Cronica, 1990 (Anul 25, nr. 1-52)
1990-01-05 / nr. 1
cronica2 De ce nu noi ? Țara asta de un singur lucru nu s-a putut plinge de existența eroilor. De la începuturi pînă azi, a existat mereu momentul în care românul, om pașnic și duios, crezînd în Dumnezeu și pămînt, a trebuit să-și răpună dușmanul iar acesta cădea nu atît de armă, ci de vijelia românului în luptă. De clte ori a fost nevoie să-și apere hotarele, femeia și copii, demnitatea și libertatea, românul a pus mina pe topoare și coase, pe ghioage și furci, pe sabie și pușcă, a luptat, a căzut dar a învins, sîngele lăsat pe cîmpul de luptă urcîndu-se în icoane, în culorile drapelului și în amintirea celor rămași. Acum însă ?!! Acum, însă, Dumnezeule, eroii de acum pe ce să fi pus mina?! Cu ce să fi tras decît cu fulgerul revoluției, decît cu glasul lor atit de tînăr crescut dintr-o revoltă atît de matură ?! Pentru că, văzind ei, fabuloșii tineri, că nu mai vin nici americanii părinților, nici rușii perestroicăi..., au venit ei înșiși, ei, cei pe care-i admonestam, dintr-o intoleranță mult prea convențională — ba că au părul prea lung, ba că poartă pantaloni prea scurți, ba că muzica lor e prea gălăgioasă... Au venit în blugi (atît de greu procurați) blugi neblindați, cu plete neprotejate de caschete și cu un glas în care se mai găseau urmele unui rock nevinovat, au strigat libertate, adică putința de a ride, de a iubi, de a vorbi cu niște cuvinte neascunse după gratiile lozincilor și a unei ideologii necruțătoare. Deci Ei, Domnii Tineri, Domnii Copii au murit. De ce n-am murit noi?! Pentru că, Doamne Dumnezeule, nu puteam muri de vreme ce într-o mare măsură eram morți mai demult. Eram morți de frică. Și după ce această moarte ne ocupa, ne punea la dispoziție toate mijloacele întreținerii unei existențe ce nu mai avea nici o asemănare cu noi, nici o legătură cu numele nostru. Saci de frică pe două picioare, ne rostogoleam haotic, fără nici o direcție, prefăcîndu-ne că, totuși, știm cum ne cheamă și că avem un sens. Revenindu-ne încet, încet la forma noastră firească, recăpătîndu-ne, deci, contururile umane, primul drum ce trebuie să-l facem este acela către tribunalul, instituit de propria noastră remușcare, să semnăm concluziile în care se stabilește că „eh, tinerii aceștia !" sînt viii noștri — așa-ziși morți — iar noi am fost morții — așa-ziși vii. j Domniile lor. Tinerii, desigur, n-au vrut sa fie eroi dar. Doamne Sfinte, acum ei sînt eroi și eroi vor rămîne în veci. Și în loc să aibă parte de sărutarea dalbelor fete, i-au sărutat pămîntul și sînt sigur că în ultima lor clipă, tot ce au mai auzit a fost „O, ce veste minunată !“ C. POPA Triumful libertății Trăim un moment extraordinar în viața patriei noastre. Oprimat de o dictatură necunoscuta încă in istorie, care l-a adus în pragul abisului, poporul acestei țari renaște astazi din propria lui suferința. Este o măreața înălțare a brațului și a frunții, o victorie Împotriva fricii. Speranța renașterii naționale este acum o imensă aripă ce bate, ocrotitoare și semeață, deasupra întregului popor care înfruntă cu vigoare înzecită ultimele forțe hidoase ale opresiunii și ale întunericului. Poporul nostru își regăsește demnitatea umilită cu dispreț atîta vreme și — ca printr-un miracol — își recapătă puterea sufleteasca măcinată în anii tiraniei. Visurile de libertate făurite în taină, în vremea terorii odioase, de către orice om cinstit, sunt acum o forță de viață nouă fără egal în ființa românească. Ceasul biruinței și al libertății ne-a fost adus de popor. In aceste zile de luptă eroică, în care mulți oameni au căzut pradă cruzimii ticăloșilor pregătiți special ca să oprime și să distrugă, poporul nostru, împreună cu viteaza lui armata, dă cel mai sever examen în fața istoriei. Este un examen unic al inimii și al minții. Această vitejie este expresia supremă a conștiinței lui de popor istoric european a cărui individualitate și putere sufletească vin din marele stejar al ființei strămoșilor noștri. . .... Trăim un ceas de mare încordare și fericire. Numai dacă suntem pătrunși adine de conștiința sacră a datoriei, putem reclădi, cu brațele și cu mintea noastră, o nouă patrie spirituala a cărei frunte să fie intr-adevăr în lumină. Numai prin munca si vrednicia noastră, prin înfrățirea descinsă a tuturor oamenilor cinstiți și de bine,_ țara românească poate să renască la o nouă viață na. Triumful libertății noastre pecetluite cu sîngele martirilor sună ca o chemare sfînta la munca, la demnitate si vigilență, la o afirmare deplina a competențelor și a valorilor sufletești ale națiunii în atmosfera adevărului și a democrației. Mihai DRĂGAN Ucigașii cărților De numai două săptămîni putem spune cu capul sus, că suntem români, romani demni și chiar mîndri, chiar daca avem cu toții sufletele cernite de uriașa jertfă de singe , plătită de generoșii noștri tineri, de Armata Romana. .La 6 ---------- -_a afirmat ca, la un post de televiziune francez s-a afirs 22 decembrie ’89, România a devenit „constanța însîngerată a Europei" ; poate chiar a lumii , o publicație iugoslavă aprecia răsturnarea sinistrei dictaturi ca fiind cel mai important eveniment politic al anului ce se încheie. Dar nu numai tinerii României au plătit greu această uriașă izbîndă, ci și cultura română. Am urmărit cu toții (în seara de 27 decembrie), cu sufletele înlăcrimate, un reportaj al Televiziunii Române Libere realizat în sălile goale, cu pereții ciuruiți de gloanțe și fără geamuri, ale Muzeului Național de Artă din clădirea palatului. Și acolo s-au produs pierderi ireparabile, am văzut tablouri ciuruite de gloanțe sau numai scrumul rămas din picturi celebre. Am înțeles totuși din comentariul Ruxandrei Garofeanu că foarte multe tablouri au fost ascunse de oameni cu suflet mare și nemăsurat curat, iar colecția de artă românească a rămas practic intactă. Și chiar unele tablouri căzute victime troglodiților, ieșiți din cavernele betonate și perfect utilate, construite din ordinul mîrșavului călău sub întreg centrul Capitalei, vor putea fi totuși restaurate — desigur cu un imens efort. La Biblioteca Centrală Universitară, din inima Capitalei și a României, a ars însă totul : manuscrise și corespondență unice ale lui Eminescu, Creangă, Arghezi și atîtea alte mari valori ale neamului, incunabule și cărți rare. Ura tiranilor împotriva cărților, a culturii, a spiritului nu reprezintă ceva nou; și hoardele brune ale caporalului de la Berlin au ars operele lui Goethe sau Schiller, dar crima împotriva cărților de la București, de fapt chiar a culturii universale,întrece orice închipuire. Și la noi s-au ars cărți în anii stalinismului, iar atîtea alte comori ale culturii naționale au fost interzise. Dar atunci exista măcar scuza că ne aflam încă sub ocupația trupelor „eliberatoare". Probabil că acest templu al cărților, situat exact între cele două sedii ale cizmarului ajuns împărat ca șef al partidului și ca șef al statului) îi stătea de mult ca un spin în ochi. Nu întimplător, la parterul clădirii se deschiseseră niște magazine „de lux" care vindeau sticlărie, ceasuri și bijuterii, de fapt sclipiciuri, în loc ca acest spațiu sa adăpostească expoziții de carte și de artă, iar pe lista neagră a regimului ceaușist, pregătită spre a fi „consultată" în caz de „contrarevoluție", Biblioteca Centrală a ocupat — după cum s-a văzut — un loc de frunte. Nu pot să cred că acei care au incendiat scumpele noastre cărți și manuscrise au fost români, după cum nici nu pot să dau credit total informațiilor despre mercenarii străini care ne-au asasinat tinerii, în absența unor probe materiale prezentate de mediile noastre de informare. Tocmai de aceea aș dori să văd pe micul ecran o astfel de bestie capabilă să transforme un asemenea tezaur al culturii neamului in acea lară oribilă, cum se exprima reportera televiziunii ; desigur, dacă o astfel de reptilă va fi fost prinsă de mulțimea aflată în Piața Palatului, în acea eroică și tragică seară de 22 decembrie 1989. Știm cu toții că ne află și acum la ora renașterii și a reconstrucției, nu la aceea a răzbunării și a răfuielilor. Pe de altă parte, meseria mea este predarea matematicii, iicit sunt mai obișnuit cu limbajul concis și precis al relațiilor. Nu regret totuși cuvintele „tari" folosite mai sus, cred ca sunt de fapt prea blinde. Și tocmai pentru că acum trebuie să ne gîndim la ce este de făcut avansez cîteva sugestii. De fapt, chiar reportera IvRL a lansat apelul de colectare a unor manuscrise și cărți rare, în vederea refacerii patrimoniului Bibliotecii Centrale, chiar dacă pierderile produse sunt ireparabile. Tot în acel reportaj de miercuri seara am văzut studente de la Academia de Arte frumoase (fostul Institut de arte Plastice) care ajutau la degajarea clădirii de mo. 51 pen ușa. Desigur, reconstrucția sediului Bibliotecii Centrale va fi executată de arhitecți și constructori de profesie , cred că unii voluntari (mai tineri sau mai puțin tineri) vor putea aduce un ajutor prețios. Voi fi unul dintre ei. Dr. Alexandru CARAUȘU Institutul Politehnic Iași Visul nostru nerostit Ne-ai umilit, o vreme, Ceaușescu, făcîndu-ne sa repetam, literă cu literă, ca tine, banalitățile și gogorițele tale și ale altora ca tine; ne-ai închis orizontul, limitîndu-l la „opere alese" scris< а [UNK] [UNK] sub numele tău ; ne-ai obligat să aplaudam orice ridicare de ton a ta ; n-ai acceptat nici măcar murmurul nostru, necum rostirelimpede a adevărului verificabil oricînd de orice om de bună-credință , ai vrut să ne dezobișnuim sa cmtarim argumentele pro și contra, obligîndu-ne să spunem da atunci cînd gîndeam nu ai vrut și ai reușit, cit ai fost dictator —- să suprimi dialectica pe care o proslăveai mincinos ; ai vrut să ne scoți din multicolora Europă și să ne trimiți în partea întunecată, nu în cea luminoasă, înțeleaptă, a lumii de unde provine rădăcina numelui tău de ceauș („ușier, aprod, sergent de infanterie") ; ai vrut să nu putem face nimic pentru adevăr și dreptate, luîndu-ne orice posibilitate de organizare și de expresie a gîndului personal, dîndu-ne un trai dominat de frică. N-ai reușit să faci acestea decît o vreme, pentru că nu puteai să te faci definitiv, cum nimeni nu poate. Visul nostru nerostit — Programul Consiliului Frontului Salvării Naționale l-am ținut tăinuit, ca să putem supraviețui și pentru ca să putem crește și educa fiii și fiicele noastre cum știam de la părinții și bunicii noștri, tinerii care nu te vor ierta. Acum toți te blestemă și-ți cer socoteală. Ai destinul tuturor tiranilor, tu, care credeai că vei scăpa de el. Și toate acestea pentru că, pentru a-ți putea jefui ca nimeni altul poporul, „N-ai vrut decît spinări încovoiate Și guri deschise laudelor tale" (Al. Vlahuță, 1907) Ceea:, ce ai făcut nu este nici știință, nici politica științifică, nici filozofie umanistă. , Să ia aminte toți tiranii, născuți sau educați tirani, și să se retragă la timp în obscuritate, fiindcă, altfel, vor avea soarta ta. (Să se facă ușieri, aprozi și sergenți, nu președinți de țară). Nici un popor — cu atît mai mult cel al nostru — nu a vrut și nu val vrea tirani. Poporul a fost, un timp, sub ocupație ceaușistă, și acum s-a eliberat. Ne vom face, fără tine, și împotriva ta, viitorul. Petru ZUGUNELOAE Uitasem să zicem Uitasem să rîdem, dar nu uitasem să plîngem; nu ne-a văzut nimeni lacrimile pe obraji, nici după Brașov, nici după Iași, nici in timpul Timișoarei ? Dar atunci lor de ce li s-a făcut frică ? Uitasem să vorbim, dar învățasem să tăcem , nu a înțeles nimeni despre ce tăceam ? Dar atunci lor de ce li s-a făcut frică ? Ei care n-au știut niciodată ce-nseamnă să plîngi, ce-nseamnă să taci... lor de ce li s-a făcut frică ? Uitasem să rîdem, dar nu uitasem să plîngem... Despre multe a tăcut poporul român, dar cei care știau numai să vorbească știau și să asculte numai pe cei care vorbesc... Și dacă vorbeau atît de tare de ce li s-a făcut frică ? Despre multe a tăcut poporul român, dar cînd a trebuit să tacă despre Timișoara, și-a adunat toată disperarea în cea mai explozivă dintre frazele limbii române : Pînă aici ! Și a urmat Bucureștiul... Și oamenii au început să alerge pe străzi, să rîdă, și să strige cea mai europeană dintre frazele limbii române . Suntem liberi ! I). IRIMIA A fost să fie o zi A fost să fie o zi de decembrie din săptămîna Crăciunului, a fost să fie ca această renaștere a neamului să coincidă cu nașterea Mîntuitorului de care mulți ne-am îndoit și îndepărtat în această perioadă de dureroasă amintire, care a trecut. Prin norii de fum, cu miros de moarte, ai exploziilor, Dumnezeu și-a plecat privirea spre acest popor oropsit. Puterii acum a crede în el și în acest neam care a uimit lumea cu hotărîrea și forța lui, cu setea nestăvilită de a fi liber. A luptat visînd. A plînns și s-a bucurat visînd. Visăm cu toții ca nimeni să nu ne mai însîngereze sufletele și să ne umilească. Visez, în acest timp al faptelor care ne-au trezit din amorțire, ca niciodată să nu ni se mai strige în față ; „noi nu avem nevoie de poeți, noi avem nevoie de muncitori", așa cum mi-a strigat un fost secretar de partid al unei întreprinderi tîrgureșene pe care am fost nevoit să o părăsesc și să caut spirit, înțelegere și iubire de oameni pe pămîntul Moldovei. Visez ca poetul, scriitorul în general, să poată trăi din ceea ce scrie, fără să fie obligat să se îndeletnicească cu tot felul de munci, uneori aproape umilitoare, pentru a putea exista, munci pentru care nu are nici pricepere, nici dăruire, ca pentru tot ce e împotriva destinului său. „Eu nu știu decît să scriu, nu știu face altceva," afirma cea mai scumpă poetă a sufletului meu, Ana Blandiana. Prieteni, cetățeni români ! Lăsați-vă poeții să scrie ! Datul lor e să fie in slujba cuvîntului. A fost să-mi trăiesc viața de pînă acum sub dominația a două odioase dictaturi, mi-a fost dat să văd îngenuncherea țăranului și nedreptatea făcută copiilor care nu erau primiți în școli superioare pentru că părinții refuzau să se despartă de avutul lor, de pămîntul lor, de viața lor de pînă atunci, mi-a fost dat să duc dorul fraților mei azvîrliți în frigul și Intunerecul Jilavei și ai altor închisori pentru că au îndrăznit să gîndească și altfel de cum ne era impus. Dar nimic nu mi-a cutremurat mai tare ființa decît copiii însîngerați ai Timișoarei, ai Bucureștiului și Sibiului, femeile și bătrînii uciși. Acest singe ne face să ne simțim vinovați pentru faptul că mulți dintre noi nu am făcut nimic sau am făcut prea puțin pînă acum. Acestui singe va trebui ca, îngenuncheați, să îi cerem iertare. A fost să fie o zi de decembrie cînd în noi cei mulți, începea să își facă loc teama de intunerecul și frigul iernii. Acum, cînd vocile acuzării ca niște voci implacabile de arhangheli coborîți pentru judecată mai stăruie încă în auzul nostru, să visăm, să visăm și să facem în așa fel ca visele noastre să se întrupeze în adevăruri. Ion DUMBRAVĂ Ieșirea din Apocalipsă Nu de puține ori m-am întrebat, de ce atita opresiune? De ce buna credință, sinceritatea, bunul simț — de ce toate sînt interzise și condamnate ? Merg pe stradă, prin casă, discut cu prietenii — Nu se poate. Nu se poate. Este înfricoșător, este apocaliptic. Nu este posibil. Nu este posibil. Cu ce a greșit poporul român în fața lumii, în fața lui Dumnezeu ? Este abominabil. Am fost reprimați. Am fost devastați sufletește. Să evoc scene din contactele mele cu dezgustătorii slujnici de la reviste și edituri („așa sînt timpurile", „facem aceasta pentru a nu fi desființată revista, editura", „vă cred, sînteți tineri, viitorul vă stă în față", „poemele dumneavoastră sînt metafizice, pot fi interpretate" — cuvinte ! Cuvinte ! ar fi prea puțin, enorm de puțin. Peste tot plana, exista groaznica fantomă a dictatorului, a tiranului. Cînd pe data de 20 decembrie am fost arestat, pentru ziua de 14 decembrie 1989, speranța ieșirii din apocalipsă începea să existe în mine mai aprig, cu toată ființa credeam în libertate. Am crezut. Am învins, îmi cer „scuze" față de fratele-poet Florin Iaru, față de fratele-poet Călin Angelescu, față de fratele-poet Marius Petrescu. Fraților, pentru credința noastră în adevăr și dreptate am fost bătuți, umiliți, am fost condamnați la moarte. Ticăloșii ! Ticăloșii ! Ticăloșii ! Am crezut. Am învins. De astăzi înainte vom scrie în libertate. Pe distinșii sfătuitori să-i întreb: în ce credeau dînșii ? Incultură ? Nici vorbă ! Credeau în demagogie și în incultură. Apostolii lor au fost executați. 25 Decembrie 1989, ora 21.00 Aurel ȘTEFANACHI Durere și creativitate Clipe fierbinți, rafale de mitralieră, rafale de lacrimi și cascadă de lumină , banderole albe, tricolore și halatele albe ale celor aplecați să salveze vieți omenești ; cine poate uita ? întreg poporul salvează azi această palmă de pămînt minunat zămislită de Dumnezeu ca un rai, Edenul Libertății pentru care însă lupta n-are sfîrșit. Sănătatea trupului, dar mai ales a sufletului acestui popor a avut de suferit. Stă în puterea noastră, uniți în cuget și simțiri, să veghem pentru realizarea acesui scop. Cercetarea științifică, atît de vitregită, iată, poate acum să ajute. Șansa științei libere, nemonopolizate, cu ieșire la informația internațională, este de acum o realitate. Liviu PENDEFUNDA Gînduri libere De mai bine de un deceniu, marile biblioteci ieșene nu au mai putut procura cărți și reviste științifice străine, prin care atît cadrele didactice, tinerii studioși, cît și oamenii de specialitate să poată menține contactul cu cele mai noi frămîntări și realizări ale inteligenței umane. Motivul ? Nu mai existau fonduri valutare pentru ca cei meniți științei și tehnicii să poată cunoaște plenitudinea spiritualității creatoare ce înflorea în restul lumii. Și totuși... Abia în acele zile fierbinți ale sfîrșitului de an 1989 am aflat cu toții un fapt ascuns cu grijă — ca atîtea multe altele , valuta respectivă, cîștigată din marea trudă a poporului român, ea exista, dar era pur și simplu furată și depusă la bănci străine, în conturile personale a cîtorva „persoane nobile", sau era folosită la dotarea complexă a detașamentelor instruite să asigure represiunea internă... Iată deci că pe cînd nu curgea încă pe străzi sîngele nevinovat, crima premeditată a izolării și a întemnițării unui întreg popor era totuși în plină desfășurare, în baza unor scheme atît de perverse, încît limbajul nostru de oameni cumsecade nu ne oferă cuvinte de comparație. ... Pentru a susține interesul privind continua înnoire care se producea în creația științifică și tehnologică din lumea întreagă, din puținele texte specifice pe care le obțineam de ici și colo, cu colaborarea redacției „Cronica", am menținut aici la Iași, serialul de popularizare „Noi orizonturi ale cunoașterii". La dorința multor cititori, această rubrică va fi menținută și în continuare, cel puțin pînă în momentul — nu prea îndepărtat — în care bibliotecile ieșene — ce au frumoase tradiții în dezvoltarea culturii românești — vor beneficia din nou de atît de necesarul aport al informației științifice moderne. Și îmi va fi cu mult mai plăcut acum de a aduce această contribuție, căci descătușarea gîndirii și a exprimării în orizontul adevăratei libertăți — obținută din păcate cu jertfa zecilor de mii de eroi necunoscuți — nu va mai fi barată de arbitrara cenzură privind ceea ce „este voie să se scrie“. în același timp, sper că sub calda lumină a eliberării spirituale, la susținerea unei tribune libere a unor „Noi orizonturi ale cunoașterii" vor mai participa și alți iubitori ai relevării modernelor gîndiri și realiări umane. în fapt, este atît de necesar, atît de frumos să oferim celor doritori, celor însetați de cunoaștere, din ceea ce reușim „să adunăm" mai Florin GHEORGHIȚA Nu au nimic simt Nu umblă călări. Nu țin bărcile de carne sub șea, dar ca și barbarii veacurilor de început ale lumii n-au nimic sfînt. Pofta sîngelui și cruzimea fără seamăn le este legea firii. Trec totul prin foc și sabie. Nici măcar o fărîmă de bunătate n-a supraviețuit în sufletul lor de oameni ai acestui sfîrșit de mileniu. Au fost numiți teroriști, pentru că în aceste zile eroice, dar atît de tragice, cînd logica lucrurilor arăta limpede că dictatura s-a prăbușit, ei au continuat cu o ferocitate fără seamăn să omoare oameni nevinovați. Monștri născuți din monstruozitățile „epocii“. Parcă n-au supt lapte de mamă, ci cucută. Sînt expresia zguduitoare a alienării, care n-a fost numai a dictatorilor, ci i-a contaminat pînă la fanatizare și pe slugile acestora. Cite întîmplări trăite în aceste zile nu fac dovada peremptorie a acestui fapt ! Dar una mi se pare cu totul și cu totul zguduitoare. Peste București, ca și peste celelalte așezări martire ale revoluției, au trecut pustietoare războaie. Cotropitori de tot felul au pus vremelnică stăpînire pe aceste locuri. Dar pînă și acești neprieteni, chiar dacă nu s-au închinat în fața templelor noastre, măcar nu le-au profanat. Cine și-ar fi închiput că tocmai din lăuntru să se petreacă această grozăvie ? Imaginile terifiante ale clădirilor Muzeului de Artă și Bibliotecii Centrale Universitare, din care au mușcat gloanțele, grenadele, șrapnelele, pe care le-au mistuit flăcările, vorbesc despre barbari și barbarie la acest sfîrșit de mileniu, cînd credeam că valorile umanismului sînt mai acasă la ele ca oricînd in lumea de azi. Se spune că istoria nu trebuie să se mai repete. Da, niciodată, niciodată. Puritatea revărsată la celălalt pol, puritatea tinerilor, care au înfruntat gloanțele, care ne-au deșteptat la viață, ne-au trezit din „somnul cel de moarte“, ne dă speranța că barbaria nu se va mai putea naște printre calculatoare, sateliți, flori, lacrimi, mașini și mai ales oameni. Se afirmă pe o bună dreptate că românii sînt un popor blind, că răbdarea lor e fără margini. Dar ci’arii din plasma blîndeții se pot naște barbați, care neavînd nici un Dumnezeu, au plăcerea cinica de a bea sînge și de a ucide tot ce este frumos pe fața acestui pămînt, tot ceea ce IT °?^eî11,1 au iscat ca frumusețe a sufletului lor Ucida-i toaca ! Grigore ILISEI Există oare un model pozitiv al carierei ? Max Scheier, filozof de la începutul secolului nostru, recunoștea doar două atitudini fundamentale ale omului : cea a omului nobil și cea a omului de rînd, criteriul de deosebire fiind pentru el comportamentul față de valoare. Omul nobil, descoperind ceva ce reprezintă pentru el o valoare, se va strădui să o atingă, să i se asemene, indiferent de opinia celor din jur. In aceasta aspirație poate fi oprit doar prin descoperirea altor valori mai înalte. Omul nobil va crea pentru satisfacția lui însuși, nu pentru popularitate, impunere în fața altora ori foloase materiale, va învăță pentru a căpăta cunoștințele pe care le consideră valori și nu pentru a dobîndi titluri sau glorie. Postura omului de rînd este marcată de înclinația de a compara, ceea ce înseamnă că înainte de a sesiza valoarea, trebuie să o observe la altul iar existența ei o afirmă abia atunci cînd vede că îi lipsește ceva ce au alții. . Comparația valorilor s-ar putea constitui astfel in principalul conținut al noțiunii de „carieră“, firește dacă nu vrem ca prin ea să exprimăm sensuri cu care nu are nimic comun. In fond, a face carieră nu înseamnă altceva decît a te evidenția, a urca mai sus față de situația altora. Nici dacă nu afirmăm că a făcut carieră cineva care a creat o mare operă rămasă încă necunoscută sau prea puțin cunoscută în timpul vieții sale (Eminescu, poetul polonez Norwid, și mulți alții). Se pot deosebi în noțiunea de carieră trei momente principale : urcușul pe treptele ierarhiei sociale, în înțelesul cel mai larg, la nivelul unei țări sau al lumii, cât și în înțelesul îngust, al grupei profesionale de colegi concurenți ; ascensiunea rapidă pe posturi tot mai înalte fără vreun motiv special, dar despre acest gen de ascensiune nu spunem că reprezintă o carieră ; problema este ca rapiditatea urcușului să fie mai mare decît a majorității membrilor unei colectivități. Criteriul carierei devine mediul social de referință al carieristului, fiind un criteriu schimbător, deoarece aviditatea omului de rînd este nelimitată, dar există totdeauna ca un criteriu de bază. La o anume etapă încep să conlucreze două sentimente : că deja cariera s-a realizat (prin comparație cu punctul de pornire), dar abia la nivelul de jos al grupului social spre care s-a aspirat și că abia în acest moment începe startul noii ascensiuni. După Scheier această concepție este izvorul aspirației spre progres care îl stăpînește pe omul zilelor noastre, fiind o expresie a fenomenului culturii mass-media. Despre progres, Scheier scrie că esența lui constă în faptul că acțiunile și aspirațiile nu se conduc după țeluri precise, în schimb motivul de bază al oricărei schimbări devine pur și simplu depășirea unei faze, „recordul". Față de aceste adevăruri trebuie oare să renunțăm la obținerea unei poziții sociale mai bune ? Cred că nu despre asta este vorba. Problema este nu de a respinge sau discredita noțiunea de carieră, ci tocmai atitudinea pe care o adoptăm — cea a omului nobil, care aspiră la valoare, și cea a omului comun care imită din invidie, dorind aplauze și recunoaștere din partea mulțimii. Valorificarea comună dă naștere la acele atribute ale carieristului pe care le detestăm : minciună, ipocrizie, demagogie, autoritate de fațadă, priviri distante și goale, tăceri temute și leneșe, replici pronunțate tăios, onctuos etc. Dacă ne depășim dezgustul, toate acestea pot căpăta și o savoare comică desăvîrșită: în fața unui astfel de ins micile incertitudini proprii devin accidente omenești în lupta cu viața banală și inegală, în care uneori nu poți merge mai departe tocmai din cauza lui. Tristețe și Adevăr. Ar trebui, din această cauză, renunțat la orice dorință de succes ? Nu, desigur, deoarece asta ar însemna fugă de greutăți, de luptă, o renunțare la dezvoltare. Problema constă deci tocmai în schimbarea motivației pentru ca dinamismul efortului să fie dăruit de valoare (cunoaștere, operă, construcție) și nu de opinia altora sau de importanța acestor opinii în mediul ambiental dat. Este bine cînd se spune despre cineva că a făcut carieră, este rău dacă pentru acea persoană noțiunea însăși devine fundamentală. Este bine atunci cînd cariera se face „din mers", pentru că a apărut „ocazia" pe traseul realizării unor țeluri pozitive. Postura omului nobil este aceea a omului puternic, plin de forțe vitale, care optează pentru luptă ca mod de viață. Ce deosebește lupta pentru carieră de lupta pentru valori ? Lupta pentru valoare se desfășoară cu păstrarea acelui „fair play" și nu ca așa numita „luptă americană" în care nu mai există nici fel de reguli. Există valori spirituale obiective (ceea ce nu înseamnă că totdeauna sînt și reale) pentru care merită să dorești un succes spectaculos sau o victorie cît mai satisfăcătoare. Dar o luptă care strivește pe traseu tot ceea ce este mai prețios — iubirea, prietenia, propria demnitate — adesea nu face decît să fie dirijată contra propriei persoane, adică împotriva a tot ce are omul mai de preț. Natalia CANTEMIR