Cronica, 1980 (Anul 15, nr. 1-52)

1980-01-04 / nr. 1

r cronica­ ideilor2 ----------------------------------­ Cotele creației Am încheiat un an care va rămîne în­scris cu ample rezonanțe în Cartea de Aur a neamului nostru și privim cu optimism la obiectivele programate în 1980, menite să asigure noi dimensiuni și carate zestrei României Socialiste, înscriind între evenimentele memorabile aniversarea a trei decenii și jumătate de la victoria revoluției naționale și sociale și al XII-lea forum suprem al comuniștilor ro­mâni, anul 1979 a pus în valoare capacitatea de investigare, creație și zidire a partidului, valențele orînduirii socialiste, hărnicia și competența poporului nostru. Privind cu ochii minții bilanțul celor 35 de ani de viață liberă, constatăm cu satis­facție și mîndrie creșterile economice, soci­ale, culturale pentru a căror realizare altor țări sau generațiilor trecute le-au trebuit mai bine de un veac. Am parcurs etape cruciale în viața politică, în consolidarea noii orînduiri ; s-au realizat structuri eco­nomice și sociale noi, determinate de in­dustrializarea socialistă, amplasarea tot mai rațională a forțelor de producție în terito­riu, modernizarea agriculturii și a celorlalte ramuri, toate acestea reflectîndu-se în con­dițiile de muncă și de viață ale poporului. Eforturile consacrate creșterii producției materiale, amploarea vieții spirituale, ca­drul larg democratic de participare și an­gajare asigură afirmarea plenară a cetățe­nilor patriei noastre în tripla lor calitate de proprietari, producători și beneficiari ai întregii avuții naționale. Se spune că un sondaj efectuat într-o școală de peste ocean acum o jumătate de secol reținea la răspunsurile despre Româ­nia faptul că ar fi un oraș, sau o apă, sau un munte. Astăzi, prin realizarea unuia din cele mai înalte și constant ridicate ritmuri de creștere economică din lume, prin am­pla muncă de creație în toate domeniile, prin politica externă principială, activă, de înaltă ținută, promovată de partidul nostru în frunte cu secretarul său general, tova­rășul Nicolae Ceaușescu, prin deschiderea largă spre valorile autentice ale culturii și civilizației mondiale, chiar și prin afirmarea talentelor mișcării noastre sportive, găsim exprimată cu claritate existența României ca țară liberă și independentă, de profundă afirmare în concertul popoarelor lumii, în acest cadru anul 1980 oferind pers­pective luminoase, conturează semnificații de esență în toate domeniile. Este, în primul rînd, anul final al cinci­nalului în curs, decisiv pentru înfăptuirea prevederilor stabilite, care va marca pen­tru România o producție industrială de peste 1 000 de miliarde lei și o producție agricolă de circa 150 miliarde lei. Este, în al doilea rînd, anul unor ample acțiuni menite să exprime procesul de lăr­gire și adîncire a democrației socialiste, creșterea gradului de participare a mase­lor la stabilirea și înfăptuirea deciziilor. Congresele Frontului Unității Socialiste, în­­vățămîntului și tineretului comunist, ca și alegerile­ de deputați în Marea Adunare Națională și consiliile populare de la 9 martie, activitatea premergătoare acestor acțiuni care vor antrena imensa majoritate a populației țării evidențiază doar o parte din dimensiunile climatului politic al anu­lui 1980: încheierea celei de-a doua etape de ma­jorare a retribuțiilor, continuarea reduce­rii săptămînii de lucru, acoperirea în mărfuri și servicii diversificate și calitativ superioare a veniturilor, ca și ampla viață spirituală, de înălțare spre cultură și civi­lizație a maselor populare, determină ca anul 1980 să înscrie în egală măsură noi trepte de ridicare a calității vieții. • Cinstirea bilanțului bogat al anului 1979 și devansarea cotelor ascendente programa­te pentru 1980 se suprapun acțiunii de tre­cere la o nouă calitate în toate domeniile vieții economico-sociale. Aceasta trebuie să însemne redimensionarea activității, creșterea gradului de răspundere, dăruire și pasiune . în muncă, cultivarea spiritului po­litic, revoluționar, dezvoltarea capacității de analiză și autoanaliză împotriva rutinei, a stărilor anacronice, creînd cîmp larg de afirmare a noului, de promovare a valori­lor autentice. în 1980 vom aniversa 2050 de ani de la formarea statului centralizat, independent dac de sub conducerea lui Burebista, ceea ce va crea posibilitatea evidențierii luptei eroice desfășurate de-a lungul secolelor pentru păstrarea ființei neamului, a conti­nuității noastre pe acest pămînt, a capaci­tății și forței de creație a românilor din­­totdeauna. Rezistența activă împotriva marilor vici­situdini cu care ne-am confruntat de-a lun­gul existenței multimilenare, gradul de va­lorificare a resurselor noastre, contribuția la valorile științei și culturii mondiale, ca­pacitatea de a da și a primi în contactul cu alte culturi fără a afecta propria perso­nalitate, admirația lumii față de folclorul românesc evidențiază cu prisosință cotele înalte ale capacității de creație a poporului nostru. Nicicînd aceste elemente nu au fost puse în valoare ca astăzi, de către gene­rația noastră în anii socialismului, dar pen­tru ele s-au sacrificat numeroase generații de înaintași. Retrospectiva oferită în 1979 de aniver­sarea revoluției de eliberare națională și socială, perspectivele definite de Congresul al XII-lea pun în­ valoare cu claritate rea­lismul politicii partidului nostru, superiori­tatea socialismului, forța și capacitatea cre­ativă a națiunii române. Definirea capacității de creație este stră­lucit argumentată de valoarea ideologică a Programului partidului nostru, a docu­mentelor recentului Congres, care prin pro­funzimea analizei mișcării proceselor și fe­nomenelor interne și internaționale, prin ținuta materialist-dialectică, prin soluțiile concrete oferite, prin capacitatea de mobi­lizare, se înscrie ca o nouă contribuție la dezvoltarea socialismului științific. Alecu Al. FLOARE­L V_____________J în acest context e util și necesar de a nu trece pe lingă faptul că în ultimul timp se vorbește destul de mult (în anumite țări) despre „criza marxismului“, despre „agonia“ și chiar despre „sfîrșitul“, despre „moartea“ lui. Această discuție (dar nu numai aceasta) proiectează volens-nolens pe ecranul actualității o problemă de fond. Evolu­ția gîndirii marxiste, evoluția socialismului în lu­me, interpretările contradictorii și nu puține de­formări ale gîndirii, ale teoriei revoluționare din ultimele decenii pot justifica oare concluzia cu privire la existența unei „crize“ și „agonii“ pre­lungite a acestei teorii ? E cazul să spunem de la bun început că pro­blema „crizei“ marxismului, punerea acestei pro­bleme în discuție este departe de a fi ceva nou. De-a lungul a multor decenii, cu cele mai di­ferite ocazii, s-au purtat nu arareori discuții a­­prinse pe această temă. Să amintim, de exemplu, cele de la sfîrșitul secolului trecut și începutul secolului nostru. E suficient să ne referim la An­tonio Labriola, care, luînd atitudine împotriva speculațiilor lui Th. G. Masaryk — cel ce a pus pentru prima oară în circulație noțiunea de „cri­ză a marxismului“ — a publicat în 1899 în „Re­vista italiana di sociologia“, un articol intitulat In legătură cu criza marxismului. Cu o ironie fină, Labriola arăta substratul a­­cestei campanii în care Masaryk și alții, vorbind de criza marxismului, doreau să dovedească de fapt „moartea“ lui. Dezvăluind totala inconsis­tență a argumentelor acestor autori, Labriola îm­pinge critica ideilor lui Masaryk pînă la limita posibilului, fără a face însă nici un fel de apo­logie a marxismului, ferindu-se să cadă într-o gre­șeală poate la fel de gravă ca și cea a lui Ma­saryk. El avertizează împotriva oricărei exagerări, împotriva absolutizării sau dogmatizării diferitelor teze ale lui Marx. Labriola scria : „...poți fi și astăzi adeptul ma­terialismului istoric, ținînd cont, totodată, de noua experiență istorico-socială și făcînd revizuirea ne­cesară a ideilor care au suferit sau care sînt su­puse corectării datorită cursului natural al gîndi­rii... materialismul istoric nu a atins întreaga sa perfecțiune în scrierile lui Marx și Engels... și îndrăznesc să afirm încă și mai categoric că per­fecționarea, dezvoltarea acestei doctrine merge încă destul de încet“. Aceste idei reprezintă o mărturie elocventă a faptului că concepțiile și tezele elaborate de Marx și Engels n-au fost privite nici de către conti­nuatorii săi imediați ca niște dogme date odată pentru totdeauna, ci, cum spunea Lenin, doar un îndreptar pentru acțiune. In zilele noastre se poate constata o recrudes­cență a ideii de „criză“, de „agonie“, de „moarte“.. De fapt, discuția în jurul acestei probleme n-a dispărut niciodată (de la sfîrșitul secolului trecut și pînă astăzi) de pe scena marilor confruntări ideologice. Intensitatea ei este însă astăzi mult mai mare decît în trecut. Asemenea idei sînt pro­movate nu numai de adversarii declarați ai socia­lismului, dar ele și-au făcut loc — într-o formă sau alta, într-un sens sau altul — și în rîndurile marxiștilor. De la „noii filozofi“ și „noua dreaptă“ și pînă chiar la unii gînditori marxiști se folo­sește expresia de „criză a marxismului“, atri­­buindu-i-se lui Marx chiar și unele fenomene, de­formări, distorsiuni care au marcat ici-colo evo­luția socialismului din ultimele decenii. Repre­zentanții „noii drepte“ — despre care chiar Ray­mond Aron a spus că concepțiile lor amintesc de „teme care, în alte timpuri, populau literatura nazistă“ — se identifică cu toți acei — și poate, în primul rînd, cu „noii filosofi“ — care con­testă în mod global marxismul și care afirmă că „marxismul înseamnă Gulag“ (B.H. Lévy), că a­­numite distorsiuni dogmatice ale marxismului s-au produs „nu în pofida marxismului, ci datorită lui“ (A. Glucksmann). Unii ideologi ai burgheziei (dar nu numai ei) pun semnul egalității între criza ge­nerală a capitalismului și o așa-zisă „criză a marxismului“. Desigur, se poate vorbi și de „criză“. Totul depinde de ce anume se înțelege, de ce se vrea a se înțelege prin aceasta. Există „crize“ și crize. Depinde la ce ne referim. In orice caz, a pune semnul egalității între criza capitalismului, respectiv între criza generală, glo­bală, structurală, multidimensională a sistemului capitalist și „criza“ marxismului este, evident, o încercare cu caracter diversionist, încercare de a sustrage atenția maselor muncitoare din țările capitaliste dezvoltate de la înrăutățirea continuă a situației lor, de la lipsa de perspective a capi­talismului. Este vorba de două „domenii“, de două fenomene cu totul diferite. Dacă unii pun semnul egalității între criza sistemului capitalist și așa-zisa criză a marxismu­lui, alții — care vor să­­ apară în toga oamenilor de știință — încearcă să stabilească o analogie între criza fizicii de la sfîrșitul secolului trecut și începutul secolului în care trăim și „criza“ mar­xismului. Se știe însă că acea criză a fost de­terminată, în mod cu totul deosebit, de faptul că fizica clasică n-a putut explica noile fenomene de care s-au lovit cercetătorii pătrunzînd într-o „lume“ nouă, în atom, în „lumea“ particulelor e­­lementare. Nu în același sens se poate vorbi des­pre marxism. Lumea capitalistă n-a dispărut încă. Or, învățătura lui Marx este în orice caz și în primul rînd critica sistemului capitalist. Atîta timp cît există capitalism (deși capitalismul con­temporan nu este absolut identic cu cel din tre­cut), legile fundamentale ale societății capitaliste, descoperite de Marx — deși cu anumite retușuri — rămîn valabile. Iar metodologia sa își prelungește valabilitatea și dincolo de aceasta. Ea este valabilă Reînnoirea continuă a gîndirii revoluționare, marxiste (iii) și pentru analiza realităților de astăzi pe care nici Marx, nici Lenin nu le-au putut anticipa cu exactitate matematică. Consider că a vorbi și a accepta ideea unei crize, ideea sfîrșitului marxismului, a gîndirii mar­xiste nu corespunde realității, cu toate că unele aparențe ar putea să justifice la o primă și su­perficială vedere o asemenea expresie, o ase­menea „constatare“. A accepta existența acestei „crize“ ar însemna a confunda o copie proastă (cîteodată mai mult decît proastă) cu un original care strălucește, a confunda concepția lui Marx și Engels despre lume și societate, viziunea ma­terialistă a istoriei cu varianta sa dogmatizată sau social-democratizată, cu greșelile și distorsiunile ce au avut loc în diferite domenii și în diferite țări, în mișcarea comunistă mondială, pe baza unor interpretări cu caracter pragmatic, rigid, metafizic. Intr-un cuvînt, una este „criza“ mar­xismului și cu totul altceva este criza unei anu­mite sau unor anumite teze, aprecieri, experiențe istorice concrete și care aveau la bază o anumită interpretare a gîndirii marxiste, o interpretare absolutizantă, abstractă, anistorică, reformistă, dog­matică, falsă. Ceea ce respingem nu este învăță­tura lui Marx, Engels, Lenin, ci forma caricaturală, dogmatică, închistată sub care a apărut în dife­rite etape istorice, inclusiv în zilele noastre. A­­ceasta a și determinat o anumită rămînere în ur­mă a acestei gîndiri față de noile realități isto­rice, care se schimbau și se schimbă într-un ritm accelerat, punînd în evidență faptul că, pe par­cursul evoluției istorice din secolul trecut și în special din secolul al XX-lea au existat și conti­nuă să existe și astăzi probleme care n-au fost încă rezolvate (fie parțial, fie total) de gîndirea marxistă. Elaborarea marxismului contemporan nu poate însemna însă renunțarea la ceea ce putem denumi marxismul clasic, la fel cum elaborarea mecanicii cuantice nu poate însemna renunțarea la mecanica clasică. Einstein nu face să dispară, nu exclude pe Newton. Teoria relativității nu suprimă me­canica clasică. Evident, între mecanica clasică și cea cuantică, între biologia darwinistă și cea mendel-morganistă, între „cibernetica“ lui Ampère și cibernetica lui Wiener, pe de o parte, și mar­xismul elaborat de Marx și Engels și marxismul contemporan, pe de altă parte, nu se poate pune semnul unei simple egalități formale în ce pri­vește felul dezvoltării lor , la fel cum nu-i posibil a confunda natura cu societatea, legile dezvoltării naturii cu cele ale societății. Dar datorită faptu­lui că societatea a luat ființă și există în cadrul naturii, că între natură și societate există o a­­numită corelație (concepția sistemică punînd deo­sebit de clar în evidență această corelație) se poate vorbi despre anumite analogii. Iată de ce ideea unei revoluții cuantice (chiar dacă nu este expresia cea mai fericită) își are rostul ei, deși aceasta nu este încă elaborată în mod egal în toate dimensiunile sale. „Firește, nu poate fi vorba numai de simple adăugiri la ceea ce există deja și nici de o in­terpretare univocă a marxismului, care, din ne­fericire, a dominat o epocă întreagă : dezvoltarea gîndirii marxiste presupune și elaborarea unor teze noi, în concordanță cu noile realități. Așa cum mecanica cuantică nu este o simplă pre­lungire a mecanicii clasice, la fel nici marxismul contemporan nu poate fi o simplă pre­lungire a teoriei lui Marx“ (V. Roman, Cu pri­vire la căile de trecere la socialism, „Anale de istorie , nr. 3/1977). Deși este vorba de existența unui marxism clasic și a unui marxism contem­poran, ambele reprezintă expresii ale aceluiași marxism, ale marxismului creator, la fel cum fizica clasică și fizica cuantică reprezintă părți componente ale aceleiași fizici. Desigur, această comparație are un caracter relativ, deoarece știin­țele sociale și științele naturii nu pot fi confun­date, fiecare avînd — în afara unor trăsături co­mune — caracteristici specifice. Marxismul con­temporan înseamnă atît revenire la sursă (elimi­­nînd­ întreaga crustă atît dogmatică cît și refor­mistă), înseamnă, totodată, și noi dezvoltări în spiritul gîndirii creatoare a lui Marx. A fi astăzi revoluționar, marxist înseamnă a nu repeta pur și simplu, fără nici un discernă­­mint și ad absurdum, tot ceea ce a spus Marx și Engels_ cu un secol, sau Lenin cu o jumătate de secol în urmă ; aceasta înseamnă păstrarea te­­zaurului teoretic, menținerea tezelor valabile și astăzi, înseamnă folosirea corespunzătoare a me­todologiei lui Marx pentru a descoperi noile con­tradicții ale noilor realități istorice și a elabora teze noi, a fixa căi și mijloace adecvate pentru depășirea acestora. Spiritul creator al marxismu­lui înseamnă o gîndire vie, o metodologie a ini­țiativei istorice înnoitoare. Altfel te pui de-a curmezișul istoriei. Nu poate fi vorba nici de abil solutizarea relativizării certitudinilor noastre, dar­ nici de o capitulare în fața incertitudinilor, a dis­perării. Cu deplină îndreptățire spunea în iulie 1979 tovarășul Nicolae Ceaușescu : „Dacă Marx, Engels, Lenin s-ar fi mulțumit doar să repete ceea ce se cunoștea în practica de atunci... ei n-ar fi făcut știință... * Și mai departe : „...dacă vrem să fim in­tr-adevăr revoluționari și să contribuim la dez­voltarea societății, trebuie să aducem o contribu­ție creatoare la dezvoltarea gîndirii și practicii socialismului“ (Nicolae Ceaușescu : Cuvîntare la Plenara comună a Comitetului Central al Parti­dului Comunist Român și Consiliului Suprem al Dezvoltării Economice și Sociale a României, 4—5 iulie 1979, p. 16). Trebuie subliniat, totodată, că una este critica marxismului și altceva este criza marxismului, cum, în general, critica și criza reprezintă două noțiuni distincte.­ Să nu uităm că însuși Marx a vorbit ,de necesitatea „spiritului critic și revo­luționar“ în mișcarea revoluționară, în cadrul partidelor revoluționare. Să nu uităm că însuși marxismul reprezintă o concepție revoluționară unitară despre lume, societate, om și gîndire a clasei muncitoare și, ca atare, și el este supus legilor dezvoltării. Evoluția gîndirii marxiste tre­­buie să reflecte — așa cum afirma tovarășul Nicolae Ceaușescu — continua sa reînnoire, în raport cu noile realități istorice : gîndirea re­voluționară, marxistă trebuie să se autodepășească continuu. Firește, se impune imediat precizarea ca forma sa dogmatizată sau social-democratizată n-are nimic comun cu un asemenea proces de continuă reînnoire. Marea sarcină istorică a omenirii, a gîndirii marxiste contemporane constă în aceea de anticipa cu întregul instrumentar științific dispo­­­­ibil și cu o minte pătrunzătoare ceea ce urmea­ză să fie, adaptîndu-se de pe acum la ceea ce este în devenire, la ceea ce este sau devine nou și nu a se crampona de ceea ce aparține unui trecut apus pentru totdeauna. Nici o întoarcere la trecut, sub nici o formă nu este cu putință. Ieșirea noastră dintr-o epocă, caracterizată, prin­tre altele, printr-o abundență de energii fosile și prin progres tehnologic și intrarea noastră în­tr-o epocă mai dificilă, plină de constrîngeri (pe care le-a mai cunoscut omenirea, dar pe care trebuie să le înfrunte astăzi în condiții foarte di­ferite față de trecut) — toate acestea impun o nouă gîndire și un nou model de dezvoltare, de creștere, pentru a evita crize și catastrofe de ma­re anvergură și cu caracter ireversibil. înainta­rea noastră către o nouă treaptă de civilizație trebuie să aibă însă drept obiectiv nu numai „mai mult“, ci și (și poate în primul rînd) ceva „mai bun“. Ne găsim la răscruce de epocă și aceasta nu poate fi separată de perioade de schimbări profunde. Caracteristica principală a acestor schimbări istorice trebuie să fie trecerea de la cantitate la calitate (fără a neglija totuși necesi­tatea unității dialectice dintre calitate și canti­­tate), realizarea unei cotituri în dezvoltarea vieții materiale și spirituale. Cu cîtă dreptate spunea Marx în a sa „Optsprezece brumar al lui Ludovic Bonaparte“ (1852) : „Tradițiile tuturor generații­lor moarte apasă ca un coșmar asupra minții celor vii... Revoluția socială din secolul al XIX-lea își poate sorbi poezia numai din viitor și nu din trecut. Ea nu poate începe îndeplinirea propriei ei misiuni înainte de a se fi lepădat de orice ve­nerare superstițioasă a trecutului... Revoluția se­colului al XIX-lea trebuie să-i lase pe morți să-și îngroape morții, pentru a-și lămuri propriul ei conținut“ (Marx—Engels, Opere, vol. 8, București, Editura Politică, 1960, p. 119, 121, 122). Aceste cu­vinte ale lui Marx sînt astăzi tot atît de actuale ca atunci cînd ele au fost puse pe hîrtie. Valter ROMAN Adrian PODOLEANU : „Sărbătoare“ eseu Dialogul filosofic Dialogul pare să fi fost genul literar cel mai apreciat de filosofi. L-au folosit : Platon, Galilei, Barkeley, Schelling, Valery. Lista este, desigur, in­­completă. Dialogul dă impresia de imparțialitate a autorului, sentimentul siguranței că acesta este lipsit de orice dogmă, de orice părere preconcepută. In al doilea rînd, se creează iluzia că o filosofie se „face“ sub ochii noștri, acum, că personajele sînt reale și dezbaterea lor este autentică și nu a mai avut loc. In plus, cititorul se poate închipui ca luînd și el parte la „banchet“, în calitatea supremă de juriu care va da verdictul. Dialogul conferă „un stil dramatic filosofiei“ (D. Ghișe) și în acest sens trebuie să înțelegem vorba lui Gabriel Marcel că „în dramă și prin dramă gîndirea metafizică se sesisează ea însăși și se definește în concret“. în cadrul dialogului, forțele care se înfruntă trebuie să pară egal justificate, vocile să aibă aceeași valoare. Astfel, dialogul va traduce, iluzio­­nînd desigur, sfîșierea unei conștiințe în luptă cu ea însăși, va fi însăși drama. Retoricienii au ob­servat de mult forța eminamente persuasivă a „dialogismului“ (Fontanier). întrebarea care se pune însă este aceea a „sin­cerității“ autorului de dialoguri, dacă nu cumva forma „problematică“ a acestora nu ascunde de fapt o vorbire apodictică, un monolog trucat. Răspunsul este, desigur ,unul singur : dialogul este o tehnică de exprimare literară a unei gîn­diri care deja a avut loc. Insă, autorul este sincer atunci cînd pune vocile să se contrazică și să-și aducă obiecții pentru că însăși meditația interi­oară este o controversă, un „dialog tăcut“ și în acest chip se va repeta ceea ce s-a mai petrecut. Cît de „fidelă“ va fi reproducerea, aceasta este o altă poveste. Nu asta a înțeles Miguel de Unamuno, cînd a scris : „Trebuie, de asemenea, să previn pe orice cititor în legătură cu afirmațiile tăioase și seci pe care le va întîlni și cu contradicțiile pe care i se va părea că se găsește. De obicei, adevărul complet se caută în media justă prin metoda eli­minării, via remotionis, prin excluderea extreme­lor care cu jocul și acțiunea lor reciprocă, gene­rează ritmul vieții și în acest fel nu se ajunge decît la o umbră rece și nebuloasă a adevărului. Cred că este preferabil să se urmeze o altă me­todă, cea a afirmării alternative a contradicțiilor , este preferabil să se facă să iasă în evidență forța extremelor în sufletul cititorului, pentru ca media care este rezultanta luptei, să dobîndească în el viața. Să aibă, așadar, răbdare cînd ritmul reflec­țiilor noastre se îndreaptă într-o parte și să aș­tepte ca ondulația să se întoarcă pe cealaltă și să lase să se producă astfel în sufletul său rezultanta, dacă reușesc s-o obțin“. Oricum, în comparație cu autorii de tratate în stil „euclidian“, unde una din părți este arun­cată și nu mai revine decît pasager doar pentru a fi aruncată din nou, sinceritatea celui care se exprimă prin dialog este indiscutabil mai mare. Iar în cazul cel mai fericit, acela al reluării exac­te în scris a oscilațiilor gîndirii care caută, care revine, se îndoiește și mai ales se înșeală, sinceri­tatea este maximă. Dar de aici încolo discuția in­tră în domeniul presupunerilor și al vagului, astfel incit este mai bine să o încheiem aici. Numai o gravă confuzie de planuri (al gîn­dirii și al punerii în cuvînt exterior a acestei gîn­diri) și de timpuri (între cele două momente) l-a putut face pe F. Alquié să constate pe un ton ne­gativ cele ce urmează : „Filosoful este cel care pune în scenă adevărul, și eu nu am citit nicioda­tă un dialog scris de Malebranche, de Platon sau Descartes, în care, la sfîrșit, acela să recunoas­că : m-am înșelat. La finele dialogului triumfă întotdeauna tocmai eroul care îl reprezintă pe filosof. La Malebranche este Theodor, la Berkeley este Philonous. Iar cel care a ascultat pe repre­zentantul filosofului va fi cel care declară : O lu­mină nouă îmi pătrunde în spirit, sînt convins“, așa incit se poate conchide că : „toate dialogurile filosofice sînt dialoguri trucate“. Așa este. Numai că dialogul nu are menirea unei oglinzi care să reflecte o gîndire pe cale, și, în plus, el este o tehnică retorică, să acceptăm numirea aceasta, al cărei scop este să aducă ade­ziunea cititorului tocmai și exact la tezele filo­sofului. Aceasta este intenția autorului și de aceea el a ales acest gen literar și nu altul. Trebuie să recunoaștem că dialogul, fie el chiar trucat și prefăcîndu-se a vorbi neconvingător și fără a sugera vreo constringere, este convingător și, mai ales, constrînge. Valeriu GHERGHEL

Next