Cronica, 1984 (Anul 19, nr. 1-52)
1984-01-06 / nr. 1
cronica Contribuții românești in orizontull ideilor Ștefan Odobleja și reversibilitatea energiei spirituale <"„ Să revenim la reversibilitatea energiei spirituale pentru a-i sublinia, și dintr-o altă perspectivă, importanța și pentru a sugera o posibilă dezvoltare a acestei idei cu adevărat geniale. Se știe că, in 1824, Sădi Carnot, în lucrarea Reflexions sur la puissance du feu, a enunțat cel de al doilea principiu al termodinamicii, devenit legea entropiei, după denumirea dată, în 1850, de Rudolf Clausius : căldura se deplasează întotdeauna de la sine de la corpul mai cald spre cel mai rece și niciodată invers. Consecința acestei legi este că, in Univers, există o degradare calitativă continuă și irevocabilă a energiei libere în energie legată. Energie liberă înseamnă entropie joasă, adică ordine, iar energie legată înseamnă entropie înaltă, adică dezordine. De aici, concluzia șocantă a transformării ordinii în dezordine, a cosmosului în haos. Ludwig Boltzmann, creatorul termodinamicii statistice, ajungînd la concluzia de mai sus — că tendința naturală a fenomenelor din lumea materială, moartă sau vie, este dezordinea — nemairezistînd criticilor vehemente ale celor care nu acceptau o astfel de concluzie, pentru că era opusă cunoștințelor științifice curente, s-a sinucis, încercînd să demonstreze cu prețul propriei vieți „tentația“ naturală a dezordinii. Dacă sînt acceptate concluziile ultime ale legii entropiei că, în toate procesele fizice naturale, tendința este de a se maximiza dezordinea, se ajunge la absurditatea că legea entropiei poate anula treptat celelalte legi ale Universului sau, cel puțin, ale diferitelor sisteme izolate. Sînt toate fenomenele energetice ireversibile . Iată că românul Ștefan Odobleja enunță legea reversibilității ca lege fundamentală care caracterizează în special energia spirituală, dovedind astfel că aceasta este deosebită de energia lumii fizice. Cibernetica, noua știință creată de N. Wiener, începînd din 1948, s-a ocupat în special de procesele de autoreglaj, fiind vorba de legăturile inverse realizabile în cadrul mecanismelor, incit atitudinea lui Odobleja este profund filosofică, reușind să evidențieze trăsături inedite proprii spiritului și energiei sale. Aici se află, credem, principala deosebire, favorabilă consonantismului, dintre intențiile lui Odobleja de a găsi legi generale ale psihicului, extrapolabile la alte domenii, ale fizicului, ale cunoașterii etc., și realizările ciberneticii, aplicabile la mașini și la alte domenii, dar în măsura în care acestea pot fi modelate după comportamentul mașinilor. De la psihic la lume vehiculează intențiile consonantismului , de la mașină la lume și la psihic s-a răspîndit cibernetica. în Psihologia consonantistă, pentru a analiza reversibilitatea, Odobleja a plecat de la prezentarea unor fenomene reversibile (pp. 177— 180), care aparțin psihicului, distingînd între reversibilități psihofizice și reversibilități psiho-psihice. De asemenea, el a făcut distincție între reversibilități energetice (recepție, reacție), între excitanți și senzații și între senzații și excitanți , și reversibilități energetico-materiale (înregistrare-reproducere) de la senzații la amprente și de la amprente la senzații. Reversibilitățile energetico-materiale sînt fenomene centrale prin care se realizează memorarea. Senzațiile se depozitează, păstrînd în mod virtual energie incit să fie posibila reversibilitatea lor. Odobleja numește fixație sau imprimare acest proces de materializare cu o extremă condensare a senzațiilor, într-un spațiu foarte mic. Procesul opus, reproducerea este o energetizare cu o detentă enormă și o colosală amplificare a imprimărilor memoriale. Astfel, memoria este posibilă deoarece senzația este reversibilă în felul următor : „senzația produce o impregnare memorială ; impregnarea reproduce senzația sub formă de imagine ; imaginea este, la rîndul ei, reimprimată, puțind fi din nou rechemată și reimprimată, aceasta putind continua la infinit“ (fig. 146, p. 178). Astfel, memoria este o „bobină“ care se înfășoară (înregistrarea senzațiilor) se desfășoară (reproducerea) și se înfășoară din nou (reînregistrarea sau înregistrarea imaginilor).. Folosind termeni fundamentali din psihologia senzației, a afectivității, a memoriei etc., din biologie, sociologie, economie politică, filosofie, morală, logică etc., Odobleja argumentează treptat existența reversibilității, în măsura în care se dovedește prezența psihicului uman în aceste domenii. Omul este dătător de sensuri , prin intermediul lui este posibilă reversibilitatea energetică și este împiedicată creșterea entropică, ar vrea parcă să spună Odobleja. Se desprinde astfel din filosofia lui Odobleja o concluzie importantă, privitoare la specificul spiritului în comparație cu energia lumii fizice : energia spirituală, nu numai că nu este entropică, dar ea creează ordine, dînd sensuri lumii fizice și sociale, ea este reversibilă și se poate păstra nealterată în cultura materială și spirituala creată de om. Desigur, aceste cuvinte nu sînt spuse, ci ne sînt numai sugerate de Odobleja. Dar credem că importanța travaliului său nu constă în numărul citatelor ce pot fi extrase din opera sa, ci în numărul sugestiilor și dezvoltărilor pe care aceasta le implică. în plus, multe din aceste sugestii, izvorîte din înclinația sa către reflecția filosofică, au fost și sînt treptat confirmate științific. De pildă, reversibilitatea psiho-fizică a senzației, despre care vorbeam mai sus, a fost dovedită experimental de cercetările întreprinse de psiho-fiziologii englezi N. F. Dixon și T. E. Lear, în 1963. Aceștia au arătat că, la om, perceperea conștientă a unui stimul extern depinde nu numai de sosirea lui în aria vizuală a creierului, dar și de activitatea simultană a acestei arii prin impulsuri nervoase, care provin de la structurile situate în trunchiul cerebral, mai vechi din punct de vedere filogenetic. Cu alte cuvinte, sînt mecanisme fiziologice care regizează atît „intrarea“ stimulilor cit și perceperea lor conștientă. S-a realizat, astfel, un model al percepției umane care seamănă cu un sistem radar menit să avertizeze din timp și în care toate semnalele, inclusiv cele ce îndeplinesc funcția de reacție defensivă, sînt receptate, evaluate și clasate în vederea unei (sau unor) utilizări. Produsul final al actului percepției este rezultatul ultim al unui șir de evaluări, realizat prin interacțiunea dintre informația receptată și datele de cunoaștere organizată, posedate de subiectul cunoscător. „Semnificația datelor noi este nu numai interpretată și reactivată în lumina unei experiențe anterioare, dar devine ea însăși un element determinant în percepția viitoare“ (vezi Brian M. Foss (coord.), New Horizons in Psychology, Penguin Books Ltd. England, 1966. tr. rom. sub titlu] Orizonturi noi în psihologie, Editura Enciclopedică Română, București, 1973, p. 78). Să punem alături spusele lui Odobleja, din 1938, pentru ca cititorul să poată compara intuiția sa genială cu descoperirile făcute, după douăzeci de ani, pe cale experimentală : „senzația produce o impregnare memorială ; impregnarea reproduce senzația sub formă de imagine ; imaginea este, la rîndul ei, reimprimată, putind fi din nou rechemată și reimprimată, aceasta putind continua la infinit“ (p. 178). , Nu stă în obiectivul prezentului articol prezentarea de exemple și din alte domenii ale complexului cognitiv uman pentru dovedirea reversibilității și a structurilor energiei spirituale logico-raționale. Exemplul dat este însă semnificativ pentru a înțelege cîteva aspecte esențiale în receptarea lui Odobleja. Gînditorul român a fost preocupat, printre altele, de generalizarea reversibilității, plecînd de la constatarea prezenței sale în cadrul fenomenelor psihice sau al energiei spirituale: în măsura în care și alte fenomene pot fi modelate după specificul ființei umane, acestea își etalează reversibilitatea și, prin urmare, se poate vorbi de universalitatea ontică și gnoseologică a legii reversibilității . Pentru a se face din Odobleja precursorul ciberneticii, s-a considerat că ideea despre reversibilitate poate fi pusă în corelație cu feed back-ul (conexiunea inversă), care stă la baza ciberneticii lui N. Wiener. Vom arăta, pe scurt, că realizările celor doi sînt total diferite și că Odobleja a inaugurat un domeniu nou de cercetare, cu perspective multiple și superioare de dezvoltare, pentru punerea în valoare a personalității și a resurselor sale spirituale inepuizabile. Cibernetica își originează cercetările în studiul mașinilor pentru a stabili „care sînt toate comportările lor posibile ?“. De fapt, cibernetica ar putea să fie definită ca un studiu al sistemelor care sînt deschise pentru energie, dar închise pentru informație și comandă — sisteme care sînt „etanșe la informație“ (Vezi W. Ross Ashly, Introducere în cibernetică, tr. rom., Editura tehnică, București, 1972). Cu alte cuvinte, comentăm noi, din punct de vedere cibernetic, sistemele interesează în măsura în care posedă acele elemente intrinseci, oricît de complexe, care să le permită să fie dinamice, fără a primi din afară alte informații, decît energie. Aceasta este admisă ca atare și nu interesează specificul său, nici transformările sale. Spre deosebire de punctul de vedere al ciberneticii, consonantismul este interesat, în primul rînd, de specificul energiei spirituale și de legitățile sale, care ar putea fi universale, în măsura în care faptele științifice ar putea fi modelate, cum spuneam, după specificul activității umane cerebrale. In felul acesta, activitatea lui Odobleja are, în primă instanță, o dimensiune filosofică și, apoi, o dimensiune științifică, în Concluzii generale la Psihologia consonantistă. Odobleja considera că teoriile expuse în lucrarea sa pot fi prelungite „în linie dreaptă spre înălțimile necunoscutului filosofic“, pentru a se ajunge la „cea mai modernă filosofie fizicochimică , la armonism“. Intr-adevăr, deși Odobleja se considera numai un psiholog, creația sa se ridică la nivelul unei filosofii realistdialectice, cuprinzînd valoroase idei care, preluate și dezvoltate metodic, pot deveni treptat precursoare ale unor teorii științifice nebănuite încă, aparținînd nu numai ciberneticii, dar și multor altor domenii științifice. Teodor DIMA - vț шт [UNK]т [UNK] [UNK] [UNK] [UNK] [UNK] [UNK]&l [UNK]у [UNK] [UNK] [UNK]т Dan HATMANU : „Pace“ 2 Prestigoasă activitate consamntă patriei și stiriei (urmare din pag. 1)dustrie și onora în țară și peste hotare prin aprecieri elogioase și impante distincții științifice, conferite de prestigioase insifii și foruri românești și din numeroase alte state ale lmui’i. Ampla reputație profesională de care se bucură în rdul oamenilor de știință de pretutindeni confirmă studii talentul excepțional și strădania tenace ce caracteează demersul creator al tovarășei Elena Ceaușescu, atribuția sa remarcabilă la orientarea întregii cercetăriințifice din țara noastră, la integrarea acesteia cu gineria tehnologică, cu producția și viața. In același hn, recunoscute unanim pe toate meridianele globuluint inițiativele sale puse în slujba intensificării și țării contactelor dintre oamenii de știință români și din ,e țări, pentru ca toate cuceririle geniului uman să f folosite în slujba progresului, civilizației și a unei vi mai bune pentru toți fiii Terrei, și nu împotriva acesta. Mesajul româsc de pace, de colaborare cu toate statele, indiferent orînduire socială, de făurire a unei noi ordini econome și politice internaționale este purtat cu înaltă dentate și strălucire în toată lumea de către reprezentanl noștri cei mai de seamă, în cadrul itinerariilor primeite de numeroasele vizite oficiale și de prietenie ale târâșului Niolae Ceaușescu și ale tovarășei Elena Ceaescu. Acesea conferă noi dimensiuni vocației milenare ,poporului român de conviețuire pașnică și bună înțeliere cu vrinii, cu toți cei ce se află angajați în frontul progresuli, al conlucrării rodnice și al împlinirii idealului dintoauna ale omenirii. Ca femeie și rină tovaișa Elena Ceaușescu constituie un minunat eîmplu psi modul în care îndrumă și sprijină, cu înaltă competiță, mișcarea de femei din România, preocupîdu-se sluitor și permanent de condițiile de muncă și viață a“ femeilor, dovedind mereu grijă atentă, părintască, cdă față de toți copiii țării, pentru asigurarea unui ma bun climat de învățătură și trai, de pace, stringat necară formării lor ca cetățeni demni ai societății e mîi. Aceste constante preocupări însuflețesc și dinainzează ificarea concretă a principiilor programatice ale particul nostru consacrate creșterii rolului femeii în viața soci . Tovarășă de vină a lăcăratului patriot și revoluționar, îi este mereu sprea străbătînd alături și neobosită țara, interesîndu-se îirecte viața oamenilor, de bucuriile și necazurile lor,dmplinirile și neîmplinirile ce le au, dovedind totdeaun atentă preocupare și reală solicitudine față de proMese acestora. însuflețitorul exemț de dăruire și pasiune în muncă constituie pentru to femeile din România, pentru fiecare dintre noi, un fernie imbold de a face totul pentru a înfăptui exemi propriile sarcini, pentru a ne angaja mai ferm în starea idealurilor socialismului și comunismului pe postul scump al patriei. Viața sa de exces de luptă și muncă asiduă consacrată zidirii unei panii demne și prospere o omagiem la acest început an prin profundul nostru respect, via recunoștințehtru neostenita-i activitate, aducîndu-i un cald omaj îngemănat cu cele mai frumoase gînduri de bine, ură de viață îndelungată și putere de muncă pentru împila cu succes și pe viitor a înaltelor misiuni cu care fost investită de partid și popor. Tradiționalului mulți ani cu sănătate“ îi asociem hotărîrea noastră , munci mai bine, cu mai mult spor, de a dărui pei îndrăgite și nouă înșine noi înfăptuiri și succese semnate în toate domeniile, spre creșterea prestigiu internațional al României contemporane. „La mulți, iubită tovarășă Elena Ceaușescu!“. Este urareastră străveche, ce face azi să vibreze mai intens sufla românească, la gîndul marilor împliniri cu care sînt h hotărîți să împodobim în anii ce vin cununa de victoii patriei-mame și tricolorul neînfrînt. 24 ianuarie 1859 implicațiile internaționale ale unui proces istoric (o urmare din pag. 1) birile vădindu-se de la epocă la epocă, de la popor la popor. Istoricii noștri sînt de acord că românii relevă trecerea la conștiința națională, modernă, în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, cînd se dezvăluie și conștiința necesității unității politice, adică de stat. Este vorba, așadar, de secolul iluminismului și apoi al propagării principiilor revoluției franceze. Atunci, drepturile omului au fost extinse, fie și, inițial, teoretic, asupra drepturilor națiunii. Se spune însă că una din trăsăturile fundamentale ale iluminismului a fost cosmopolitismul. Este adevărat, numai că trebuie de îndată să facem precizarea că iluminismul a fost cosmopolit în țările unde națiunile erau deja alcătuite în state, dar a devenit național acolo unde popoarele se angajaseră în procesul formării națiunilor și luptau pentru crearea statelor naționale independente. Referindu-ne la acest din urmă proces pe teritoriul României, ne-am îngădui să readucem în memorie cîteva particularități. Constituirea națiunii române și a statului național își are temeiurile, se înțelege de la sine, în însăși structura socială a țărilor române și în nivelul dezvoltării conștiinței naționale. Am cădea însă într-o gravă eroare dacă am proceda în mod mecanic la conjugarea raporturilor cauză socială-efect politic. După cum, se știe, forța conducătoare în procesul istoric al emancipării naționale este, de regulă, burghezia. Or, în țările române în acea perioadă istorică, burghezia, ca clasă socială, era relativ slabă, ceea ce ar îndritui chiar și supralicitarea unor motivații fundamentale de ordin extern în explicarea propensiunii rapide a mișcării naționale. Forțele motrice, cele care au determinat atingerea obiectivelor naționale, nu s-au introdus însă din afară, ci s-au aflat în interior. Revenind la ceea ce am numit eroarea alunecării spre înțelegerea mecanică a raporturilor între cauză socială și efect politic, este locul să amintim că nu întotdeauna forța mișcării naționale depinde integral de forța burgheziei ca clasă socială. Adică, nu este vorba numai de burghezie ca clasă socială, ci și, în general, de purtătorii ideologiei burgheze: în Principatele Române, unde nu existau în secolul al XIX-lea nici despotism neîngrădit, nici feudalitate de tip clasic, burgheziei, fie ea și slabă, i s-a atașat o mare parte a boierimii care, fără să abroge de la rang, profesa concepții și chiar îndeletniciri burgheze. Mai mult, în lupta pentru unitate național-politică s-a alăturat și o mare parte a boierimii conservatoare, adversară a abolirii proprietății feudale. De altel, unirea vamală între Muntenia și Moldova realizată în 1847 (negocierile au început în 1835) a fost opera acelei boierimi. Este deci perfect justificată concluzia că formarea și dezvoltarea conștiinței naționale se integrează unui proces cu o evoluție parțial autonomă, ca multe dintre fenomenele spirituale, că anumite împrejurări de natură politică, spre exemplu contactele cu centre străine avansate din punctul de vedere al vieții spirituale, îngroșarea efectelor dăunătoare ale dominației Străine etc. contribuie la accelerarea dezvoltării conștiinței naționale, ridicînd-o la un nivel pe care condițiile pur materiale și structura socială singure nu ni s-ar putea explica, în cazul românilor, toate aceste considerente dobîndesc un spor de greutate date fiind comunitatea de viață materială și spirituală, deplina unitate a limbii, credința și obiceiurile comune, statutul politic internațional identic al principatelor, confruntarea cu aceiași adversari externi etc., însușiri care, după cite știm, n-au fost contestate nici de cei mai pătimași adversari ai idealurilor naționale românești. Semnificativ este că, spre deosebire de alte națiuni, dorința de unire a românilor a fost cvasiunanimă, infima minoritate a separatiștilor recrutîndu-se din cîțiva mari boieri și veleitari fără speranțe minați de interese personale și aflați de mai multă sau de mai puțină vreme în serviciul unor puteri străine. Cercetătorii procedează în mod științific atunci cînd măsoară forța unui act sau proces istoric și prin dimensiunile și potența opiniei publice. Numai că impasul se face simțit odată cu încercarea de a defini ceea ce era opinia publică a secolului trecut în Europa de est. Oricum, opinia publică nu poate fi redusă la știutorii de carte, fie și pentru că doleanțele societății n-au fost exprimate doar prin scris și dezbateri de largă publicitate. în această privință, dovezile abundă. Apoi, marile răsturnări politice din secolele XVIII și XIX, revoluțiile europene au fost conduse de minți luminate, dar au fost înfăptuite de neștiutorii de carte. Revenind la Principatele Române, istoricul are la îndemînă un mare volum de probe ale reprezentanților Puterilor garante, inclusiv ale celor antiunioniste, impresionați de unanimitatea dorinței de unire, de voința și înțelepciunea deputaților țărani analfabeți în Adunările ad-hoc, de satele așteptînd în cîmp, în toiul nopții, pe membrii Comisiei europene pentru a manifesta în favoarea Unirii, de mulțimea „oamenilor de jos“ care îl revendică pe moldoveanul Al. I. Cuza. Atunci cînd, în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, românii dau semne de înțelegere a necesității, în perspectivă apropiată, a unității afiapolitice, cabinetele euro] aflați încă în stadiul pe TM1 unui început de individizare a chestiunii române în internațional. Răscoala cotre Horea, Cloșca și Crișan t rannsilvania (1784), conti 12' O problemă românească f‘ind Austria, nu însă și înil,nnternațional. Cum bine a fost spundamentul dreptului ginți’in secolul al XVII-lea îl *struia sistemul echilibrului F *n~ ducea la împărțirea etoților pentru o „justă“ balan*01țelor menită, chipuri sau31_ gure pacea și liniștea TM . Această „justă“ balanțe acea și refăcea în dauna >°șelor. Austria și Rusia își,11’ ,au avansul în sud-estul meritului sub semnul crucii eliberării creștinilor, dar! profit propriu, nu alemâ33],1 național-statale. Lozinci. °.x.is”mului țarist se va fui inițial fertilă, dar experime tralte de români o vor lini*lza.l n nord de Dunăre, pot servindu-și strălucirea Таа doar pentru o sumă dapi , mai mult sau mai pu zgrijite. Franța vede în cu. i.na" vitabilele amnerii Politică, un aliat natural. Anglia află de-abia la sfîrșit se ° lului al XVIII-lea că Ins.se apara, fi la Bosfor, de aiagma integrității Imperii Uman în prejudiciul popilor subjugate în sud-estul continentului. Acel sistem al citlbrului de forțe a însoțit mărirea Poloniei și disparitii de harta Europei în lomoment ce a făcut ca țările române sa se afle înconjur cele *ге1 mari imperii liiteare vecine, pînă la pășiră lor. Epopeea nico*ana a însemnat o veritabilă și dureroasă decepție pentru numeroase popoare, ea provocând și o goană paroxistică după acaparări teritoriale destinate să fortifice taberele beligerante. Cînd toată lumea sa, de ce să nu luăm și noi, îl întreba în 1806 Rumianțev pe Savary. Reacția antinapoleoniană a purtat însă un dublu caracter numai aparent paradoxal : feudal și național, tocmai pentru că împăratul măturase sau nu mai zdruncinase orînduielile și mentalitățile închistate feudale chiar și în zone neatinse de trupele sale. In statele germane, apelul lui Fichte este un reflex al trezirii conștiinței naționale iar în statele italiene carbonarismul inaugurează o mișcare care va cauza spaime și insomnii în palatele principilor „legitimi“. Destinul politic al țărilor române se integrează unui tablou din care se desprind, departajate prin linii viguroase, un subiect — marile Puteri, și un obiect ■— grupările etnice oprimate, ducînd o luptă cu izbucniri violente însă nu numai pentru supraviețuire, ci și pentru emancipare într-o perioadă de formare a conștiinței naționale. Soarta acestora din urmă a fost mereu atașată dezlegării unor „mari interese“ străine. Cîteva elemente în plus agravează situația Principatelor Române, și anume : a) ele sînt cheia porților ce deschid drumurile dinspre nord-est către Ungaria de est, Dunărea de Jos țările sud-slave și Contantinopol ; b) ele formau o legătură subsidiară în plan geo-politic cu soarta Poloniei și c) se identificau cu un aspect esențial al „chestiunii orientale“, această „hidră diplomatică“ — cum a numit-o Benedetti.