Cronica, 1991 (Anul 26, nr. 1-32)

1991-01-11 / nr. 1-2

informat", comentarii, atitudini Bucuria din decembrie .,lit.uTM1 din decembrie a fost cu totul nouă altei decit bucuriile și entuziasmele de pînă atunci, poate cu totul altfel. Nimeni nu s-a bucurat că va fi mai bogat, sau mai bine văzut, sau că va cala ton in strainatate , și prea puțin loc în această bucurie îl avea satisfacția morții monstrului Ni­meni nu s-a bucurat că va fi el mai liber, că va fi el mai demn, ci că vom fi cu toții liberi si demni Bucuria a fost poate cu totul altfel, fiindcă nu era personala, deși surprinsese întreaga ființă a fie­căruia, ci era a tuturor (aproape a tuturor) si nu o suma a bucuriilor particulare, ci o nesfîrșită po­tențare a întregului prin parte și a părții prin în­­treg.A fost o bucurie în care fiecare s-a simțit purificat, pentru că exaltarea era dezinteresată și nu doar altruistă, pentru că poate exista o vanitate ia altruism, dar atunci nu era vanitate, pentru că individul simțea pentru neamul întreg și, cum re­­dem acum, nu pentru neamul în concretețea lui li­citata și înfluedată intereselor, ci pentru neamul nu proiecția lui ideală, coincizînd atunci, într-un moment privilegiat (deși iluzoriu) cu colectivitatea sim­pabil euforică și magnificată. .'.j Aceasta este bucuria după care plîngem acum șir din care nu s-au ales decît praful și pulberea. Dar prin însuși faptul că a putut să se producă sa apara, să dăinuie cîteva momente, înseamnă că" Este- vfară’ că ne așteaptă s-o mai izvorim o dată pisicind in prezent sau în viitor, înseamnă că sîn­­te­m capabili să devenim puri, adică în comuniune adica uniți cu entitatea noastră ideală de la care să primim înțelegere și dragoste, și mai ales în­seamnă ca peste neverosimila, aberanta, grotesca noastra mărginire, această entitate există și ne ve­­gi­ează, oricît am părea acum de abandonați igno­miniei și absurdului.­­ Această bucurie a durat puțin pentru că puțin ne-am pregătit s-o avem și puțin am jertfit pentru ea. Suferințe au fost, din 44 încoace, și încă nenu­­marate și cumplite. Dar puține au fost rodnice. Asta s-a văzut și în 20 mai , din atîta umilire și durere, poporul a învățat totuși prea puțin și a votat tot comunismul care l-a batjocorit. Sau sufe­rințele n-au putut covîrși uriașa masă a vinei fie­­cisiruia și a tuturor, pentru că au fost neluminate, neștiutoare de adevărul lor, nerodnice. Și, după ce ne-am luat plata în acea bucurie străluminată dar stearta din decembrie, ne-am afundat și mai adînc­it o ticăloșie. Vom mai ieși vreodată ? Asta-i întrebarea care muncește cugetele tuturor. Sîntem pentru totdeauna pierduți ? Niciodată nu vom mai simți că existăm ca popor, ca un singur popor, ca un­ popor cu un singur suflet, generos pînă la sacrificiu și plin de iubire ? Niciodată nu ne vom mai simți ca în De­cembrie, mîntuiți ? Căci fiecare nu mai­ avea nimic al său, iar sufletul însuși era doar forma în care comuniunea cobora în fiecare. De aceea am pre­ferat ca zi națională nu 17 sau 22, zile ale revanșei și răbufnirii, ci 1 Decembrie, zi a unirii tuturor, a adunării din exil istoric și interior a tuturor ro­mânilor, sub veghea aceleiași entități spirituale, România Mare, Una, de la Nistru pin’ la Tisa. Unirea aceasta va avea loc și ziua ei nici nu este poate prea departe. Ea nu poate fi oprită nici de fantoma imperiului habsburgic, nici de cea a imperiului țarist. Ea s-a și întruchipat pînă acum de două ori, în 1601 și în 1918, prima dată prăbu­­șindu-se rapid, a doua oară dăinuind aproape trei decenii. Pe lîngă altele, acestea sînt ore astrale în istoria neamului românesc. Va veni și a treia, care nu poate fi decît definitivă. în privința aceasta nu poate fi îndoială, nu numai pentru că mersul is­toriei ne indică prăbușirea sovietelor, ci și (mai ales) pentru că despărțirea nefirească a românilor a creat o tensiune acumulatoare de forță înspre nă­zuința reîntregirii, și această tensiune nu se va rezolva decît prin ceea ce va reda lucrurile naturii lor : unirea, unirea unui teritoriu condiguu și cu același specific, unirea unor populații de aceeași origine, limbă, obiceiuri, tradiții, istorie, cultură, religie și aspirații, și covîrșitor majoritare pe aceste teritorii, inclusiv în Basarabia, cu toată politica de deznaționalizare dusă aici. Basarabia și Bucovina se vor alipi de patria mamă și Transilvania nu va mai fi contestată pen­tru a sprijini menținerea la o parte a acestor ți­nuturi românești. Va fi o mare victorie și o mare sărbătoare, mai puțin politică, și mai mult spiri­tuală. Fiindcă, dacă acum Basarabia trece printr-o amenințare mortală, dacă Transilvania este batjo­corită și pentru ceea ce se petrece acolo nici o indignare nu poate fi destul de vehementă și nici o dezavuare prea dură, vina e a noastră, a tuturor românilor. Un alt 1 Decembrie va veni cînd acest neam va merita să vină, după ce va dovedi că e capabil să primească din mina Providenței pe care o va fi înduplecat prin fapte ale dreptății, frăție­tății și dragostei, darul bucuriei comuniunii în spirit. In stadiul prezentei acute impurități morale în care ne aflăm, al dezbinării, urei, nepăsării, bat­jocorii și crimei, unirea este imposibilă, ba chiar și ceea ce este cît de cît unit este amenințat cu dezbinarea, așa cum se vede în Basarabia, așa cum se întîmplă în orașele, satele, familiile și sufletele noastre. Marea Unire va fi o uriașă bucurie spirituală, o uriașă împărtășire, nu o mecanică victorie a po­liticului. Și pînă nu vom urca din degradarea și ticăloșia în care ne bălăcim, nu avem putera să primim o astfel de bucurie. (Dovada, că spiritualul determină politicul e că guvernanții noștri nu nu­mai că nu se gîndesc la unire, dar nici nu ajută cu o vorbă bună măcar pe frații de peste Prut). Deocamdată această nouă eră astrală la care vi­săm rămîne suspendată pînă cînd vom ști, fără emfaza și orbire, să recunoaștem noi înșine că o mărităm. Nicolae IONEL cronica - 2 Regăsirea sensului Unității In preajma marii sărbători a Nașterii Domnului, I.P.S. Daniel Mitropolitul Mol­dovei și Bucovinei a vizitat Institutul Teo­logic Romano-Catolic din Iași. A fost pri­ma vizită a unui ierarh ortodox în acest lăcaș de învățămînt teologic: întîlnirea din­tre reprezentanții clerului ortodox și ai celui catolic, rugăciunile rostite în Capela Institutului de Prea Sfințitul Episcop Petru Gherghel și I.P.S. Daniel, au fost un semn al binecuvîntării, al apropierii dintre cele două biserici, al încercării de a depăși po­lemica, al dorinței cunoașterii și refacerii unității Bisericii. In contextul încercărilor de a atribui Bi­sericii Ortodoxe Române tendințe hegemonis­­te, s-a dovedit, aici, la Iași, că există o posibilitate de colaborare ecumenică și că trebuie promovat dialogul ecumenic care să aprofundeze tradiția creștină și să ducă la redescoperirea Unității. Recent I.P.S. Da­niel declara : „Eu nu cred într-o unificare a Bisericilor printr-un dialog superficial sau printr-un aranjament politico-diplomatic ; asemenea încercări au eșuat. Reunificarea bisericilor se poate face doar prin renaște­rea spirituală a întregului creștinism, prin depășirea orgoliului și prin sporirea dragos­tei frățești, pe baza adevăratei credințe în Hristos“. Conferința despre ortodoxie rostită de I.P.S. Daniel în fața profesorilor și studen­ților Institutului Teologic Romano-Catolic din Iași este o dovadă a dorinței de a pre­zenta „sine ira et studio“ valorile profunde ale ortodoxiei subliniind simțul misterului, viziunea despre îndumnezeirea omului, sen­sibilitatea deosebită față de taina învierii, faptul că ortodoxia emană bucurie ; dar aceasta este o bucurie care trece prin cruce, prin asceză, prin dăruire de sine, prin jertfă, ea nu este o religie pur intelectualistă, ci și a simbolului sacramental care focalizea­ză comuniunea divino-umană. Cît timp diferențele nu vor fi insurmon­tabile, unitatea Bisericii este o posibilitate reală pentru care trebuie folosite libertatea și sinceritatea creștină, într-un spațiu care dovedește forța unificatoare a Spiritului. Bogdan Mihai MANDACHE­ ­­A Adevăratul început al Revoluției române (III) Prima arestare Ionel Săcăleanu, aflat la o planșetă în spa­tele meu, părea foarte îngrijorat. Profitînd de un moment în care am rămas singuri, I. Săcă­leanu mă abordează și, în șoaptă, îmi dă vestea că deja, primul dintre noi a fost arestat. ★ ★ ★ Era vorba de Vasile Vicol, inginer la un co­lectiv de proiectare al CCSITUMP Iași, găzduit în corpul administrativ al CUG Iași. Pe 11 de­cembrie 89 m-am întîlnit, în timpul dimineții, pe scările institului cu Vasile Vicol, ne-am sa­lutat. Acesta, preocupat, mi-a spus că : „Uite ce-a făcut Vlădeanu (economist la fabrica me­talurgică a CUG-ului) , a dat telefon lui Ciu­percă și i-a spus despre acțiunea din 14 de­cembrie. S-a dus și la secretarul de partid din secție, și la unul din securiștii Combinatului. Pentru a-mi păstra conspirativitatea, l-am între­bat ce-i cu 14 decembrie și, drept urmare, a schimbat vorba. Am înțeles că Prutianu îl ra­colase , lucru periculos pentru întreaga acțiune, ținînd cont de faptul că, practic, lucrase la ace­lași etaj în corpul administrativ și ar fi fost ușor de deconspirat. Vasile Vicol, un fervent susțină­tor al cauzei, fire deschisă și comunicativă, fără, firesc, un exercițiu al luptelor în ilegalitate, a depășit pragul celor trei persoane. în secția „turnătorie de fontă“ anunțase la nivel de ate­lier încît, aici, chiar șeful de secție a făcut mo­bilizarea în masă pentru 14 decembrie. Unul din cei neispirat racolați de Vasile Vicol a fost Vlădeanu Dorian (nepotul primului-secretar de la Vaslui) care s-a considerat provocat — drept pentru care a declarat că : „Cine-i el ? Un hu­ligan (se vede că știa el ce știa), el, un om cu două facultăți să sprijine stîlpii prin Piața Uni­rii ! ?“ și, firesc, l-a turnat, pe unde a putut, pe Vicol. Aceasta nu l-a scutit să fie și el anchetat, dar asta probabil pentru a fi acoperit în ochii lumii. Nu l-am întrebat niciodată de ce a fă­­cut-o. E drept, pe stradă cînd mă vede mă evi­tă­­ o urmă de rușine tot mai are. In dimineața zilei de 14 dec.­­89, în timp ce Prutianu, aflat în sala CTE, își puncta în agendă gîndurile pe care să le spună în piață, doi in­divizi îl căutau pe Vicol. J-au controlat fișetul în care își păstra documentația, i-au găsit în­scrisul cu „Un răsunet“ („Deșteaptă-te, româ­ne“). După finalizarea percheziției, l-au luat și, pînă pe 22 decembrie la amiază, nimeni nu l-a mai văzut. Primul care l-a anchetat a fost ma­iorul Constantin Matei, dar despre toate aces­tea în „Amintiri din strada Triumfului nr. 6“: ★ ★ ★ Odată arestat Vasile Vicol, era clar că am fost deconspirați, dar încă mai păstram speranța că vom reuși, iț­ așteptam pe Ștefan Prutianu să vină de sus, din corpul administrativ, conform înțelegerii, și să mergem la Nicolina, chipurile, pentru discuții în vederea încheierii unui con­tract de proiectare-execuție a unei prese hidro­statice. înaintea lui a venit Petrică Dușa, ingi­ner la Nicolina, om din structura noastră, „foarte interesat“ de a cunoaște pe direct rezultatele cer­cetărilor noastre. La mine în birou, ca de obicei, era o permanentă forfotă. In sfîrșit, am coborît cu Dușa la șeful de atelier, dl. inginer Ungu­­reanu, actualmente director la IMAMUS Iași, pentru discuții. N-a durat mult și a venit și Pru­tianu. La despărțirea de dl. Ungureanu, acesta, în șoaptă, s-a arătat mirat și îngrijorat de ares­tarea lui Vicol. Am ridicat din umeri, și eu și Prutianu. Ne-am învoit de la șeful de atelier și am luat-o pe jos, către Nicolina. Se apropiau orele 12.00. C. M. SPIRIDON Uimiri Fabulă — ediție revăzută și adăugită — Un Cerb îi pune coarne altui cerb și cade în țarina milenară, o Căprioară naște-un Ied imberb ce-i hărăzit, a rîndul lui, să moară. Ce face Leul ? Cine-nfruntă Lupul ? Ursu a refuzat o hibernare. Iar Vulpea nu mai are nici un scrupul : duce găini, în piața comună, la vînzare. Se știe că, în timpul unei misii, Cocoși de munte au murit de Rîs. Cazul e cercetat de 3 comisii ce, pînă­ acum­, n-au zis nici passe, nici pîs. A luat avînt — că-i ger — jocul cu focul . Lemnele-n sobă fac cînd pac, cînd poc. Un vrej își zice , cum mi-o fi norocul, că doar nu iese fum fără de foc. Sînt Veverițe care stau la coadă. Caii­ au primit mălaiul, boii — meiul, iar Cîinii — toți — au cîte­ un os, să roadă. Să nu-și piardă obiceiul... Ați auzit ce a făcut chiar Porcul ? Este ceva ce n-a văzut New­ York-ul : în loc să fie fript sau... răcitură umbla, chiar ieri, voios, cu paiu-n gură. Este o deturnare de la funcții. Сi-ar zice — dacă ar afla — defuncții ? Altminteri — după porci — destui purcei au fost puși unde merită­­ la tavă. Și­ astfel s-a mai pierdut u­n obicei : nu se m­ai nalță guitări de slavă — Ceva de necrezut tot se petrece­­ : în puncte diferite de pe glob miei blînzi s-au sinucis cu sînge rece lăsînd înscris să fie făcuți drob. л :î De Iepure insă n-avem ce spune , și-a cumpărat o armă cu lunetă și se distrează, cică, de minune — Statistica-i, în acest caz, secretă. Doar Cîinii, într-o criză idolatră, ar fi cerut să fie puși în cușcă. De-atunci, cei care mușcă, te și latră. Iar cei ce fac e sigur că nu mușcă. Cînd să închei, deodată, mi-am dat seama că nu v-am spus nimic de... Șopîrlă. Chiar dacă... tot... mă mai încearcă teama pot spune că, de astea, avem... gîrlă. Nicolae TURTUREANU ­Certificate de paupertate Cu toate ca televiziunea ne-a tot luat cu vorba, arătîndu-ne cît poate și ea din cele ce se petrec în lumea mare a sportu­lui, nouă nu ne scapă din vedere situația de la noi , o situație care se agravează pe zi ce trece. In zadar privim imagini de basm și ascultăm știri de-a dreptul ului­toare, ca, de pildă , cîștigătorul cutărui tur­neu de tenis primește un premiu de 2.000.000 dolari (Maică Precistă !), dacă, întorcîndu-ne la noi acasă, ne întîmpină realități catastro­fale de tipul celei clamate deunăzi, cu dis­perare, de clubul clujean Universitatea. Club vechi, club cu tradiție, club care a dat țării mulți sportivi de performanță, U. Cluj se află în situație de faliment , datorează sălilor și terenurilor de sport ale munici­piului cîteva milioane de lei și nu are de unde-i lua ca să plătească. Urmează că, neavînd terenuri și săli pentru antrenamen­te și jocuri, echipele clujene vor pune ghe­tele în cui ! Sportivii se vor reprofila (ar putea deveni foarte bine politicieni, că unde merge mia merge și suta !) ghetele vor putrezi, iar sălile și terenurile vor sta nefolosite în așteptarea chiriașilor. Un co­municat al Ministerului Sporturilor ne in­forma cu cinism că chiriile datorate de clu­bul clujean n-ar fi chiar de ordinul mili­oanelor, ci doar al sutelor de mii de lei , ca și cum n-ar fi același lucru, atîta timp cît clubul n-are nici de unele. Am pus aici problema Universității Cluj numai pentru că am văzut într-o seară, la televizor, certificatul ei de paupertate * * *), strigătul ei de ajutor. Dar puteam să scriu cu aldine numele oricărui club studențesc din România fără teama că aș greși. Po­litehnica Iași, de pildă. Nu tu echipament, nu tu terenuri­­ de bani ce să mai vorbim ! Și-atunci ce facem și încotro apucăm ?! Să zicem că va trimite și clubul ieșean un apel scris care va fi arătat la televizor. Ei și ? Va fi încă un certificat de paupertate, care nu va schimba situația , nici a clubului nostru, nici a altora. In sportul românesc e tristețe mare. E durere ! Cînd și cum vor fi găsite soluțiile salvatoare nimeni nu poa­te spune. E drept că acum sînt probleme mai mari de rezolvat : legea funciară, de pildă, privatizarea, reinstaurarea ideilor de muncă și de disciplină la nivelul societății, temperarea urii care s-a instalat cu îndă­rătnicie între noi, reinstaurarea posibilității de a ne spune unii altora bună ziua cu sinceritate. Toate acestea au, fără îndoială, prioritate. Și-atunci cu sportul ce să facem ? Să-l lăsăm de izbeliște ? ! Certificatele de paupertate sînt o rușine, dar mai ales sînt periculoase , o nație care nu face sport e condamnată la atrofiere fizică și spiritua­lă ! Să facem sport, deci ! Să nu lăsăm clu­burile să piară, echipele să se dezmembre­ze, jucătorii să-și ia lumea în cap ! Să facem ceva ! Propun soluția „Dați un leu pentru Ateneu !“ Știu, sînt mulți care în­jură echipele sportive, pe antrenorii și pe conducătorii lor, pe arbitri, pe toți. Eu în­sumi i-am făcut cu ou și cu oțet de multe ori. Dar fără ei nu se poate ; fără ei viața noastră va fi urîtă, molîie, bătrîncioasă. Fără ei viața noastră se va reduce la muncă și la po­litică, ceea ce, să recunoaștem, e necesar, dar nu e suficient. Dacă, seara, stînd la tele­vizor, după „Viața parlamentară“ sau după „Azi, opoziția“ nu ni se oferă cîteva secvențe de fotbal, de tenis, de hochei, de schi al­pin (etc.), rămînem cu un gust amar, sim­țim că lipsește ceva. Deci „Dați un leu pentru Ateneu !“ ca să salvăm sportul românesc ! Să nu ne amă­gim că n-avem nevoie de el ! Stelian OBREJA *­ Dicționarul de neologisme editat în 1979 de Academia Republicii Socialiste Ro­mânia precizează că expresia certificat de paupertate e ieșită din uz. Normal , în RSR, sărăcia dispăruse cu desăvîrșire. Atît de... cu desăvîrșire încît nici expresia ei lingvistică nu mai exista. Să fiu iertat că o reinventez și o repun în circulație, toc­mai acum cînd toată lumea se îmbogățește văzînd cu ochii. Eu însumi am asemenea șanse : pe acest articol voi primi prețul a circa două pachete de țigări. Să tot scrii !

Next