Cronica, 1978 (Anul 13, nr. 1-52)

1978-09-15 / nr. 37

(urmare din pag. 1)­ tr-o serie de țări, puternic indus­trializate, exista deja o mare în­grijorare, iar progresul de viitor al industriei chimice a devenit ne­mijlocit dependent de găsirea căi­lor care să evite degradarea me­diului. Se știe, de pildă, că statele din jurul Mării Mediterane studia­ză un set de măsuri capabile să impiedice accentuarea poluării, că Japonia studiază realizarea unor combinate de celuloză și hîrtie plu­titoare, că a apărut o întreagă le­gislație cu caracter restrictiv și că, in general, relațiile omului cu me­diul înconjurător, în societatea su­­praindustrializată, au început să de­vină o temă mult discutată și pu­ternic angajată în investigații și prognoze. In măsura în care chi­mia deține o cotă însemnată de contribuții la procesul deteriorării continue a mediului, în aceeași mă­sură — cu toate serviciile mari pe care ea le aduce omenirii — ima­ginea ei în lume, nu pare să fie foarte agreabilă. .­.cum doi ani, a avut loc, la Zü­rich, un simpozion, în care s-au dezbătut probleme de chimie sub­­ aspectul multiplilor factori, dintre care am prezentat, mai sus, numai doi, care influențează imaginea sa și relațiile cu marele public. Și cu acest prilej, prin discuții și presă, s-a semnalat o atitudine clar nega­tivă față de chimie, ca element im­portant al dezvoltării științei și tehnicii, în general, și față de in­dustria chimică, în special. Cam in aceeași perioadă, s-a în­treprins, prin organizația mondială a chimiștilor (I.U.P.A.C.), o anche­tă în unele țări vest-europene și Statele Unite, obținindu-se urmă­toarele răspunsuri la cîteva între­bări : 1. Este imaginea chimiei în mare măsură legată de cea a industriei chimice ? (Marea majoritate a răspunsurilor — pozitive). 2. Care este imaginea chimiei în țara dv. ? (Nici un răspuns „bună“, toate imaginea chimiei „nu prea bună“ și „rea“). 3. S-a întreprins ceva pentru îm­bunătățirea imaginii chimiei în ța­ra dv. ? (Majoritatea răspunsurilor — a­­firmative). 4. Ce succese au fost obținute în acțiunea menționată mai sus ? (Majoritatea răspunsurilor — „pu­țin eficiente“). Iată numai cîteva acțiuni cu ca­racter de sondaj, din care rezultă lipsa unui entuziasm față de chi­­miști și știința lor: în unele țări, s-au imaginat di­ferite metode spre a se prezenta a­­ceastă disciplină cît mai favorabil cu putință. Printre acestea, aș cita editarea unor broșuri atrăgătoare, ca, de exemplu, cea intitulată „De­montarea și remontarea lucruri­lor“, o povestire excelentă pentru marele public, care demonstrează, pe înțelesul tuturor, ce este chimia, ce fac chimiștii și care sînt rezul­tatele obținute (editată în S.U.A.). Din nefericire, s-a constatat, la o analiză atentă, că lucrarea era cu­noscută tot numai de chimiști și că cei cărora de fapt li se adre­sa nu i-au acordat un prea mare interes. Drept urmare, calea pro­pagandei menite să îmbunătățească imaginea chimiei în lume și să cîș­­tige pe nechimiști pentru cauza chimiștilor nu este de natură să o­­fere prea mari iluzii, deși ea pro­duce oarecare ameliorări, dar insu­ficiente spre a modifica esențial i­­maginea nu prea bună despre ca­re am vorbit. Acesta este impasul în care s-a ajuns și care pune o­menirea într-o adevărată dilemă : impactul dintre chimie și comuni­tatea umana devine tot mai accen­tuat, societatea modernă nu poate renunța la materialele și avantajele pe care le generează știința și in­dustria chimică, dar, în același timp, nu poate îngădui ca bunu­rile sale de bază, apa și aerul, să-i fie viciate, sănătatea și viața oa­menilor primejduite, echilibrul e­­cologic modificat. Mi se pare că nu le rămîne chi­miștilor, pentru deceniile ce vin, decît să-și revoluționeze propria lor știință și s-o pună în acord cu e­­xigențele societății moderne. De fapt, chimia se găsește, cu toate marile sale succese, încă la poarta revoluției tehnico-științifice con­temporane. Revoluția în chimie trebuie să însemne cunoaște­rea mai adîncă a acelor procese și mecanisme de reacție pe care le practică organismele vegetale, a­­nimale și umane. Numai în măsu­ra în care științele chimice, bene­ficiind de întreaga gamă de cuceriri ale matematicii, fizicii, biologiei și tehnicii, vor ști să inspire tehnolo­gii nepoluante, să realizeze procese ciclice cu cît mai puține deșeuri, să înlocuiască reacțiile catalitice clasice prin altele de tip biocata­­litic, cu bilanțuri energetice avan­tajoase, adică să privească cu mai multă atenție la natură, numai în această măsură imaginea chimiei în lume se va schimba. Cu siguranță că nu putem renunța la chimie, dar cu aceeași certitudine trebuie spus că imaginea chimiei de mîine va fi radical schimbată față de cea a zilelor noastre. S-ar putea crede de către cei neavizați că oferim speculații intelectuale spre a ame­liora tabloul actual al chimiei în lume. Pentru cei care­ cunosc însă acumulările cantitative de cunoș­tințe ce s-au produs în ultimele decenii și se produc continuu, în toate științele fundamentale, bine­înțeles și în interiorul chimiei, este certă apariția saltului calita­tiv : o chimie nouă în mileniul ur­mător. Contribuție hotăritoare (urmare din pag. 1) național, a crescut și nivelul de trai al popoarelor din țările socialiste, s-au modificat esențial condițiile de viață ale maselor populare din aceste țări. La aceste rezultate, o contribuție importantă a adus-o și România, care în anii construcției socialis­te a asigurat o creștere de 40 de ori a volumului pro­ducției industriale. Toate rezultatele în dezvoltarea economică a țării noastre, ca de altfel în întreaga operă de construcție socialistă în România, evocă, prin forța faptelor, jus­tețea politicii partidului, marea capacitate și putere de creație a clasei muncitoare, a întregului popor, ferm hotărît să-și făurească în strînsă unitate și pe deplin liber, sub conducerea înțeleaptă a partidului, viitorul luminos la care aspiră. Tocmai pe temelia acestor realizări a apărut posibilitatea elaborării, în concordanță cu obiectivele stabilite de Congresul al XI-lea al Partidului Comunist Român, a Programu­lui suplimentar de dezvoltare economico-socială a ță­rii pînă în 1980 și a liniilor directoare ce vor sta la baza întocmirii planului cincinal 1981—1985, adoptate de Conferința Națională a partidului din 7—9 decem­brie 1977. In magistrala Expunere prezentată la ședința ac­tivului central de partid și de stat din 3 august, to­varășul Nicolae Ceaușescu sublinia că „Trebuie să acționăm astfel încît să demonstrăm în practică, prin fapte și realități, prin realizări concrete, superiori­tatea organizării socialiste a societății“. Evident că superioritatea socialismului nu se materializează de la sine ci în măsura în care se aplică o politică justă, corespunzătoare cerințelor legilor obiective ale dez­voltării sociale. Pornind de la realizările obținute în dezvoltarea forțelor de producție, în prezent majoritatea țărilor socialiste sînt în măsură să-și fixeze ca obiective mai apropiate sau mai îndepărtate, ajungerea statelor a­­vansate din punct de vedere economic. Conferința Națională a Partidului Comunist Român, în lumina obiectivelor stabilite de Congresul al XI-lea, a relie­fat dezideratul că România, realizînd un venit națio­nal pe cap de locuitor de 2 400—2 500 de dolari în 1985, va depăși stadiul de țară în curs de dezvoltare­­ și va deveni o țară cu nivel mediu de dezvoltare. Condiția fundamentală a realizării unei creșteri ra­pide o constituie efortul propriu intens al fiecărui popor, mobilizarea maximă și folosirea eficientă a tuturor mijloacelor materiale, financiare, umane de care dispune. In condițiile cînd lumea contemporană este confruntată cu problema cardinală a lichidării decalajelor, demonstrarea în fapt că în cadrul rela­țiilor intersocialiste se asigură egalizarea treptată a nivelurilor lor de dezvoltare economică ar crea un ecou deosebit d­e favorabil în rîndul tuturor popoare­lor ce luptă pentru progres și dezvoltare de sine stă­tătoare. Expunerea tovarășului Nicolae Ceaușescu aprofun­dează concepția partidului nostru potrivit căreia su­perioritatea socialismului se vădește nu numai în re­zultatele pe planul dezvoltării economice, ci și în modul de soluționare a unei serii de probleme pri­vind condițiile de muncă și de viață ale oamenilor, alte probleme sociale, inclusiv dezvoltarea democra­ției socialiste, perfecționarea conducerii societății pe baze științifice. „Concepția noastră despre­ democra­ție — sublinia tovarășul Nicolae Ceaușescu — porneș­te de la necesitatea asigurării deplinei egalități între oameni, a realizării unor relații economice și sociale echitabile, care să permită fiecărui cetățean să ducă o viață demnă, de la accesul liber la învățămînt, cul­tură, știință, de la posibilitatea participării directe a oamenilor, fără deosebire de naționalitate — și în primul rînd a maselor muncitoare — la conducerea întregii societăți“. Numai o asemenea abordare prac­tică a problemei democrației poate asigura afirmarea plenară a personalității umane, corespunde cauzei descătușării omului, care să fie cu adevărat liber, stăpîn pe destinele sale. Analizînd problemele fundamentale ale modalită­ților de manifestare a superiorității socialismului, ex­punerea tovarășului Nicolae Ceaușescu constituie un puternic îndemn la acțiune pentru întregul popor. Obiectivele de însemnătate istorică stabilite de Programul Partidului Comunist Român animă hotă­­rîrea fermă a tuturor oamenilor muncii, fără deose­bire de naționalitate, de a-și consacra capacitatea de muncă și de creație, înfloririi tot mai puternice a României socialiste, cu conștiința că astfel contribuie, totodată, la afirmarea superiorității socialismului pe arena internațională, la întărirea forțelor păcii și progresului social în lumea contemporană. Eugen POPA : „Grîu și petrol“ Ion STENDL : „Constructori" ronica * 2 13 SEPTEMBRIE 1848 130 de ani de la lupta din Dealul Spirii Rezultat obiectiv al dezvoltării istorice, revoluția din anul 1848 a dat expresie și a impus, cu fermitate, aspirațiile poporului ro­mân spre libertate socială, unitate și independență națională, orga­nizare modernă m raport cu „spiritul veacului“. Actul de la 13 sep­tembrie 1848, care marchează sfîrșitul revoluției în Țara Româ­nească sub presiunea armatelor invadatoare, înscrie, în același timp, o pagină nouă în istoria gloriei noastre militare. Eroica luptă din Dealul Spirii reprezintă prima acțiune a armatei române mo­derne pentru apărarea cuceririlor revoluționare ale poporului, pen­tru afirmarea ființei naționale a acestuia. Era în septembrie 1848. Trupele cotropitoare otomane, cu asen­timentul „puterii protectoare“, cu nerăbdare așteptate de repre­zentanții reacțiunii interne, se îndreptau spre capitala țării. în proclamația sa, Fuad Pașa anunța că a venit pentru a statornici „ordinea legală“, pentru a face să piară, „cu totul“, orice urmă a revoluției „izvorîtă din acel duh al comunismului“. In fața armatei otomane, locuitorii capitalei, cărora li s-au a­­dăugat țăranii veniți din patru județe învecinate — izvoarele eva­luează la peste 100 000 numărul oamenilor — au făcut zid viu. Zile întregi, eroicul popor al Țării Românești, înarmat doar cu steagurile tricolore și cu hotărîrea fermă de a-și apăra revoluția, a supravegheat mișcările armatei a cărei intrare pe pămîntul țării nu avea nici o justificare. Pentru a evita „complicațiile“ interne și internaționale care ar fi putut fi provocate de o rezistență armate, locotenența domnească, ascultînd și sugestiile reprezentanților unor puteri europene, a luat din timp serioase măsuri. Printre acestea, notăm, mai cu seamă, îndepărtarea din capitală a celei mai mari părți a efectivelor mili­tare și dirijarea lor spre tabăra de la Rîureni, aflată sub comanda generalului Magheru. Totodată, militarii rămași în garnizoană au primit dispoziții exprese să-și păstreze calmul, să întîmpine pe turci cu „onorurile“ cuvenite armatei puterii suzerane și să le predea cazărmile din capitală. In rîndurile armatei domnea însă aceeași stare de spirit revoluționară, aceiași ură împotriva duș­manilor revoluției, sentimente care erau proprii întregului popor. Potrivit dispozițiilor, în dimineața zilei de 13 septembrie tru­pele rămase în București, cu un efectiv de cca. 750 oameni, aflate sub comanda colonelului Radu Golescu, se aflau adunate la cazar­ma din Dealul Spirii, unde trebuiau să primească armatele puterii suzerane. Acestui efectiv trebuia să i se adauge compania de pom­pieri, încazarmată în localul Agiei, sub comanda căpitanului Zăgă­­nescu. In momentul în care trupele turcești — înfrîngînd rezistența populară și călcînd sub copitele cailor pe oamenii ce le înfruntau doar cu piepturile — intrau în capitală, compania de pompieri, cu un efectiv de 165 ostași, la ordinele comandantului garnizoanei, se îndrepta în marș forțat spre locul de adunare. Cercetările recente au dovedit că ostașii, conștienți de imi­nenta unor grave evenimente, doreau să fie prezenți cu toții pe Dealul Spirii. Acei care fuseseră lăsați la Agie cereau comandantu­lui : „luați-ne și pe noi, nu ne lăsați la cazarmă ca pe niște ne­vrednici, căci dacă acolo, în Dealul Spirii, va fi vreun război noi vrem să murim ca frații noștri“. De asemenea, în același timp, mulțimea care se retrăgea sub presiunea turcilor, cerea să fie înarmată spre a se opune trupelor de invazie. Informații contem­porane probează existența multor cetățeni înarmați care însoțeau detașamentul de pompieri aflat în marș spre locul amintit, înainte încă de începerea ciocnirii, armata din Dealul Spirii a dat dovadă de o atitudine curajoasă, de un înalt spirit patriotic. Incălcînd ordinele ce-i fuseseră date, colonelul R. Golescu a re­fuzat să predea cazarma și a răspuns cu demnitate comandantului otoman care-i cerea să dezarmeze trupa : „Datoria unui soldat — sublinia el — este să moară cu arma în mînă". Răspunsul nu mar­ca o atitudine singulară ; el exprima voința de neînfrînt a unui întreg popor. Sosirea pompierilor și trecerea acestora prin rîndul trupelor otomane pe calea spre cazarmă a declanșat conflictul care a în­scris o filă eroică în analele oștirii noastre. Nu putem înfățișa aici detaliile luptei. Istoria le-a consemnat, după cum a păstrat și nu­mele eroilor care s-au distins cu acest prilej : căpitanul Pavel Ză­­gănescu și I. Deivos, sublocotenenții Dinică Bălșan, Pandele Stă­­rostescu și alții. Considerăm necesar, doar, să subliniem semnifi­cația evenimentului. Episodul a reținut atenția contemporanilor și a posterității — Marx însuși l-a consemnat — prin disproporția ■— exagerată une­ori — a efectivelor angajate în luptă de cele două tabere (circa 900 ostași români contra 5 000—6 000 turci, cît cuprindea eșalonul an­gajat pe această cale de acces spre capitală). De asemenea, fă­­cîndu-se abstracție de contextul general al revoluției românilor, s-a apreciat că lupta din Dealul Spirii ar fi un simplu incident, dato­rat unei „neînțelegeri“ sau, mai mult, ar reprezenta rezultatul u­­nor „uneltiri secrete“, întreprinse de o putere străină, puterea pro­tectoare, în speță, care căuta un pretext pentru a-și legitima pro­pria sa intervenție, care nu va întîrzia să se producă. Este în afară de orice îndoială că lupta din Dealul Spirii pu­­tea să ofere — și a și oferit­­ — pretexte și justificări pentru orice intervenție din afară. Spiritul revoluționar, elanul patriotic și ho­tărîrea de luptă erau proprii însă întregului popor și însuflețeau în egală măsură și tînăra noastră armată, cîștigată cu totul de partea revoluției. Ostașii români, manifestînd o înaltă conștiință revoluționară, într-o luptă care a depășit cu mult limitele unei simple ciocniri, au dat expresie sentimentelor de fierbinte patriotism care anima poporul român în totalitatea sa. Evenimentul de la 13 septembrie 1848, cu profundele sale sem­nificații, face parte integrantă din lupta generală a poporului ro­mân care, la 1848, ca întotdeauna, a năzuit statornic spre libertate și progres. Gh. PLATON

Next