ zeci de astfel de cărți. Cine s-a născut la țară cred c­e să-mi dea dreptate : cînd am intrat în prima clasă de școală primară, eram (în secretele fun­damentale ale vieții) nu chiar doc­tor docent, dar ceva pe aproape... După сi-am terminat primele pa­tru clase primare, ce cărți am ci­tit și m-au fermecat ? Au fost, se înțelege, foarte multe, dar ele sînt un alt capitol, mai puțin in­teresant cred eu, țin de instrucția școlară, de gustul și talentul pro­fesorilor ce i-ai avut etc., etc. ... Zilele trecute a venit maică-mea de acasă (eu am rămas un tradi­ționalist, am o singură casă, a pă­rinților, nu cea de la Cluj în care stau cu chirie — și chiar de mi-aș cumpăra una, nu cred că s-ar schimba ceva...) și mi-a adus cî­­teva file dintr-o carte ce-o aveam de demult în bibliotecă, de Tudor Pamfile, însă n-­aș putea spune a­­cum cu certitudine dacă bunăoară proverbele și ghicitorile pe care le știu le-am învățat citind aceas­tă carte, sau ... Știți, boieri dum­neavoastră ce este : „Am o pur­cea grasă. Noaptea trece peste casă“ ? Sau­­ „într-un deal. Este o urmă de cal“. Sau „In gunoiașul vecinului, Trecea cățelușa domnu­lui“. Da, da, cățelușa domnului este luna, purceaua grasă, urma de cal, luna, ea, care stă în apă fără umbră ... Dar ce este : „în­tr-un vîrf de pai, Șade un cap de crai“ ? Macul. Dar „Scăpai cheile Și se-ncuiară țărne“ ? Noap­tea, ea închide țările. Dar casă vă­ruită în care șade un om, ce es­te ? Cînd îl atunci e alb, cînd ca­de e galben. Oul. Dar ce-i pe tine și nu simți ? Numele. Și ce bine e să nu-1 simți, ce bine ! D. R. POPESCU Valori clasice în colecții particulare Mai mult decît lăudabilă, prin conținut și opor­tunitate, inițiativa oficială de a prezenta, într-o expoziție complexă, valorile deținute în colecțiile particulare ale iubitorilor de artă din Piatra Neamț. Dincolo de prilejul optim al catalogării acestor valori, organizatorii și-au transformat activitatea de strictă specialitate într-un autentic act de cultură, cu deschidere mult mai amplă decît scopul inițial propus. Este o firească bucurie întîlnirea cu creația unor maeștri ai penelului românesc, ilustrînd, dincolo de diversele modalități de expresie, o evidentă uni­tate de sentiment, subordonată ideii de continuitate spirituală a unui popor. De pildă, Nicolae Grigorescu, revendicat, într-un fel, ca localinic, prin revelatorul său debut în artă, pictura de la Agapia fiindu-i primul și cel mai de seamă poate certificat de valoare, ne impresionează, ca de fiecare dată, prin căldura și sinceritatea sen­timentelor metamorfozate în imagini plastice, cu ac­cent pe solaritatea și optimismul viziunii. Fie că e vorba de un remarcabil „Car cu boi“ ori de o „Ma­rină“, lucrare mai puțin cunoscută, realizată pe do­minante de griuri cu transparențe lichide, maestrul conferă, cu fiecare lucrare în parte sau cu toate îm­preună, dimensiunea clasică la care a ajuns. Un de­licat portret de fată, senzual și rafinat, ne implică în universul intim al candorilor adolescentine. Totul e calm și cald, un aer romantic, animă compoziția, prin nuanțarea unor efecte rembrandtiene de clar­obscur. M­ai austere în tonurile cromatice, mai elaborate în arhitectura lor intimă, lucrările lui Petrașcu, cu străluciri de smalț, realizează o translație metaforică în lumea imaginilor sensibile ale unei zbuciumate, exis­tențe afective. Fundalurile frămîntate, în tonuri reci, „scot“ în relief prim-planurile, impecabile ca desen și construcție. „Peisajul din Tîrgoviște“, plastic în sine, cu turnuri înclinate și portaluri venețiene, creează o monumen­talitate nedisimulată, deși pictorul încearcă, prin va­­lorație cromatică, să tempereze reliefurile prea tran­șant conturate. E, de altfel, și demersul programatic al lui Pallady din cele două compoziții expuse, în care efectul vizual e creat din riguroasa compunere a imaginii și mai puțin de exuberanța culorii, ca la Matisse, cum ne-am fi așteptat. „Chipul de femeie“, într-o rafinată gamă de mase gri, e tratat astfel încît dominanta spirituală a ansamblului se impune îna­intea oricărei alte posibile trimiteri plastice. Obser­vația se verifică și în compoziția „Flori în oglindă“ unde știința compoziției este dublată de o paletă în acorduri mult mai ample. Nicolae Tonitza, meșterul desăvîrșit al Durăului substanțial prezentat în expoziție cu peisaje, flori și portrete, impresionează, aș spune, mai cu seamă, prin sensibilitatea portretelor. „Capul de tătăroaică“, de un grafism exact dar cald, anunță parcă senzualitatea vibrantă a „Fetei cu bluză verde“, autentic strigăt al vitalității. Surprinzătoare, de asemenea, prin mo­dernismul viziunii, structurată în planuri și perspec­tive insolite, amintind de „Curțile“ lui Bernea, „Pei­sajul din Balcic“ și „Cafeneaua din Mangalia“. Cele trei peisaje de mici dimensiuni ale lui R. Schweitzer-Cumpăna, se impun prin concentrarea luminii în focare unice și iradierea ei în accente de galben. Acorduri cromatice insolite în game reci, al­bastru de cobalt și verde de China, izbutește Ion Țuculescu, cu o lucrare din 1941, elaborată ca un stu­diu de culoare. E, mi se pare, condensată aici în ex­presie sintetică întreaga dezvoltare ulterioară a pic­turii sale în care șocurile cromatice devin perma­nente, încălzite de cîteva tușe de galben, accentuînd răceala ansamblului, florile lui Țuculescu excită vi­zual, neliniștesc. Octav Băncilă se detașează prin acuratețea unui „Autoportret“, descinzînd­, ca atmosferă, din pictura flamandă, cu reliefuri dense de lumină și expresivi­tatea iscoditoare a privirii. Naturile statice însă nu trec de nivelul celor cunoscute. Mai elaborat este Gh. Dărăscu, cu cele două pei­saje, unul tutelat de o lumină orientală căzută și reflectată de un sol arid, probabil dobrogean, celă­lalt cu vibrații crepusculare. Corneliu Baba se relevă aici ca desenator exact și preocupat să exprime hie­ratismul unor chipuri de monahi dar și al unei an­gelice fecioare. Valoroase ca miniaturi, lucrările mai puțin­ cunos­­cutului Henrik Trenk propun o atmosferă de poezie preromantică. Se mai rețin cîteva pînze semnate C. D. Stahi, Ștefan Popescu, Francisc Șirato. Pentru bucuria de a ne oferi unele dintre creațiile intrate de mult în patrimoniul culturii naționale, mulțumirile iubitorilor de artă se îndreaptă în egală măsură către colecționarii Gh. Stoiciu, Gr. Kirileanu, Spiru Stoiciu, Th. V. Muraru, Elena Tenea, Gh. La­­zăr, Iulia Hălăucescu, cît și către pictorul Mihai Chiuaru , realizatorul acestei remarcabile expoziții. Valentin CIUCA Pucă și Dinescu înalță zmeul în fastul complet al amiezii Dinescu trage sfoara. Pucă într-o febrilitate exorbitantă se bîlbîie inexplicabil. Zmeul (Pucă. Frumos colorat, nu alb-negru) capotează-n gazon. Nu se ridică peste zidirile brincovenești. Nu. Atunci eu îmi zic , mai aștept. Iar ei­­ stai o clipă. (Valiza enormă, umbrela. Zmeul acesta e un albatros fără aripi. O pasăre bleaga.) Privitorii — copii și bătrîni — devin tot mai mulți. Dinescu și Pucă se precipitează, își pierd capul, dar nu reușesc. (Păunița ultragiată striga : Pucă, Pucă) Plictisit, am plecat fără prea multe regrete. Asta este. Cam asta. Atît. La revedere Pentru că pîntecul tău, respirînd, „se umflă și se dezumflă“, nu trebuie să fii trist. Nu fi gelos pe aceia din prietenii tăi, al căror pîntece nu se mai umflă, nici se dezumflă. Nu-i ferici. Pămîntul i-a înnecat. Nici pe aceia ale căror femei au murit, au plecat, s-au uitat. Nu-ți dau nici un sfat, decît să-ți privești ombilicul, sub bolta cerească, să te uiți cum se apropie și se depărtează (cu 3 centimetri) de steaua fatidică, Vega. Odată și­ odată, umflîndu-se mult, tot Sistemul se va atinge de Ea. Acum îți spun pe curînd, și adio și la revedere. Primăvară socratică Extatice sofisme preferă acest vifor primăvăratec. Orgie de petale, amanții primăverii în doliu alb, caișii, se vartă, exultă, sub severa idee a cerului. Osana, un demon al răpirii, al ducerii departe, fatală bucurie cînd totul se revarsă din sine, ca laptele-n șiștare ; trei fluturi mari planează, mai mari ca heruvimii, în aerul balsamic. Putere fără margini, larg hohot al vieții, în sfere un zvon sau o febră răzbate ; etherice chipuri se-ncheagă din mîlul astral. „Niciodată nu vom uita clipa vieții“. Astfel își spuseră ei la pădurea în floare. „De ce nu, Socrate, de ce nu ..înțelepciune țicnită a primăverii. Arșițe mari vor veni, ploi nesfîrșite, înghețul. Fără de teamă cel invocat spune-adio la toate. Multe sînt probele plutoniene. „Chemarea aceasta-i mai tare ca însuși Destinul“. Sînt văi în adînc, luminate de apele moarte , și frații tăi, cei fără ființă, cete și stoluri, invocă uitatele imnuri, slabele, stinsele ... Vocile lor, părăsitele, niciodată nu-ți vor ieși din auz... „De ce nu, Socrate, de ce nu...“ Noapte de carnaval Purtam pe brațe trupul ei fierbinte și elastic, cea mai nebună-ntre femei la Carnaval Fantastic. Eu — Cyrano de Bergerac, noctambul spadasin, ea cu cornițele-i de drac și ochii asasini. I-am spus, cînd luna s-a ivit pe vesela lagună : — Frumoasă Doamnă vă invit la un voiaj în Lună ; așteaptă jos Carul magnetic cu cai de fier și cu blazon. (Tocmai veneam din Holstein- Schleswig și mă duceam la Babilon). Primatul calității în­ ­ urmare din pag. 1) partimentele vieții sociale. Cercetarea știin­țifică — preciza Programul partidului — trebuie să premeargă obiectivelor și necesi­tăților dezvoltării societății prevăzute în Program, în planurile cincinale și în prog­nozele pe termen lung, să acționeze pentru rezolvarea lor din timp, dînd o perspectivă largă dezvoltării societății socialiste. Ea e chemată „să contribuie la soluționarea mai rapidă a problemelor complexe de care de­pinde dezvoltarea în ritm înalt a forțelor de producție ale țării, creșterea eficienței activității economice, sporirea bunăstării poporului“. Pe scurt, cercetarea științifică și tehnică trebuie să se desfășoare la cote calitative din ce în ce mai ridicate, supe­rioare. Cum este posibil acest lucru ? Ascensiunea calitativă a cercetării științi­fice și tehnice naționale se poate înfăptui, credem, numai cu condiția perseverării în efortul de a se menține, în fiecare moment, la nivelul cercetărilor similare existente pe plan mondial , cu condiția de a face totul știință pentru ca rezultatele ei să fie „competitive“ cu orice produs științific străin, de a fi în stare să suporte, fără nici un fel de temeri și complexe de inferioritate, concurența in­teligenței străine. In al doilea rînd, calita­tea cercetării științifice și tehnice nu poate să sporească decît prin abordarea unor do­menii, teme și problematici moderne, de vîrf, de primă linie în cercetarea interna­țională. Urmînd această strategie a cercetării ști­ințifice și tehnice­ vom putea să acoperim, din ce în ce mai bine, nevoile noastre in­terne, eliberîndu-ne treptat de povara im­porturilor de licențe, patente, invenții, teh­nologii etc., iar pe de altă parte vom oferi noi înșine altor parteneri, în tot mai mare măsură, produsul scump și ales al minții și priceperii românești. Stă cu totul în putința națiunii noastre, a intelectualității ei științifice și tehnice să facă această mare cotitură calitativă și în ceea ce privește activitatea de cercetare ști­ințifică și tehnică. Pentru aceasta e nevoie, firește, să fie cît mai grabnic abandonate acele direcții de cercetare ce prezintă o slabă însemnătate pentru teorie și practică, să fie eliminate total formalismul și biro­cratismul care, deși tot mai subțiate, dăi­nuie încă­­ să existe o coordonare mai bună a muncii de cercetare științifică. Esențială ne apare, de asemenea, cerința de a se ține cont mai mult decît pînă acum de preocu­pările și atracțiile de ordin științific ale cercetătorilor înșiși, de gradul în care op­țiunile lor în sfera cuprinzătoare a proble­maticii științifice concordă sau nu cu te­matica recomandată și comandată social. Fără respectul cuvenit acordat acestei ce­rințe, nu vom avea niciodată adevărați cer­cetători și inventatori —­ în orice caz, nu vom avea cîți ne trebuie și de cea mai bună calitate —, ci niște funcționari, care fac din activitatea științifică nu o „dra­goste“ mistuitoare și durabilă, ci doar un simplu „serviciu“ rutinier care aduce nu­mai întîmplător unele reușite notabile; în legătură cu aceasta, sîntelor și o părere că se impun a fi căutate și forme mai po­trivite de selecție și promovare a celor care urmează să-și desfășoare munca în cerce­tarea științifică și tehnică. E absolut nece­sar să primeze vocația, talentul și pricepe­rea. Pasiunea — cînd e ardentă și cînd nu e falsă — e la fel de trebuincioasă, dar sin­gură nu e suficientă ; în absența unei în­zestrări corespunzătoare, numai pasiunea, oricît de sinceră și de puternică, rămîne desigur o foarte frumoasă floare, dar fără posibilitatea de a da rod bogat... Cu atît mai mult, nu pot fi luate în considerare, la ocuparea posturilor de cercetători, numai rezultatele la învățătură, obținute în anii facultății. Trebuie să ajungem _ a avea nu­mai cercetători prin vocație, iar nu prin funcție. Interesele societății noastre, ale ști­inței românești dar, în ultimă instanță, chiar interesele celor în cauză, ale cercetătorilor, obligă a se lua toate măsurile necesare în acest sens. Iată de ce trebuie ca în acest domeniu, poate mai mult decît oriunde, in­stituția concursului public să fie pretutin­deni nu numai fidel respectată, dar să și funcționeze ireproșabil, cu maximă obiecti­vitate și exigență, să nu fie nicicînd simplă formalitate. Astăzi, cînd la noi se depun peste tot mari eforturi în bătălia pentru calitate, cer­cetarea științifică și tehnică nu poate ra­nime în urmă. Dimpotrivă, rostul ei este acela de a fi chiar în frunte , amplificînd și sporindu-și resursele, stăruind cu deose­bire în năzuința către mereu mai înalte piscuri ale calității, ea va putea să se re­verse din ce în ce mai fertil atît­­ asupra producției materiale cît și asupra învața­­mîntului.

Next