Cronica, 1994 (Anul 29, nr. 1-24)
1994-01-01 / nr. 1
EMINESCU SAU DESPRE „EROUL Să putem reaprinde lumina in noi Те-ai dus așa departe — în Luceafăr, Că pentru noi azi ești de neatins, Sau poate că-n al nostru duh s-au stins Acele raze ce nasc rostul teafăr. In rosturi mici, prea mici ne-am risipit, Mereu fără veriga dintre azi și mâine — Săraci în spirit... și săraci în pâine, închinători la orice chip cioplit. Spre false zeități din Răsărit Ne-am prosternat pân-la vânzări de frate, Iar din Apus doar cu luciri pătate Rugina grea din noi am lustruit. Ca Meșterul Manole — avem destin . Ce ziua se înalță, noaptea cade — Prefacem tragedii în serenade, Puterea — în cravașă, lumina — în venin. Doar trupul, aparent, nu-i vertical, Iar sufletul — cocoașă de cămilă . Străini sântem de-a transcendenței grijă, Un jalnic joc de măști în carnaval. Iar tu-n zădar încerci să ne ridici Din noaptea noastră spre stelata cale . Nu mai vedem azi semnul mâinii tale . Vii morți , în vorbe — mari, în fapte — Lumină nu-i în noi nici cât un vis Ce-o lumânare de creștin l-aprinde ; mici. Tot ce-i păcat se cumpără, se vinde : Îndărăt — ruine , în față — abis. Și totuși ne trebuie un fir de speranță — Să putem reaprinde lumina în noi ! E timpul să ne chemi la Judecata de Apoi Sub privirea ta ca supremă instanță. O, Eminescu, un părinte-Verb, Aziaza de Luceafăr îți așează Pe fruntea noastră — și ne ia în pază . Dă viață iar la tot ce-n noi e sterp. Căzuți în păcat am ajuns, dar ne iartă — In lumină spre logosul etern să ne-atragi . Încă o-ncercare te rugăm să mai faci ! Ci oare va fi tot speranță deșartă ? Vasile CONSTANTINESCU ir.Aș vrea a mea viață să aib" un înțeles" ! I j 1 [UNK]--------------——---------------------------------------------------Eminescu percepe lumea reală ca pe o taină vieții, a cărei treptată descoperire și cunoașere dezvăluie, deopotrivă, binele și răul. De pe această poziție este privit destinul creator al omului implicat, în accepția poetului, cunoașterii finale , câștigată cu prețul morții. Entitatea fără trup, care după moarte începe o lungă călătorie, nu este pentru gânditor o simplă ipoteză sau impulsul vreunei lecturi din afară, cât un adevăr apărut din lăuntru, ca răspuns întrebărilor : „Nu cumva îndărătul culiselor vieții e un regizor, a cărui existență n-o putem explica ? Nu cumva suntem asemenea acelor figuranți, care voind a reprezenta o armată mare trec pe scenă, înconjoară fundalul și reapar iarăși ?“ (Sărmanul Dionis). Lipsa certitudinii imediate conduce la acceptarea condiției unor vieți anterioare, a căror existență posibilă este totodată consecința nemijlocită a sentimentului că în ființa omului, pe lângă partea vizibilă și trecătoare, dăinuie una invizibilă și eternă, pe care, pentru a-i sublinia aspectul imaterial, poetul o numește „umbră“. Acest alter-ego ascuns are menirea de a întreține dorința de bine și de biruință a visului încorsetat de absurdul dispariției. El se adresează șoptit celor „aleși“, care au izbutit să facă în ei atâta liniște câtă e nevoie pentru ca glasul din adâncuri să fie auzit :,Tu știi, cugetă umbra și el îi auzea cugetările, știi bine că sufletul tău din începutul lumei și până acum a făcut lunga călătorie prin mii de corpuri, din care azi n-a mai rămas decât praf“. (Ibidem). Când acest glas se face suficient de distinct, când nu mai poate fi nici un fel de îndoială asupra realității lui, confuzia din jur se destramă sub năvala orbitoare a luminii :Sufletul tău, fără ca azi să și-o aducă aminte, a fost odată în pieptul lui Zoroastru care făcea ca stelele să se mute din loc în loc cu adâncul grai și socoteala combinată a cifrelor lui. Acea carte a lui Zoroastru, care cuprinde toate tainele științei lui, stă deschisă înaintea ta“. (Ibidem). In clipele cât durează aceste revelații ia naștere ceea ce poetul numește „nostalgie inversă“, adică imperativul inefabil care dă omului sentimentul că — esențial —, el nu este numai al timpului și locului unde a venit pe lume, ci și al altor timpuri și locuri, depozitate amorf în ființa sa; începe, deci, căutarea și descoperirea straturilor ancestrale ale trecutului — veșnicie subiectivă — pe ecranul căreia se pot desluși efigiile „acelor corpuri“ prin care sufletul va fi făcut „Lunga (lui) călătorie“. Sărmanul Dionis este convins că numai aducerea în conștiință a îndepărtatelor lui avataruri îi poate deschide drumul spre adevărul propriei lui ființe și că numai identificarea eurilor pe care le intuiește în propriul destin îi poate prilejui reala cunoaștere de sine. Hipersensibilitatea acestui personaj, traumatizat de experiențele chinuitoare ale vieții, este salvată de descoperirea că nu există neant și că ființa spirituală are o destinație precisă, aceea de a migra din ea în ea, revenind iarăși și iarăși : „La sorți va pune iarăși prin lumile din ceri / Durerea mea cumplită — un veșnic Ahasver — / Ce cu același suflet din nou să reapară / Migrației eterne unealtă de ocară...“ (Nirvana). Șansa lui Dionis de a fi întâlnit pe maestrul său spiritual — înțeleptul Ruben — constituie motivul revelator prin care ucenicul află că posibilitatea reîncarnării nu este pentru nefericirea omului, ci, dimpotrivă, spre gloria lui ; grație acestei posibilități, ei pot vorbi despre măreția ființei umane, care se dovedește a fi depozitara unor realități nebănuite, deși intuite. Dionis trăiește atunci ipostaza exaltantă în care îl introduce Ruben : ;,Bine zici, maestre Ruben, că egiptenii aveau pe deplin dreptate cu metempsihoza lor. Bine zici, cum că în sufletul nostru este timpul și spațiul cel nemărginit și nu ne lipsește decât varga magică, de a ne transpune în oricare punct al lor vom voi“. Așadar, descoperirea că, genetic, omul este integrat cosmosului, face să dispară îndoielile terestre ale lui Dionis, locul lor luându-i limpezirea solară a forței pe care i-o rezervă conștiința de sine, virtutea de a stăpâni și manevra tainele veșniciei. Creația și iubirea sunt argumentele prin care Eminescu înțelege că ne putem opune rostogolirii nimicitoare a timpului.Cunoașterea este un alt motiv care dă robustețe spiritului, întărindu-l pentru a respinge funesta tentație a absurdului și a-i dovedi inconsistența : „O, eu nu cer norocul, dar cer să mă învăț/ Ca viața-mi preț să aibă și moartea s-aibă preț, / Să nu zic despre mine, ce omului s-a zis : /Că-i visul unei umbre și umbra unui vis“. (O, stiigă-se a vieții). Norocul și fericirea de-o clipă sunt himere pe care poetul le respinge în favoarea unui țel limpede care să-i unifice forțele și să-i dea direcție în viață. Dacă, de la început, existența nu are o fidelitate precisă, care să se fi cristalizat în conștiința unei misiuni, totul este anihilat de inutilitate : „Zădarnică, pustie și fără înțeles / Viața Puni nu se leagă de-un rău sau de-un eres“. Este atât de imperios necesară definirea propriului său rol în cadrul complexului social existent, încât, la un moment dat, poetul pare să sacrifice totul neîncrederii universale ori neputinței : „Căci ce-i la urma urmei minciună, adevăr ?... / țin numai la ceva... oricât ar fi de mic... / Dar nu țin la nimica, căci nu mai cred nimic“. (Ibidem). Această izbucnire agnostică însă trebuie interpretată. „Minciuna mare“, în accepția lui Eminescu, e un fel de a numi idealul, iar prin acel „nu mai cred nimic“ trebuie să înțelegem refuzul gânditorului de a mai admite platitudini și abstracțiuni prezentate drept altceva decât ce sunt ele în realitate. Instinctul său de mare artist și cugetător îi spunea că dacă ideea nu arde, determinând în jur adevărate explozii, nu poate intra în constelația perenității. Este atributul unic și cel mai de preț al creatorului, așa cum îl vede Eminescu. Proza cotidiană, cu toate amenințările ei disperante, nu reușește să stingă dorința după ceva „mare“ a spiritului creator, astfel încât, pentru poet, idealul perfecției în artă devine o căutare obsesivă : „Totuși el în pieptul lui / O dorință-are-adâncă, / Neștiută decât lui,/ Dorul după ce-i mai mare (s.n.) / ’N-astă lume trecătoare, / După ce-i desăvârșit / Și tot sufletul îl doare (/ După cum a fost menit“. (Miron și frumoasa fără corp). Scopul desăvârșirii trebuie să fie imperativul absolut al oricărui spirit creator, acesta singur dând înțeles vieții („Aș vrea a mea viață să aibă un înțeles“). Împlinirea unei astfel de opțiuni însă este grea. Asupra zbuciumatelor întrebări ale lui Dionis, până și salvatoarea umbră păstrează o tăcere de sfinx. Aceasta pentru că rostul omului pe pământ constă tocmai în căutarea acestui rost, în găsirea a ceea ce Eminescu numește „firul de aur al scopului“, adică voința de a căuta. Pentru că pașii independenți ai individului prin viață depind nu atât de limpezirea mecanismului ce-l propulsează, ci de forța omului de a nu înceta să caute, de a nu dezarma, dispera și abandona în fața neprevăzutului. Iată resortul intim și reversul sigur al numai aparentelor renunțări eminesciene. Ajungerea scopului vine doar ca o răsplată acordată tenacității, atunci când destinul consideră că prețul suferinței visului care a plătit tentația căutării este cel ce se cuvine. „Viața, scrie poetul, este o cifră ne-nțeleasă“, de aceea omul își onorează condiția numai în măsura în care încearcă să-i afle „necunoscutele“, altfel, cum tot Eminescu spune, individul comun este respins de premisa faustică : „In zadar căutăm răspunsul la-ntrebarea ce ne-am pus“ (La moartea lui Neamțu). Ipostazele din care ni se arată astăzi spiritul eminescian sunt aureolate de energiile necesare dramaticelor lui căutări, așezându-l pe creatorul lui Hyperion între marii cugetători ai lumii, Virgil CUȚITARU L „Orice lucru este un semn prin care Dumnezeu vrea să ne învețe ceva". (Augustin)ocuitor al unui univers de imagini simbolice, omul este, prin natura lui, deținător de simboluri. Produs al naturii noastre, al experienței individuale, simbolul trebuie simțit în afara contingenței spațiale, temporale sau cultural-etnice. In definitiv, tradițiile trăiesc prin simbol și se exprimă prin simbol. Deoarece natura secretă a lucrurilor ne este revelată prin percepția simbolurilor, adeseori avem surpriza acelorași semnificații încifrate în aceleași simboluri, în culturi diferite, omul găsindu-se astfel în miezul unei simbolistici universale. Deosebit de bogată în semnificații, nuvela Sărmanul Dionis trimite la adânci filoane de înțelepciune pe care Mihai Eminescu le-a asimilat și transfigurat în simboluri deosebit de interesante ; de asemenea, el a preluat din culturile străvechi simboluri ce ascund — sau divulgă — anumite sensuri. Astfel, „Roata“ — mai exact metafora-simbol a roții, a circumferinței este anume aleasă de scriitor spre a reușit să facă mai sensibilă distincția dintre condiția limitată a individului uman și ubicuitatea lui Dumnezeu, mai perceptibilă ideea consecutivității și simultaneității acelei manifestări care nu se supune niciunei deveniri : „închipuiește-ți că pe o roată mișcată-n loc s-ar lipi un fir de colb. Acest fir trece prin toate locurile prin care trece roata învîrtindu-se, dar numai în șir, pe când roata chiar în aceeași clipă se în toate locurile cuprinse de ea“. (Sărmanul Dionis). Se știe că roata (cercul), în simbolistica multor culturi, nu are început, nu are sfârșit, semnul fiind al devenirii ciclice, al Eternității ; oracolul roții este întâlnit la greci, romani, egipteni ; imaginea roții sau a cercului reprezintă Principiul Primar, Dumnezeul primordial, Dumnezeul reprezentat. In cultura chineză, cercul ce conține un punct în centru este energia primordială și continuitatea care are ea însăși sursa de manifestare. Inițial, punctul — primul dintre toate semnele, „sursa energetică a creației“, este semnul care s-a transformat în simbol, cercul fiind punctul mărit. Putem astfel stabili o similitudine între simbolul roții semnificând la Eminescu receptorul universului, simultaneitatea contingențelor, și între textul taoist TEHOANG TSEN, text care a circulat în literatura ■ germană a timpului : „...punctul care este pivotul formei, este centrul imobil al unei circumferințe pe conturul căreia rulează toate contingentele, distincțiile și individualitățile“. Indiferent dacă acest text sau altele au căzut sub ochii lui Mihai Eminescu, important este faptul că metafora roții ca transfigurare a simultaneității și ubicuității posibilităților existențiale, alături de alte simboluri ce-i aparțin, dovedește profunzimea cugetării autorului nuvelei care avea, atunci când a creat-o, douăzeci de ani încifrate par și următoarele fraze ce prilejuiesc o trimitere directă la unele texte inițiatice pe care trebuie să le fi citit Eminescu : „Pe o pagină găsi o mulțime de cercuri ce se tăiau..." sau „Privi din nou paiajinișul de linii roșii — și liniile începură a se mișca. El puse degetul în centrul lor — o voluptate sufletească îl cuprinse... și liniile semnului astrologic se mișcau cumplit, ca șerpi de jăratic“. („Sărmanul Dionis“). Dionis — Dan caută, prin forța magiei, transcendența, infinitul, eternul. Sintagma „șerpi de jeratic" trimite la vechi texte magice. Alături de cerc, triunghiul constituie o altă încifrare ; el apare pe coperta cărții lui Zoroastru dar și deasupra enigmaticei porți din lumea celestă a visului lui Dan. „Două triunghiuri crucișe înconjurate de sentința...“ sau : „Numai poarta închisă n-a putut-o trece niciodată. Deasupra ei, în triunghi era un ochi de foc...“. Pentru Egiptul antic triunghiul este simbolul Creatorului Suprem, la chinezi reprezintă Yin sau yang, după cum are vîrful orientat în sus sau în jos. In astrologie, triunghiul, Marele Trigon simbolizează eternitatea (cele trei laturi ale sale fiind Trecutul, Prezentul și Viitorul) cât și șansele excepționale obținute prin puterea intelectului. Pentru credința noastră creștină, triunghiul reprezintă imaginea Sfintei Trinități, ochiul simbolizând rațiunea, ochiul lui Dumnezeu. Că simbolurile alese de Mihai Eminescu nu sunt întâmplătoare, ne-o dovedește și corelarea acțiunii personajului principal cu semnificația semnelor de care acesta se slujește. Astfel, triunghiurile crucișe trimit imaginația cititorului la Steaua lui David sau Pecetea lui Solomon, considerată a fi — în tradiția ebraică — cea mai importantă noțiune simbolică, fiecare cele șase ramuri reprezentând din — după cum explică specialiștii — cele șase zile ale Creației. Triunghiul din interiorul asocierii semnifică Ziua consacrată divinului, hoxograma formată de cele două triunghiuri conținând cele patru elemente constitutive ale Universului, ș.a.m.d. S-ar putea însă ca această figură geometrică ce i-a atras atenția lui Eminescu, această cheie a lui Solomon să semnifice mai mult decât s-ar crede. Putem bănui, pornind de la faptul că pitagoreicii considerau numărul ca esență a lucrurilor gândindu-l în formă spațială, că cele două triunghiuri (3 fiind cifra lui Dumnezeu sau, altfel spus, 3 închide în el toată Divinitatea) ar sugera poate mișcarea negândită încă de civilizația modernă — Violeta LACATUȘU (continuare în pag. 15) Simbolistica figurilor geometrice și a cifrelor în nuvela „Sărmanul Dionis“ 2 cronica