Cronica, 1980 (Anul 15, nr. 1-52)
1980-01-04 / nr. 1
r cronica ideilor2 ---------------------------------- Cotele creației Am încheiat un an care va rămîne înscris cu ample rezonanțe în Cartea de Aur a neamului nostru și privim cu optimism la obiectivele programate în 1980, menite să asigure noi dimensiuni și carate zestrei României Socialiste, înscriind între evenimentele memorabile aniversarea a trei decenii și jumătate de la victoria revoluției naționale și sociale și al XII-lea forum suprem al comuniștilor români, anul 1979 a pus în valoare capacitatea de investigare, creație și zidire a partidului, valențele orînduirii socialiste, hărnicia și competența poporului nostru. Privind cu ochii minții bilanțul celor 35 de ani de viață liberă, constatăm cu satisfacție și mîndrie creșterile economice, sociale, culturale pentru a căror realizare altor țări sau generațiilor trecute le-au trebuit mai bine de un veac. Am parcurs etape cruciale în viața politică, în consolidarea noii orînduiri ; s-au realizat structuri economice și sociale noi, determinate de industrializarea socialistă, amplasarea tot mai rațională a forțelor de producție în teritoriu, modernizarea agriculturii și a celorlalte ramuri, toate acestea reflectîndu-se în condițiile de muncă și de viață ale poporului. Eforturile consacrate creșterii producției materiale, amploarea vieții spirituale, cadrul larg democratic de participare și angajare asigură afirmarea plenară a cetățenilor patriei noastre în tripla lor calitate de proprietari, producători și beneficiari ai întregii avuții naționale. Se spune că un sondaj efectuat într-o școală de peste ocean acum o jumătate de secol reținea la răspunsurile despre România faptul că ar fi un oraș, sau o apă, sau un munte. Astăzi, prin realizarea unuia din cele mai înalte și constant ridicate ritmuri de creștere economică din lume, prin ampla muncă de creație în toate domeniile, prin politica externă principială, activă, de înaltă ținută, promovată de partidul nostru în frunte cu secretarul său general, tovarășul Nicolae Ceaușescu, prin deschiderea largă spre valorile autentice ale culturii și civilizației mondiale, chiar și prin afirmarea talentelor mișcării noastre sportive, găsim exprimată cu claritate existența României ca țară liberă și independentă, de profundă afirmare în concertul popoarelor lumii, în acest cadru anul 1980 oferind perspective luminoase, conturează semnificații de esență în toate domeniile. Este, în primul rînd, anul final al cincinalului în curs, decisiv pentru înfăptuirea prevederilor stabilite, care va marca pentru România o producție industrială de peste 1 000 de miliarde lei și o producție agricolă de circa 150 miliarde lei. Este, în al doilea rînd, anul unor ample acțiuni menite să exprime procesul de lărgire și adîncire a democrației socialiste, creșterea gradului de participare a maselor la stabilirea și înfăptuirea deciziilor. Congresele Frontului Unității Socialiste, învățămîntului și tineretului comunist, ca și alegerile de deputați în Marea Adunare Națională și consiliile populare de la 9 martie, activitatea premergătoare acestor acțiuni care vor antrena imensa majoritate a populației țării evidențiază doar o parte din dimensiunile climatului politic al anului 1980: încheierea celei de-a doua etape de majorare a retribuțiilor, continuarea reducerii săptămînii de lucru, acoperirea în mărfuri și servicii diversificate și calitativ superioare a veniturilor, ca și ampla viață spirituală, de înălțare spre cultură și civilizație a maselor populare, determină ca anul 1980 să înscrie în egală măsură noi trepte de ridicare a calității vieții. • Cinstirea bilanțului bogat al anului 1979 și devansarea cotelor ascendente programate pentru 1980 se suprapun acțiunii de trecere la o nouă calitate în toate domeniile vieții economico-sociale. Aceasta trebuie să însemne redimensionarea activității, creșterea gradului de răspundere, dăruire și pasiune . în muncă, cultivarea spiritului politic, revoluționar, dezvoltarea capacității de analiză și autoanaliză împotriva rutinei, a stărilor anacronice, creînd cîmp larg de afirmare a noului, de promovare a valorilor autentice. în 1980 vom aniversa 2050 de ani de la formarea statului centralizat, independent dac de sub conducerea lui Burebista, ceea ce va crea posibilitatea evidențierii luptei eroice desfășurate de-a lungul secolelor pentru păstrarea ființei neamului, a continuității noastre pe acest pămînt, a capacității și forței de creație a românilor dintotdeauna. Rezistența activă împotriva marilor vicisitudini cu care ne-am confruntat de-a lungul existenței multimilenare, gradul de valorificare a resurselor noastre, contribuția la valorile științei și culturii mondiale, capacitatea de a da și a primi în contactul cu alte culturi fără a afecta propria personalitate, admirația lumii față de folclorul românesc evidențiază cu prisosință cotele înalte ale capacității de creație a poporului nostru. Nicicînd aceste elemente nu au fost puse în valoare ca astăzi, de către generația noastră în anii socialismului, dar pentru ele s-au sacrificat numeroase generații de înaintași. Retrospectiva oferită în 1979 de aniversarea revoluției de eliberare națională și socială, perspectivele definite de Congresul al XII-lea pun în valoare cu claritate realismul politicii partidului nostru, superioritatea socialismului, forța și capacitatea creativă a națiunii române. Definirea capacității de creație este strălucit argumentată de valoarea ideologică a Programului partidului nostru, a documentelor recentului Congres, care prin profunzimea analizei mișcării proceselor și fenomenelor interne și internaționale, prin ținuta materialist-dialectică, prin soluțiile concrete oferite, prin capacitatea de mobilizare, se înscrie ca o nouă contribuție la dezvoltarea socialismului științific. Alecu Al. FLOAREL V_____________J în acest context e util și necesar de a nu trece pe lingă faptul că în ultimul timp se vorbește destul de mult (în anumite țări) despre „criza marxismului“, despre „agonia“ și chiar despre „sfîrșitul“, despre „moartea“ lui. Această discuție (dar nu numai aceasta) proiectează volens-nolens pe ecranul actualității o problemă de fond. Evoluția gîndirii marxiste, evoluția socialismului în lume, interpretările contradictorii și nu puține deformări ale gîndirii, ale teoriei revoluționare din ultimele decenii pot justifica oare concluzia cu privire la existența unei „crize“ și „agonii“ prelungite a acestei teorii ? E cazul să spunem de la bun început că problema „crizei“ marxismului, punerea acestei probleme în discuție este departe de a fi ceva nou. De-a lungul a multor decenii, cu cele mai diferite ocazii, s-au purtat nu arareori discuții aprinse pe această temă. Să amintim, de exemplu, cele de la sfîrșitul secolului trecut și începutul secolului nostru. E suficient să ne referim la Antonio Labriola, care, luînd atitudine împotriva speculațiilor lui Th. G. Masaryk — cel ce a pus pentru prima oară în circulație noțiunea de „criză a marxismului“ — a publicat în 1899 în „Revista italiana di sociologia“, un articol intitulat In legătură cu criza marxismului. Cu o ironie fină, Labriola arăta substratul acestei campanii în care Masaryk și alții, vorbind de criza marxismului, doreau să dovedească de fapt „moartea“ lui. Dezvăluind totala inconsistență a argumentelor acestor autori, Labriola împinge critica ideilor lui Masaryk pînă la limita posibilului, fără a face însă nici un fel de apologie a marxismului, ferindu-se să cadă într-o greșeală poate la fel de gravă ca și cea a lui Masaryk. El avertizează împotriva oricărei exagerări, împotriva absolutizării sau dogmatizării diferitelor teze ale lui Marx. Labriola scria : „...poți fi și astăzi adeptul materialismului istoric, ținînd cont, totodată, de noua experiență istorico-socială și făcînd revizuirea necesară a ideilor care au suferit sau care sînt supuse corectării datorită cursului natural al gîndirii... materialismul istoric nu a atins întreaga sa perfecțiune în scrierile lui Marx și Engels... și îndrăznesc să afirm încă și mai categoric că perfecționarea, dezvoltarea acestei doctrine merge încă destul de încet“. Aceste idei reprezintă o mărturie elocventă a faptului că concepțiile și tezele elaborate de Marx și Engels n-au fost privite nici de către continuatorii săi imediați ca niște dogme date odată pentru totdeauna, ci, cum spunea Lenin, doar un îndreptar pentru acțiune. In zilele noastre se poate constata o recrudescență a ideii de „criză“, de „agonie“, de „moarte“.. De fapt, discuția în jurul acestei probleme n-a dispărut niciodată (de la sfîrșitul secolului trecut și pînă astăzi) de pe scena marilor confruntări ideologice. Intensitatea ei este însă astăzi mult mai mare decît în trecut. Asemenea idei sînt promovate nu numai de adversarii declarați ai socialismului, dar ele și-au făcut loc — într-o formă sau alta, într-un sens sau altul — și în rîndurile marxiștilor. De la „noii filozofi“ și „noua dreaptă“ și pînă chiar la unii gînditori marxiști se folosește expresia de „criză a marxismului“, atribuindu-i-se lui Marx chiar și unele fenomene, deformări, distorsiuni care au marcat ici-colo evoluția socialismului din ultimele decenii. Reprezentanții „noii drepte“ — despre care chiar Raymond Aron a spus că concepțiile lor amintesc de „teme care, în alte timpuri, populau literatura nazistă“ — se identifică cu toți acei — și poate, în primul rînd, cu „noii filosofi“ — care contestă în mod global marxismul și care afirmă că „marxismul înseamnă Gulag“ (B.H. Lévy), că anumite distorsiuni dogmatice ale marxismului s-au produs „nu în pofida marxismului, ci datorită lui“ (A. Glucksmann). Unii ideologi ai burgheziei (dar nu numai ei) pun semnul egalității între criza generală a capitalismului și o așa-zisă „criză a marxismului“. Desigur, se poate vorbi și de „criză“. Totul depinde de ce anume se înțelege, de ce se vrea a se înțelege prin aceasta. Există „crize“ și crize. Depinde la ce ne referim. In orice caz, a pune semnul egalității între criza capitalismului, respectiv între criza generală, globală, structurală, multidimensională a sistemului capitalist și „criza“ marxismului este, evident, o încercare cu caracter diversionist, încercare de a sustrage atenția maselor muncitoare din țările capitaliste dezvoltate de la înrăutățirea continuă a situației lor, de la lipsa de perspective a capitalismului. Este vorba de două „domenii“, de două fenomene cu totul diferite. Dacă unii pun semnul egalității între criza sistemului capitalist și așa-zisa criză a marxismului, alții — care vor să apară în toga oamenilor de știință — încearcă să stabilească o analogie între criza fizicii de la sfîrșitul secolului trecut și începutul secolului în care trăim și „criza“ marxismului. Se știe însă că acea criză a fost determinată, în mod cu totul deosebit, de faptul că fizica clasică n-a putut explica noile fenomene de care s-au lovit cercetătorii pătrunzînd într-o „lume“ nouă, în atom, în „lumea“ particulelor elementare. Nu în același sens se poate vorbi despre marxism. Lumea capitalistă n-a dispărut încă. Or, învățătura lui Marx este în orice caz și în primul rînd critica sistemului capitalist. Atîta timp cît există capitalism (deși capitalismul contemporan nu este absolut identic cu cel din trecut), legile fundamentale ale societății capitaliste, descoperite de Marx — deși cu anumite retușuri — rămîn valabile. Iar metodologia sa își prelungește valabilitatea și dincolo de aceasta. Ea este valabilă Reînnoirea continuă a gîndirii revoluționare, marxiste (iii) și pentru analiza realităților de astăzi pe care nici Marx, nici Lenin nu le-au putut anticipa cu exactitate matematică. Consider că a vorbi și a accepta ideea unei crize, ideea sfîrșitului marxismului, a gîndirii marxiste nu corespunde realității, cu toate că unele aparențe ar putea să justifice la o primă și superficială vedere o asemenea expresie, o asemenea „constatare“. A accepta existența acestei „crize“ ar însemna a confunda o copie proastă (cîteodată mai mult decît proastă) cu un original care strălucește, a confunda concepția lui Marx și Engels despre lume și societate, viziunea materialistă a istoriei cu varianta sa dogmatizată sau social-democratizată, cu greșelile și distorsiunile ce au avut loc în diferite domenii și în diferite țări, în mișcarea comunistă mondială, pe baza unor interpretări cu caracter pragmatic, rigid, metafizic. Intr-un cuvînt, una este „criza“ marxismului și cu totul altceva este criza unei anumite sau unor anumite teze, aprecieri, experiențe istorice concrete și care aveau la bază o anumită interpretare a gîndirii marxiste, o interpretare absolutizantă, abstractă, anistorică, reformistă, dogmatică, falsă. Ceea ce respingem nu este învățătura lui Marx, Engels, Lenin, ci forma caricaturală, dogmatică, închistată sub care a apărut în diferite etape istorice, inclusiv în zilele noastre. Aceasta a și determinat o anumită rămînere în urmă a acestei gîndiri față de noile realități istorice, care se schimbau și se schimbă într-un ritm accelerat, punînd în evidență faptul că, pe parcursul evoluției istorice din secolul trecut și în special din secolul al XX-lea au existat și continuă să existe și astăzi probleme care n-au fost încă rezolvate (fie parțial, fie total) de gîndirea marxistă. Elaborarea marxismului contemporan nu poate însemna însă renunțarea la ceea ce putem denumi marxismul clasic, la fel cum elaborarea mecanicii cuantice nu poate însemna renunțarea la mecanica clasică. Einstein nu face să dispară, nu exclude pe Newton. Teoria relativității nu suprimă mecanica clasică. Evident, între mecanica clasică și cea cuantică, între biologia darwinistă și cea mendel-morganistă, între „cibernetica“ lui Ampère și cibernetica lui Wiener, pe de o parte, și marxismul elaborat de Marx și Engels și marxismul contemporan, pe de altă parte, nu se poate pune semnul unei simple egalități formale în ce privește felul dezvoltării lor , la fel cum nu-i posibil a confunda natura cu societatea, legile dezvoltării naturii cu cele ale societății. Dar datorită faptului că societatea a luat ființă și există în cadrul naturii, că între natură și societate există o anumită corelație (concepția sistemică punînd deosebit de clar în evidență această corelație) se poate vorbi despre anumite analogii. Iată de ce ideea unei revoluții cuantice (chiar dacă nu este expresia cea mai fericită) își are rostul ei, deși aceasta nu este încă elaborată în mod egal în toate dimensiunile sale. „Firește, nu poate fi vorba numai de simple adăugiri la ceea ce există deja și nici de o interpretare univocă a marxismului, care, din nefericire, a dominat o epocă întreagă : dezvoltarea gîndirii marxiste presupune și elaborarea unor teze noi, în concordanță cu noile realități. Așa cum mecanica cuantică nu este o simplă prelungire a mecanicii clasice, la fel nici marxismul contemporan nu poate fi o simplă prelungire a teoriei lui Marx“ (V. Roman, Cu privire la căile de trecere la socialism, „Anale de istorie , nr. 3/1977). Deși este vorba de existența unui marxism clasic și a unui marxism contemporan, ambele reprezintă expresii ale aceluiași marxism, ale marxismului creator, la fel cum fizica clasică și fizica cuantică reprezintă părți componente ale aceleiași fizici. Desigur, această comparație are un caracter relativ, deoarece științele sociale și științele naturii nu pot fi confundate, fiecare avînd — în afara unor trăsături comune — caracteristici specifice. Marxismul contemporan înseamnă atît revenire la sursă (eliminînd întreaga crustă atît dogmatică cît și reformistă), înseamnă, totodată, și noi dezvoltări în spiritul gîndirii creatoare a lui Marx. A fi astăzi revoluționar, marxist înseamnă a nu repeta pur și simplu, fără nici un discernămint și ad absurdum, tot ceea ce a spus Marx și Engels_ cu un secol, sau Lenin cu o jumătate de secol în urmă ; aceasta înseamnă păstrarea tezaurului teoretic, menținerea tezelor valabile și astăzi, înseamnă folosirea corespunzătoare a metodologiei lui Marx pentru a descoperi noile contradicții ale noilor realități istorice și a elabora teze noi, a fixa căi și mijloace adecvate pentru depășirea acestora. Spiritul creator al marxismului înseamnă o gîndire vie, o metodologie a inițiativei istorice înnoitoare. Altfel te pui de-a curmezișul istoriei. Nu poate fi vorba nici de abil solutizarea relativizării certitudinilor noastre, dar nici de o capitulare în fața incertitudinilor, a disperării. Cu deplină îndreptățire spunea în iulie 1979 tovarășul Nicolae Ceaușescu : „Dacă Marx, Engels, Lenin s-ar fi mulțumit doar să repete ceea ce se cunoștea în practica de atunci... ei n-ar fi făcut știință... * Și mai departe : „...dacă vrem să fim intr-adevăr revoluționari și să contribuim la dezvoltarea societății, trebuie să aducem o contribuție creatoare la dezvoltarea gîndirii și practicii socialismului“ (Nicolae Ceaușescu : Cuvîntare la Plenara comună a Comitetului Central al Partidului Comunist Român și Consiliului Suprem al Dezvoltării Economice și Sociale a României, 4—5 iulie 1979, p. 16). Trebuie subliniat, totodată, că una este critica marxismului și altceva este criza marxismului, cum, în general, critica și criza reprezintă două noțiuni distincte. Să nu uităm că însuși Marx a vorbit ,de necesitatea „spiritului critic și revoluționar“ în mișcarea revoluționară, în cadrul partidelor revoluționare. Să nu uităm că însuși marxismul reprezintă o concepție revoluționară unitară despre lume, societate, om și gîndire a clasei muncitoare și, ca atare, și el este supus legilor dezvoltării. Evoluția gîndirii marxiste trebuie să reflecte — așa cum afirma tovarășul Nicolae Ceaușescu — continua sa reînnoire, în raport cu noile realități istorice : gîndirea revoluționară, marxistă trebuie să se autodepășească continuu. Firește, se impune imediat precizarea ca forma sa dogmatizată sau social-democratizată n-are nimic comun cu un asemenea proces de continuă reînnoire. Marea sarcină istorică a omenirii, a gîndirii marxiste contemporane constă în aceea de anticipa cu întregul instrumentar științific dispoibil și cu o minte pătrunzătoare ceea ce urmează să fie, adaptîndu-se de pe acum la ceea ce este în devenire, la ceea ce este sau devine nou și nu a se crampona de ceea ce aparține unui trecut apus pentru totdeauna. Nici o întoarcere la trecut, sub nici o formă nu este cu putință. Ieșirea noastră dintr-o epocă, caracterizată, printre altele, printr-o abundență de energii fosile și prin progres tehnologic și intrarea noastră într-o epocă mai dificilă, plină de constrîngeri (pe care le-a mai cunoscut omenirea, dar pe care trebuie să le înfrunte astăzi în condiții foarte diferite față de trecut) — toate acestea impun o nouă gîndire și un nou model de dezvoltare, de creștere, pentru a evita crize și catastrofe de mare anvergură și cu caracter ireversibil. înaintarea noastră către o nouă treaptă de civilizație trebuie să aibă însă drept obiectiv nu numai „mai mult“, ci și (și poate în primul rînd) ceva „mai bun“. Ne găsim la răscruce de epocă și aceasta nu poate fi separată de perioade de schimbări profunde. Caracteristica principală a acestor schimbări istorice trebuie să fie trecerea de la cantitate la calitate (fără a neglija totuși necesitatea unității dialectice dintre calitate și cantitate), realizarea unei cotituri în dezvoltarea vieții materiale și spirituale. Cu cîtă dreptate spunea Marx în a sa „Optsprezece brumar al lui Ludovic Bonaparte“ (1852) : „Tradițiile tuturor generațiilor moarte apasă ca un coșmar asupra minții celor vii... Revoluția socială din secolul al XIX-lea își poate sorbi poezia numai din viitor și nu din trecut. Ea nu poate începe îndeplinirea propriei ei misiuni înainte de a se fi lepădat de orice venerare superstițioasă a trecutului... Revoluția secolului al XIX-lea trebuie să-i lase pe morți să-și îngroape morții, pentru a-și lămuri propriul ei conținut“ (Marx—Engels, Opere, vol. 8, București, Editura Politică, 1960, p. 119, 121, 122). Aceste cuvinte ale lui Marx sînt astăzi tot atît de actuale ca atunci cînd ele au fost puse pe hîrtie. Valter ROMAN Adrian PODOLEANU : „Sărbătoare“ eseu Dialogul filosofic Dialogul pare să fi fost genul literar cel mai apreciat de filosofi. L-au folosit : Platon, Galilei, Barkeley, Schelling, Valery. Lista este, desigur, incompletă. Dialogul dă impresia de imparțialitate a autorului, sentimentul siguranței că acesta este lipsit de orice dogmă, de orice părere preconcepută. In al doilea rînd, se creează iluzia că o filosofie se „face“ sub ochii noștri, acum, că personajele sînt reale și dezbaterea lor este autentică și nu a mai avut loc. In plus, cititorul se poate închipui ca luînd și el parte la „banchet“, în calitatea supremă de juriu care va da verdictul. Dialogul conferă „un stil dramatic filosofiei“ (D. Ghișe) și în acest sens trebuie să înțelegem vorba lui Gabriel Marcel că „în dramă și prin dramă gîndirea metafizică se sesisează ea însăși și se definește în concret“. în cadrul dialogului, forțele care se înfruntă trebuie să pară egal justificate, vocile să aibă aceeași valoare. Astfel, dialogul va traduce, iluzionînd desigur, sfîșierea unei conștiințe în luptă cu ea însăși, va fi însăși drama. Retoricienii au observat de mult forța eminamente persuasivă a „dialogismului“ (Fontanier). întrebarea care se pune însă este aceea a „sincerității“ autorului de dialoguri, dacă nu cumva forma „problematică“ a acestora nu ascunde de fapt o vorbire apodictică, un monolog trucat. Răspunsul este, desigur ,unul singur : dialogul este o tehnică de exprimare literară a unei gîndiri care deja a avut loc. Insă, autorul este sincer atunci cînd pune vocile să se contrazică și să-și aducă obiecții pentru că însăși meditația interioară este o controversă, un „dialog tăcut“ și în acest chip se va repeta ceea ce s-a mai petrecut. Cît de „fidelă“ va fi reproducerea, aceasta este o altă poveste. Nu asta a înțeles Miguel de Unamuno, cînd a scris : „Trebuie, de asemenea, să previn pe orice cititor în legătură cu afirmațiile tăioase și seci pe care le va întîlni și cu contradicțiile pe care i se va părea că se găsește. De obicei, adevărul complet se caută în media justă prin metoda eliminării, via remotionis, prin excluderea extremelor care cu jocul și acțiunea lor reciprocă, generează ritmul vieții și în acest fel nu se ajunge decît la o umbră rece și nebuloasă a adevărului. Cred că este preferabil să se urmeze o altă metodă, cea a afirmării alternative a contradicțiilor , este preferabil să se facă să iasă în evidență forța extremelor în sufletul cititorului, pentru ca media care este rezultanta luptei, să dobîndească în el viața. Să aibă, așadar, răbdare cînd ritmul reflecțiilor noastre se îndreaptă într-o parte și să aștepte ca ondulația să se întoarcă pe cealaltă și să lase să se producă astfel în sufletul său rezultanta, dacă reușesc s-o obțin“. Oricum, în comparație cu autorii de tratate în stil „euclidian“, unde una din părți este aruncată și nu mai revine decît pasager doar pentru a fi aruncată din nou, sinceritatea celui care se exprimă prin dialog este indiscutabil mai mare. Iar în cazul cel mai fericit, acela al reluării exacte în scris a oscilațiilor gîndirii care caută, care revine, se îndoiește și mai ales se înșeală, sinceritatea este maximă. Dar de aici încolo discuția intră în domeniul presupunerilor și al vagului, astfel incit este mai bine să o încheiem aici. Numai o gravă confuzie de planuri (al gîndirii și al punerii în cuvînt exterior a acestei gîndiri) și de timpuri (între cele două momente) l-a putut face pe F. Alquié să constate pe un ton negativ cele ce urmează : „Filosoful este cel care pune în scenă adevărul, și eu nu am citit niciodată un dialog scris de Malebranche, de Platon sau Descartes, în care, la sfîrșit, acela să recunoască : m-am înșelat. La finele dialogului triumfă întotdeauna tocmai eroul care îl reprezintă pe filosof. La Malebranche este Theodor, la Berkeley este Philonous. Iar cel care a ascultat pe reprezentantul filosofului va fi cel care declară : O lumină nouă îmi pătrunde în spirit, sînt convins“, așa incit se poate conchide că : „toate dialogurile filosofice sînt dialoguri trucate“. Așa este. Numai că dialogul nu are menirea unei oglinzi care să reflecte o gîndire pe cale, și, în plus, el este o tehnică retorică, să acceptăm numirea aceasta, al cărei scop este să aducă adeziunea cititorului tocmai și exact la tezele filosofului. Aceasta este intenția autorului și de aceea el a ales acest gen literar și nu altul. Trebuie să recunoaștem că dialogul, fie el chiar trucat și prefăcîndu-se a vorbi neconvingător și fără a sugera vreo constringere, este convingător și, mai ales, constrînge. Valeriu GHERGHEL