Cronica, 1981 (Anul 16, nr. 1-52)
1981-01-01 / nr. 1
cronica ideilor2 Reverberații » Investigațiile asupra existenței unor inteligențe extraterestre și a contactării acestora (relatate admirabil de Florin Gheorghiță in „Cronica“) se bucură astăzi de favoare. Se scriu și cărți și referate, se organizează conferințe internaționale și se alcătuiesc bibliografii, se pun la cale cercetări și instalații de ordinul a miliarde de dolari. Se prezumă că, dacă există civilizații galactice — și de ce nu am avea vecini — unele din ele ar fi, probabil, mult mai avansate decît civilizația terestră. V-ați gîndit vreodată ce salt teribil ar putea face tehnologia noastră prin contactul informațional cu astfel de supracivilizații? în loc să ne tîrîm în ritm de melc, am zbura direct la țintă, sărind peste penibile etape intermediare. Conștienți de ceea ce am înfăptuit pînă astăzi în tehnologie și de posibilitățile imense care se ivesc în zare, ne amețește perspectiva realistă a unui avans nesperat sub forma unui împrumut fără dobânzi. în era tehnologiilor, se discută tehnologic. Este în logica lucrurilor. Dar să nu credeți cumva că se trece peste psihologie. Tehnologia este doar întruchiparea inteligenței tehnice. Discuția se desfășoară cam așa. E probabil, dat fiind unitatea structurală a universului, ca evoluția cosmică să conducă, pretutindeni unde se ivesc condiții favorabile, la popularea lumilor cu ființe raționale pe măsura noastră. Iar civilizațiile raționale se îndreaptă fără îndoială spre stadiul tehnologic, care silește fenomenele naturale să servească comunitatea făpturilor dotate cu judecată. Pînă aici totul este limpede, după principiul binecunoscut că aceleași cauze se însoțesc cu aceleași efecte. Necazurile se adună cînd ne întrebăm care este viitorul civilizațiilor tehnologice. Specialiștii în exobiopsihologie extrapolează desigur, totuși cu prudență. Se presupune că nu toate civilizațiile cosmice vor supraviețui efortului tehnologic. în primul rînd se paște primejdia autodistrugerii. Dacă nu se echilibrează explozia populației cu implozia energiei, se așteaptă neantul. E o contabilitate neiertătoare, deși se joacă numai cu probabilități. După ce am scăzut un procent de sinucideri, ni se cere să reducem și un procent de dezinteres tehnic, precum și un altul de degenerescență. Cu una cu alta, din cele 40 000 de civilizații avansate antecalculate ,aflate la distanțe medii de 1 200 ani-lumină față de vecinii apropiați, vor subzista cam 25 000 de civilizații, cu care s-ar putea și ar fi dezirabil să intrăm în conversație. Cu toate ingredientele psihologice, raționamentele în cauză rămîn pe fond tehnologic. Care sînt ieșirile sufletești scontate ? Sinucidere, plictiseală, degradare și ambiție. Perspectivele exotehnologice nu sînt deloc îmbietoare. Infinitul idealurilor umane este turnat în mulaje de nerecunoscut. Parcă noi, aici pe Terra noastră micuță, rătăcită în negura Galaxiei, simțim și alte năzuințe. Ne ancorăm deseori in viața extraordinară a spiritului în continuă fulgerare. Din vuietul vremurilor ne retragem în noi înșine, substituind clocotului exterior efervescența interioară. Dorim, mai ales astăzi, să fim o oază de incandescență invizibilă în mijlocul naturii lăsate la voia ei. Ne temem ca aceste soluții de viață, inobservabile de la distanță, să nu fie trecute la rubrica dezinteresului tehnic sau chiar a decăderii. Analizînd resorturile și riscurile civilizației noastre, Julian Huxley ne inspăimîntă cu prezența celor patru cavaleri ai Apocalipsului : aberația militară ce proclamă bomba H ca arbitru suprem, aberația economică implicată în supraexploatarea resurselor, aberația politică consistînd în reglarea problemelor mondiale prin competiția între blocuri, aberația biologică manifestată în reproducerea excesivă a speciei umane. Amenințările nu apar ilustrului biolog ca fatalități, el invocînd „capacitatea cibernetică“ a omului de a se dirija și a se corecta. Celor patru prevestiri sumbre, le putem opune cele patru făclii ale progresului, care sînt : lupta pentru echilibrul ecologic, aspirația către morala umanismului, promovarea idealurilor O.N.U. de înțelegere și colaborare internațională, stăruința pentru dezvoltarea culturii. Aceste năzuințe sînt prezente în jurul nostru, le simțim palpitînd în sufletele noastre, manifestindu-se deseori cu însuflețire în viața publică și particulară. Suntemminăm că patria noastră se află în primele rînduri ale acestui front. Societatea tehnologică este dublată de societatea noologică, се-și are resorturile și energiile ei, fiind capabilă să domesticească monștrii. V............................................................._ 1 Petre BOTEZATU Dacă este adevărat ,cum crede G. Bachelard, că orice știință care se caută se inspiră din imagini primare, cu conținut mitic, și că adevărata sa instaurare vine abia prin articularea opoziției față de această tentație poetică (La formation de l’esprit scientifique), vom spune că și imaginile asupra creației sînt orientate de anumite reprezentări mitologice, față de care cunoașterea continuă să se delimiteze. Oricât de rarefiate în substanță cognitivă, chiar și miturile creației oferă un tip de răspunsuri la întrebările cruciale și ar putea fi ca atare descifrate după cum rezolvă suita problematică : Cine creează ? Cum creează ? De ce creează ? Firește, analiza lor ar scoate în evidență că răspunsurile decupează obiectul la un nivel impropriu, datorită unor premise conceptuale „oblice“, ca și unei instrumentații deficitare. Totuși, reprezentările au sens integrate unui context de cunoaștere, reglate de un cod primar de lectură. Toate acestea ne fac să vorbim de un anume nivel al conștiinței investigatoare. întreaga mișcare a cunoașterii se orientează în sensul opus acestor rezultate. Ea este întreprinsă de un alt tip de conștiință și, ca atare, și cunoașterea ia o configurație nouă, privilegiind un alt demers, în ceea ce are semnificativ, limbajul reprezentărilor va reflecta această mutație. Născută dintr-o reacție polemică, această lectură se fundează pe o altă atitudine a spiritului, remarcată deja îndoiala. Cunoașterea mitologică se înfiripa dintr-o acută nevoie de certitudine. Odată cu noul tip de lectură, îndoiala este ridicată la rangul unui principiu al metodei. O mișcare convergentă atestă coerența epistemică a noii valori pentru cunoaștere. Fie ca propedeutică filosofică, fie ca prganon al epurării cunoștinței de idoli, îndoiala reclamă o conștiință mai scrupuloasă, metodică, riguroasă. Ea își caută_ _ certitudinile în argumentele atașate unei căi de cunoaștere, concepută ca metodă. Este vorba, așadar, de o altă mentalitate, care ilustrează un alt nivel al conștiinței investigatoare. Ea structurează alte tipuri de răspunsuri la întrebările creației, în cadrul unui limbaj nou al reprezentărilor, căruia i se poate reconstitui codul. Acesată dinamică a cîmpurilor epistemice ține demersul însuși al cunoașterii. Demersul științific propune un limbaj care conține criterii de diferențiere inexistente în limbajul comun. El vine așadar cu termeni specifici pentru a numi acolo unde promovează și o altă percepție ; diferențierea limbajelor corespunde unor viziuni diferențiate. Pentru că odată cu acest tip de lectură trecem în cunoașterea creației de la metafore la categorii, de la mituri la concepte determinate științific, să observăm că prin el se acolează demersurile proprii științelor creației. Totuși, mai evident decît în orice alt domeniu, cunoașterea pozitivistă eșuează în fata creației.’ în ceea ce are esențial, creația este ' noutate, irepetabil, premieră Studiul celui de-al doilea nivel de lectură ne arată încercarea de adecvare a unor unelte nepotrivite ale gândirii la o esență care se refuză tocmai pentru că este abordată astfel. Și atunci, iată-ne în fața a două soluții extreme ori a lectura „sistematic“ creația dar rămînînd exterior esenței ei ; ori a refuza tipul de lectură descriptiv în numele unui alt tip de cu- Condiția creației Trepte ale cunoașterii noastere. Dilema exprimă o adevărată ruptură. Limbajul reprezentărilor o semnalează. El trădează senzația eșecului în fața inefabilului , conștiința unei insurmontabile depășiri, o metodologică criză de timp, descurajarea în fața noutății ireductibile, neasimilabile în cadrul structurii normale a cunoașterii ; spaima în fața lucrurilor care au propria lor accelerație ; „ispita mereu reînnoită de a face să stea pe loc ceea ce mereu scapă și se transfomă“ etc. Pretutindeni apare un sentiment acut al ireductibilității noutății pe care cel de-al doilea tip de lectură îl resimte în structurile sale profunde; în fața acestei condiții, gîndirea se modelează corespunzător. Chiar încercarea de cunoaștere începe cu critica condiților în care se desfășoară. Este un lucru important că tocmai cunoașterea creației face dovada acestui simptom de criză. Obiectul cunoașterii impune condițiile cunoașterii obiectului. Sub influența noutății ireductibile, codurile vechilor lecturi sînt supuse revizuirii în virtutea unei mișcări generale : cadrele gîndirii, considerate permanente și solide, cedează în fața presiunii noului. Un alt tip de mentalitate se pregătește să intreprindă lectura creației. Ideea esențială e că acest tip de lectură, adecvat creației, se repliază asupra și pentru a cerceta condițiile lecturii. „Receptăm schimbarea, scrie R. Berger, cu instrumente culturale ele însele în schimbare ; schimbarea nu se produce doar în exterior, ci și în interior“. Sub impactul presiunii schimbării devine evident faptul că mobilitatea celor două sisteme angajează raporturi complexe de acomodare și asimilare. Lectură nu mai poate miza pe „cadrele fixe“ pentru a sesiza noutatea. Chiar codurile lecturii sînt puse în discuție : „E vorba, așadar, nu atît să se constate că totul se schimbă, cit să se ajungă la conștiința că ceea ce ne servește să constatăm schimbarea ajunge să se schimbe și deci că„ atitudinea critică, chiar și cea mai deschisă, nu-i suficientă dacă ea însăși nu se interoghează, dacă nu-și problematizează propriile puncte de vedere, fapt însă care e foarte dificil de realizat, deoarece trebuie cel puțin ca și gîndirea să progreseze“. Noul tip de lectură, care începe chiar cu cercetarea condițiilor lecturii, este provocat de impactul creației. El se manifestă ca o dedublare interioară, o interogare asupra posibilităților cunoașterii. Ca tip nou de gîndire, exploratorie, constructivă și prospectivă, vine să cerceteze fenomenele la nivelul lor de emergență. Modalitatea de cunoaștere va fi una „dramatică“, iar limbajul va reflecta constituția reprezentărilor explicative. Codul lecturii creatoare reține această articulare a dramei. Ca să rezumăm în cîteva cuvinte importanța metodei tipurilor de lectură vom spune că ea ne arată cum noțiunea de creație se formează progresiv la diferite nivele epistemice. Cele trei tipuri distincte de gîndire care susțin lectura sînt tot atitea nivele strategice prin care creația se lasă vizată de cunoaștere. Ele se caracterizează sub raportul unor coduri cognitive diferențiate, și funcționează drept contexte de cunoaștere. Limbajul ce le corespunde este guvernat de aceste coduri și are, așadar, o anume structură care, totodată, situează epistemologic tipul de gîndire. O gramatică narativă, aplicabilă textelor ni-1 relevă ca semnificativ de îndată ce considerăm reprezentările ca orizonturi ale cunoașterii creației. Paul BALAHAR Corneliu IONESCU : „Vestitorul“ Numărul este ilustrat cu reproduceri din „Anuala 1980“. Valențe formative (urmare din pag. 1) Științele fizice au copleșit sufletul omului, tehnica îl domină. A venit pentru om momentul să-și schimbe direcția ; destul a privit el sufletul din puncte extramundane, din regiuni interstelare. E timpul să privim lumea din centrul sufletului. Iubirea, a spus cineva, e cel mai mare alchimist al lumii, îndrăgostitul este ca omul care, găsind un simplu cărbune, îl strînge cu grijă și bucurie, spunindu-și că a găsit un diamant. Este vorba de o simplă iluzie ? Ramură uscată și banală, aruncată în fundul unei ocne părăsite și scoasă, după un timp, îmbrăcată în mii de diamante, sclipind cu mii de focuri în razele soarelui ; realitate transfigurată în vis, ar spune cineva. Dar poate că visul este mai real decât realitatea, poate că realitatea nu este decît „un vis“. Omul, odinioară apropiat nouă, devine dintr-odată depărtat, străin și de neînțeles. Distanțele sufletești se străbat cu viteze amețitoare, valorile se transformă miraculos, decristalizările urmează cristalizărilor. Copilul își petrece viața în societatea zinelor, în împărăția basmelor. Picătura de rouă este lacrima zînei : un pumn de nisip este un munte, o biată gîză este o vrăjitoare ieșită în cale-i cu voce ademenitoare. O lume a delirului sau o minune a sufletului ? Visul — zorile rațiunii ; reveria — leagănul Minervei. Munca a fost socotită de primii oameni ca blestem și pedeapsă. Pentru multă lume, munca este asociată cu durerea. Dar și aici se petrec minuni. Aceeași activitate procură plăcere unora, neplăcere altora , și pentru aceeași persoană ea poate fi cînd plăcută, cînd neplăcută. Altfel munca își pierde atributul ei esențial de povară. Lanterna magică a lui Aladin își face și aici apariția. Care-i limita între joc și muncă ? Este greu de spus. Nici plăcerea, nici însușirea de a se satisface prin sine și nici lipsa de constrîngere nu caracterizează jocul. A te legăna intr-un hamac, spune Claparède, nu înseamnă a te juca. A te crede, însă, în acel moment, pe un vapor, legănat de valuri, înseamnă că te afli în domeniul jocului. Un copil care mănîncă o bucată de ciocolată nu se joacă ; jocul începe din momentul cînd își închipuie că mănîncă un biftec, singur pe o insulă. Copilul care aleargă spre școală, fiind în întârziere, nu se joacă ; dacă, însă, se ia la întrecere, cu un camarad, spre a ajunge întîiul, alergarea este un joc. In joc, lumea externă este numai im pretext pentru desfășurarea tendințelor ; regula este convențională și potrivită cu dorințele jucătorului. în muncă, ființa se pune în serviciul unei trebuințe, sub comanda legilor realității fizice și a celei sociale. Se înțelege de ce munca obosește, în timp ce jocul recrează, destinde. Libertate și supunere ; lume în funcție de om, om în funcție de lume , doi poli : joc și muncă, vis și realitate. Intre ei se situează toate activitățile omenești. Este oare școala joc sau muncă ? Nici una nici alta, sau, mai just, și una și alta. Școala trebuie să păstreze ceva din ficțiunea jocului, pregătind pe om, în același timp, pentru realitatea severă a muncii și a efortului. Cu cît elevul este mai mic, cu atît doza de joc va fi mai mare. Deci, nici libertatea jocului, nici numai severitatea muncii , nici anarhie a subiectivității, nici numai disciplină riguroasă a obiectivității. Numai atunci școala va fi și va rămîne școală. Dar pentru asta ea trebuie să aibă alchimiștii ei. De ce aceeași clasă nu rămîne la același nivel de rîvnă, la fiecare materie de învățământ ? Lăsînd la o parte diferențele individuale de aptitudini, invocăm influența profesorului. Cum se face că același atelier, aceeași grupă de lucrători ne dă randamente diferite, în funcție de supraveghetor sau de șef de atelier ? Aceeași muncă se poate face mai greu și mai ușor , cu aceeași energie poți realiza mai mult sau mai puțin. Legile sufletului par a sfida legile materiei. Aici rezidă secretul conducătorului de echipă. Unii știu să apese resorturile adtinei și puternice ale sufletului, cunosc drumurile care duc spre izvoarele secrete ale energiilor omenești și se pricep să le folosească ; mîna abilă scoate scîntei din atingerea amnarului de cremene. O simplă vorbă este adesea suficientă spre a mișca munți de energie. Conducătorii de state cunosc arta mînuirii forțelor omenești. O minune în ordinea fizică a fost invenția pîrghiei, o altă minune, în ordinea sufletească, a fost primul ordin. Astfel munca se poate transforma în plăcere. Statul modern contribuie la efectuarea joncțiunii între om și situația corespunzătoare de muncă, prin cercetarea aptitudinilor și intereselor viitorului profesionist. Activitatea trebuie să ocupe o poziție centrală în personalitatea omului. Numai atunci munca va deveni o expresie a personalității, fără ca sufletul să cadă în mrejele iluziei, ale ficțiunii. Plăcerea muncii este semnul acordului perfect dintre aspirațiile omenești și realitatea obiectivă. Legile materiei se sincronizează atunci cu legile sufletului, realizînd armonia dintre inimă și rațiune, dintre „principiul de plăcere“ și „principiul de realitate“. Vasile ISTRATE : 1 „Litoral' Cartea științifică SOAH MACOVEI : Dreptul comerțului internațional Lucrarea, apărută la Editura „Junimea“ într-un moment in care schimburile economice internaționale devin o componentă inseparabilă a economiilor naționale, cînd interdependențele economice au devenit universale, iar sporirea acestora este o necesitate obiectivă, vine să contureze cadrul juridic al relațiilor de comerț exterior, instituțiile dreptului comerțului internațional prin prisma relațiilor economice internaționale actuale. Autorul tratează instituțiile dreptului comerțului internațional în mod dialectic scoțînd in relief faptul că relațiile economice internaționale sînt determinate de relațiile de producție existente într-o anumită epocă istorică în diferite țări ale lumii. __________________ Lucrarea se bazează pe o bogată documentație, expunerea fiind făcută într-un limbaj adecvat, clar și accesibil tuturor celor interesați. Deși folosește mulți termeni de specialitate autorul îi explică pe fiecare în parte, astfel încît cititorul interesat este informat asupra conținutului tuturor noțiunilor pe care le întîlnește în lectură, în cercetarea instituțiilor, autorul se bazează pe o justă interpretare a textelor în vigoare și folosește, acolo unde este cazul, în mod judicios practica Comisiei Române de arbitraj. Astfel, pentru a ne opri la un singur exemplu, autorul a utilizat practica Comisiei Române de arbitraj în problema oarecum delicată a formării contractului de comerț exterior între absenți. Autorul vede în această practică un indiciu al criteriului recepției în dreptul aplicat român. Lucrarea relevă faptul că în stadiul actual dreptul comerțului internațional se confruntă cu mari dificultăți izvorîte din faptul că el trebuie să țină seama de existența legilor naționale alături de un drept uniform, iar în cadrul dreptului uniform prezența unor norme de drept alături de uzanțe comerciale exprimate sub cele mai diverse forme. Cu alte cuvinte, deși raporturile juridice pe care le implică relațiile comerciale internaționale și care, prin sorgintea lor, prin locul în care se realizează, cit și prin scopul lor, au un caracter internațional, ele continuă să fie cîrmuite de legi naționale adeseori foarte diferite atît prin conținutul lor, cît și prin interpretarea diferită a unor norme juridice cu conținut identic. Astfel, raporturile juridice ale comerțului internațional se află într-o contradicție constitutivă, și anume pe de o parte caracterul lor internațional, iar pe de altă parte caracterul național, intern, al legilor care le guvernează în genere. în lucrare sînt analizate o serie de instituții care nu sînt studiate decît într-o măsură insuficientă, iar uneori deloc în alte ramuri de drept. Amintim, spre exemplificare, analiza complexă pe care autorul o face cu competență asupra unor tehnici moderne de contractare în comerțul internațional cum ar fi contractul de leasing, factoring, know-how și engineering, alături, de care ca instrumente ale dreptului bancar capătă un contur bine definit în cadrul studiului. Bazîndu-se pe o bună cercetare științifică și analiză pertinentă, lucrarea este un instrument de lucru util tuturor celor interesați în cunoașterea mecanismului comerțului internațional. __________________________ Emil POPESCU