Cronica, 1983 (Anul 18, nr. 1-52)

1983-10-14 / nr. 41

Ч t ч ■ULMITE CA „ASTRA S­I В­I и Г [UNK]«Ыа [UNK]! «Iii» liste țările. un i­bț) ? Septemmal politic-social-cultural editat de Comitetul județean pentru cultură și educație socialistă Iași, anul XVIII, rat. 41 (924), 14 octombrie 1983, 12 pagini, 3 lei Progres, civilizație, pace O expresie elocventă a ceea ce reprezintă economia de astăzi a României socialiste, a amplelor programe inițiate de secretarul general al partidului, tovarășul Nicolae­ Ceaușescu, este și actuala ediție a Tîrgului internațional București, cunoscut ca unul din tîrgurile economice cu tra­diție și consacrat prin amploare și rezonanța sa pe toate meridianele. Importantă manifestare economică și comer­cială, acesta s-a constituit intr-o convingătoare ilustrare a potențialului creator de care dispune țara noastră în pre­zent, a forței și dinamismului industriei românești, a pu­ternicei dezvoltări a întregii economii naționale pe calea progresului tehnic și modernizării în toate domeniile. S-a evidențiat, și cu acest prilej, capacitatea deosebită a econo­miei românești de a realiza produse de înaltă tehnicitate și performanță, cu un grad superior de competitivitate, posi­bilitățile în continuă creștere ale țării noastre de a parti­cipa la diviziunea internațională a muncii, la intensificarea schimburilor comerciale și cooperării economice și tehnico, științifice pe plan internațional. Totodată, acest eveniment are și o profundă semnificație politică, România socialistă exprimîndu-și pe această cale dorința de colaborare cu toate statele lumii, indiferent de sistemul lor social și politic, vo­ința fermă de a-și aduce oricînd contribuția la consolidarea înțelegerii și păcii în lume. In spiritul acestor înalte idealuri ale prieteniei, colabo­rării și păcii se definește și noul dialog româno-bulgar la cel mai înalt nivel, prilejuit de vizita de prietenie pe care — la invitația tovarășului Nicolae Ceaușescu, președintele Republicii Socialiste România — a întreprins-o în țara noas­tră tovarășul Todor Jivkov, președintele Consiliului de Stat al Republicii Populare Bulgaria. Eveniment politic major, convorbirile de la București au evidențiat pregnant dorin­ța celor două țări și popoare de a-și extinde și diversifica legăturile de prietenie și bună vecinătate, de colaborare și conlucrare pe cele mai diverse planuri ale construcției so­cialiste, precum și în domeniul vieții internaționale, în lup­ta pentru progres, destindere și pace. De o înaltă apreciere se bucură rezultatele acestei colaborări în domeniile econo­mic și tehnico-științific, domenii care oferă noi posibilități și direcții de conlucrare. O atenție deosebită în cadrul convorbirilor a fost acor­dată problemelor vieții internaționale, analizei situației ac­tuale existente în lume, marilor probleme cu care se con­fruntă omenirea și necesității soluționării acestora pe cale pașnică. S-a subliniat, în context, îngrijorarea profundă pe care o provoacă proiectele de amplasare a unor noi rachete nucleare pe continentul european și cerința imperioasă de a se face totul pentru a se ajunge cît mai grabnic la o înțe­legere în cadrul negocierilor de la Geneva, în vederea rea­lizării echilibrului la niveluri cît mai joase ale înarmări­lor, pînă la eliberarea continentului european de orice fel de arme nucleare. Convorbirile au dat expresie hotărîrii celor două țări și popoare de a acționa ferm pentru întărirea conlucrării cu toate țările socialiste, cu toate forțele pro­gresiste, democratice și iubitoare de pace, spre a-și aduce și în viitor contribuția lor activă la preîntîmpinarea războ­iului nuclear, la adoptarea unor măsuri eficiente de dezar­mare, la întărirea păcii și securității în lume. Nobilele idealuri de pace, progres și civilizație înseamnă pentru România socialistă valori fundamentale de realizarea cărora depinde însăși soarta planetei. Așa cum s-a subliniat la Ședința Comitetului Politic E­­xecutiv al C.C. al P.C.R. din 11 octombrie, țara noastră, în spiritul orientărilor stabilite de președintele Republicii, to­varășul Nicolae Ceaușescu, este hotărîtă să participe activ la pregătirea și desfășurarea Conferinței pentru încredere și dezarmare pe continent, precum și la celelalte acțiuni con­venite în documentul final al Reuniunii de la Madrid, pen­tru edificarea unei Europe unite, fără arme nucleare, o zonă a păcii și colaborării. Pretutindeni în țară sînt consemnate fapte ale muncii și hărniciei. In cadrul întîlnirilor tovarășului Nicolae Ceaușescu cu lucrătorii de pe ogoare se evidențiază faptul că printr-o muncă bine organizată, cu participarea tuturor lucrătorilor de la sate, recoltarea și însămînțările vor fi încheiate la timp. Sînt fapte ce demonstrează voința oamenilor muncii de a înscrie noi realizări pe planul economiei naționale, noi contribuții la afirmarea progresului și civilizației. CRONICA Adrian PODOLEANU : „Peisaj cu bărci“ Cultură și spirit mioritic Din perspectiva rolului modelator ale permanen­țelor etno-psihologice, păstrează interes, între al­tele, și problematica semnificației cultural-filoso­­fice a mioritismului, deși s-au produs atîtea lămu­ritoare luări de poziție față de acuzata atitudine de resemnare întruchipată de păstorul Mioriței și atribuită, nenuanțat, poporului român însuși. Admițînd, dincolo de chestiunea privind geneza poemei, emergența și dominația planului cosmic­­ontologic în discursul mioritic, ne dăm seama că procesul de pasivitate făcut păstorului a fost nefon­dat, întrucît, așa cum s-a înțeles pînă la urmă din disputele purtate, Miorița vădește mai ales a­­cea ipostază a sufletului poporului constînd în sen­timentul eternității exprimat prin aspirația dăinu­irii colective. Seninătatea, redusă superficial la renunțare și indiferență, cuprinde în fapt speranța dăinuirii. Vladimir Streinu, subtil interpret al sem­nificației filosofice a Mioriței, consemna că testa­mentul păstorului, „încredințat cui năzdrăvane, nu e altceva decît voința de a-și muta habitatul cos­mic, mediul și ordinea de viață a spiței, dincolo de limita efemerității lui. Liniștea de cuget a ro­mânului, nealarmarea la accidente, încrederea și rudenia cu realitățile veșnice sau numai cu sim­bolurile ideii de veșnicie [. . .] reprezintă cea din­ții constantă a specificității de simțire carpato­­dunărene“ (Constante spirituale românești, în vol. Aesthesis carpato-dunărean, Edit. Minerva, 1981, p. 266). Dorul nesfîrșirii, seninătatea de un lirism tragic în fața morții înțeleasă ca un deznodămînt (continuare în pag. 2) loan HUMA Muzica și orizontul spiritual al omului de astăzi Indisolubil legat de om, pro­gresul multilateral al societății noastre presupune, implicit, sporire­a preocupărilor față de o virtuțile formative ale Desigur, astăzi, mai mult artei, ca oricînd, avem nevoie de specia­liști cu o înaltă calificare in­tr-un domeniu sau altul de muncă. Specialiști a căror ac­tivitate, depășind spiritul arti­zanal, este dominată de o per­manentă acțiune de autoperfec­­ționare ceea ce presupune, o­­bligatoriu, însușirea unor noi cunoștințe și deprinderi, totoda­tă, preocupări și raporturi pro­fesionale, morale și politice mai bogate. In plus, din cele mai vechi timpuri omul a muncit și a creat nu numai îmboldit de nevoi, ci și „pe măsura frumo­sului“. Nu mai este un secret faptul că perfecționarea con­strucției sociale, politice, eco­nomice este tot mai mult con­diționată de calitatea omului. Cu alte cuvinte, mai binele pre­zentului și viitorului societății noastre este posibil numai în măsura în care oamenii se vor dezvolta armonios, învățînd să realizeze un constant echilibru între munca fizică și cea inte­lectuală, între intuiție și inteli­gență, între specializarea ac­centuată și orizontul spiritual pluridimensional. In acest sens, muzica a fost și rămîne o coor­donată spirituală de primă im­portanță, a cărei contribuție la creșterea sensibilității și a pu­terii de judecată a omului, la afirmarea spiritului de ordine și a interesului pentru frumos este o certitudine. Nu greșesc dacă, parafrazînd afirmația unui mare pictor francez din secolul nostru, voi spune că o lume fără muzică ar fi ca o pictură fără culoare. Intr-adevăr, nu-mi pot imagina condiția existenței umane în absența muzicii, mai ales în a­­cest secol dominat de instru­mente și aparate electroacusti­­ce tot mai perfecționate. Ar fi ca o existență artificială care, treptat, ne-ar conduce spre tă­cere sau spre domnia obositoa­re a zgomotului. Ca o posibilă consecință, să ne imaginăm condiția intelectuală a unui om care nu iubește cîntecul și nu a cîntat niciodată. In primul rînd, limba, instrumentul gîn­­dirii sale, este inexpresivă, linea­ră, fiind lipsită de acea eloc­vență a intonației care ne ajută să fim convingători în relațiile cu semenii noștri. Fără îndoia­lă, nu este necesar ca, în con­diții obișnuite, să vorbim cu debitul artistic al lui George Călinescu și nici cu sfătoșenia molcom-îngînată a lui Mihail Sadoveanu. Dar de aici la vor­birea seacă, nemuzicală este o mare distanță, din nefericire favorabilă procesului de sără­cire a expresivității graiului vorbit. Frumusețea și plasticitatea limbii unui popor este determi­nată nu numai de conținutul i­­deatic al cuvintelor și al con­strucțiilor sintactice, ci și de „muzica“ vorbirii, adică de in­tonația cu care sînt subliniate, „colorate“ sensurile ideilor. în al doilea rînd, cîntecul, muzica în general nu reprezintă doar un mijloc de comunicare com­parabil cu limba și cu rol im­portant în configurarea expre­sivă a acesteia, ci mai înseam­nă și altceva : în nevoia noas­tră de ordine și logică, discursul muzical ne apare ca o perfectă modalitate de organizare și e­­chilibrare a universului emoțio­nal, sau de potențare a lui, cu importante — radicale, uneori — consecințe atitudinale. Minu- Mihail COZMEI (continuare în pag. 3) Spiritul revoluționar în teorie și practică Procesul educației materialist-științif­ice 9 Э Formarea și dezvoltarea conștiinței socialiste — ce integrează organic concepția materialistă despre lume bazată pe datele ști­inței și ale practicii sociale — este un proces necesar,­ logică al edificării societății socialiste multilateral dezvoltate și înaintării României spre comunism, un proces complex și de durată. In urma amplei analize întreprinse asupra istoriei reale și a istoriei culturii în general, a culturii moderne în special —filo­­sofia germană, socialismul francez, economia politică engleză —, Marx și Engels au descoperit că lumea nu se explică prin con­știința sau reprezentările pe care omul le are despre el însuși, ci prin relațiile materiale ale vieții. Descoperire epocală întru­cît pentru mulți dintre gînditorii moderni nu conștiința aparți­nea omului, ci omul aparținea conștiinței. Dintr-un predicat al omului, conștiința devenea un subiect cu puteri legiuitoare și astfel istoria societății omenești în totalitatea ei era considerată ca dependentă de conștiință. Concepția materialistă despre lume afirmă caracterul secun­dar al conștiinței nu în sens axiologic, ci în sens ontologic. Nu se neagă, deci, importanța gîndirii și a valorilor spirituale, ci doar ipostazierea acestora, transformarea lor­­ în entități de sine stătătoare, în esențe necondiționate de natură, de om, de viața socială. Recunoscînd rolul spiritului în transformarea revoluțio­nară a realității, materialismul dialectic și istoric desființează, totodată, vechea imagine denaturată, răsturnată, despre spirit ca factor prim și determinant al materiei, atît de asemănătoare cu reprezentarea religioasă, unde fiecare obiect­ are o cauză feno­menală, dar lumea în general ar avea o cauză transcendentă. Ex­(continuare în pag. 2) Ștefan CELMARE Deltă Cît de acasă se simte Adrian Podoleanu în ambianța cu lumină difuză, somnolînd între ape și aluzii de pă­­mînt, sub un cer fără anotimp și fără zenit, cu vege­tație încremenită într-o așteptare mocnită, ne-o dove­dește selecția „Peisaj în deltă“ de la Muzeul de artă din Iași, pe care mi-aș permite s-o consider o monogra­mă a semnăturii sale, adică chintesența identității artis­tice. Aceasta, fiindcă Podoleanu respiră și pictează în ritmul atît de intempestiv al deltei, cu organe perfide sub aparenta-i placiditate și cu orgoliul veșniciei disi­mulat în voit modestele efemere așezări omenești. Prin­­tr-un efort întreținut de renunțări repetate, Adrian Po­doleanu a ajuns la asceza griurilor care să sugereze (a­­tât doar) culorile dizolvate în fluiditatea suverană a o­­rizon­tului fără început și fără sfirșit. E atîta contopire de ritm și de sensibilitate retiniană încît dacă ar fi să se autoportretizeze pierdut undeva, în morfologia cadru­lui, după procedeul lui Rembrandt, Podoleanu ar prefera să se regăsească în cea mai umilă și solitară salcie în­genuncheată pe oglinda fără reflexe a apelor grele de aluviuni. E o lume în care lumina vine de undeva și de nicăieri, perlînd culorile într-un mod unic. Adrian Podoleanu a învățat discreția curgerii grațioase, uneori sub aburi de legendă, alteori într-un ceremonial de uriașă forță îndărătnică, de la aceste ape care duc cu ele vegetație și așezări omenești pe rădăcini de plaur, odată cu cerul devenit și el o deltă răsturnată. Tot ce pictează acest iscusit meșter al șoaptei tandre și al zîm­­betului înțelept, fie oameni, fie flori, e trecut prin pa­tosul nerostit al forței conștiente că naște o anumită lume. Adrian Podoleanu e modest doar aparent, atît cît iese deasupra griurilor îngălbenite de așteptare, în partea doar ghicită sub ape, e orgolios și încăpățînat pentru rezista și a triumfa asupra viitorilor. întreaga lui pic­a­tură e aceea a unui om al deltei, chiar dacă nu are lotca legată de șevalet și nici pagne în loc de pensulă. Aurel LEON

Next