Curentul, ianuarie 1928 (Anul 1, Nr. 1-21)
1928-01-15 / nr. 5
) / f i Ostracizatul In țara unde nimeni nu se mai revoltă, Nicolae Iorgan a intrat în parlament. A fost împiedicat; a fost moralmente îmbrâncit din prag, fost bruscat și ostracizat. Dacă, iubite cetitor, ești un om cu cântar moral și cu simțul proporțiilor, cum judeci dumneata această mârșăvie politică? Alegerile le-a poruncit Ionel Brătianu, dar le-a executat d. I. G. Duca și Guță Tătărăscu. Ei l-au bruscat, ei l-au ostracizat. Recunoaște și dumneata, trebuie să fie cineva cu piele de porc pe obraz pentru a-și îngădui să bruscheze și să ostracizeze în țara românească pe Nicolae Iorga. Deunăzi, un ministru liberal îmi spunea cu perfecta seninătate a brutei: — Pe Iorga l-am utilizat când am avut nevoie. Azi ne putem dispensa de el. Așa e momentul politic. Trăia încă Ionel Brătianu când am auzit aceste vorbe grohăite marțial și crăcănat. In proprii lor ochi, situația liberalilor apărea eternă și neclătinată. La umbra stejarului căruia nimeni nu-i bănuia scorburile cavernoase, orice stârpitură cu ochelari sau cu bot de maimuță își îngăduia aere supreme: pe Iorga l-am utilizat... Dar stejarul s’a prăbușit sub trăznetul năpraznic al cerului. Stârpiturile îngâmfate s’au surprins, în comoția vidului, clănțănind stârcite în propria lor nimicnicie. Ele se mai văd încă pe spatele puterii dârduind ca un călăreț pe motocicletă. S’au dus frumoasele zile dela Aranjuez (cetește: Florica) ! Nicolae Iorga candidează la Ismail. Printr’un consens moral, național-țărăniștii nu pun contracandidat. E mai mult decât un act de alianță: e un omagiu respectuos. Dar, curios, nici guvernul nu opune candidat E un act omagial de căință târzie? Căința este exclusă; căința e un act de finețe morală. In fața candidaturii lui Nicolae Iorga, guvernul renunță dintr’o reculeasă desnădejde. La ce bun, când cauza e aprioric pierdută! Și, dragă Doamne, de unde să-și mai soarbă stârpitură curajul superb de a declara pe cetățeanul Iorga primejdia patriei și siguranței Statului și de a-1 pune la index cum ai atârna în cuier un palton purtat?, Nicolae Iorga va intra în parlament. Glasul acesta in care duduie ca o vâlvoare uriașă instinctul elementar al rasei noastre și’n care tună dreptățile nerăzbunate, va răsuna din nou în auzul țării majestuos și autoritar, viforos și profetic. Adevăruri pe care toți le simțim și care coloăie sugrumate în sufletul mulțimii — adevărurile sacre ale existenței naționale, adevărurile care îngrozesc pe profitorii de azi ai cenzurii, — vor irumpe epocal p prin acest glas unic căruia i-a ost dat de sus să le rostească. Sub aparența grimasei oficiale, vremea noastră e tragică și însângerată. O trăim stâlcită în muțenie și’n surdă așteptare încordată în arc de oțel. Singur Nicolae Iorga îi poate da rostul organic, necesar. Singur el poate izbi inspiratul accent culminat în creștetul acestui zbucium uriaș: cuvântul liberator și răzbunător al milioanelor de muți... Iată iarăși vremea, — din nou, Doamne sfinte! — când Nicolae Iorga trebuie să fie însus cuvântul patriei. Vă aduceți aminte de zilele de cumpăna din lașul războiului? Aproape în fiecare zi, la șapte dimineața, un om, care era primul ministru al tragicului dezastru, își ducea lacrimile și disperările în casa lui Nicolae Iorga. („Pe Iorga, l-am utilizat când am avut nevoie”!). Pe urmele fratelui defunct, Stu vedeți azi pe d. Vintilă Bratianu, adus din spete și devenit modest, bătând la aceeași ușă pe care spun guvernul era gata să scrie „Domiciliu forțat?”. S’au dus frumoasele zile de la Aranjuez (cerește, Florica!). Dar orice-ar mai fi, eu știu din viața acestui om curat ca, lacrima — viață ce se confundă cu însuș principiul rasei — că Nicolae Iorga e glasul patriei. Așa va fi Nichifor Crainic Hașișul lui Jean Cehașiș ! Reprezentantul general pentru Occident al sensibilității periferice bucureștene, domnul Fiorescu Jean (Th.), — recunoscându-și, în sfârșit, covârșitoarele sale datorii față de veac și față de Baroul de Ilfov, și-a pus — în al doilea sfert al acestui veac — candidatura la decanatul acestui Barou... Și, firește, nu pentru a îngâne în fața avocaților vrăjiți și transfigurați eternul și suburbanii săi„adagio cantabile”, s’a resemnat deprimatul naș al lui Gheorghiu Petrescu din Ferentari și al altor câteva sute de haimanale electorale, la această întronare în fruntea unei bresle aproape uitată de el. Uitată, repetăm, deoarece domnul Jeantehașiș, de când a fost despuiat de pielea portofoliului Justiției, acum câțiva ani, nu a dat nici un semn vizibil de eloquență judiciara. Jeantehaș Florescu, profesionist al dardáieiii verbale, nesecată rotativă umană de cuvinte, nu poate vorbi decât de la înălțimea cuvenită staturii sale (spirituale),— care este, — după cum, știm, cu toții banca ministerială... Curioși cum vă știu, veți întreba, desigur, de ce nu vorbește în Tribunal, d. Jeantehaș Florescu, din moment ce vrea să devină decan ? Explicația mea are să vă satisfacă și curiozitatea asta : o datină de elementară decentă ,statornicită mai de mult la noi, vroia ca avocatul trecut prin capul departamentului Dreptății să nu-și reia decât după o anumită vreme stăruințele în fața instanțelor. Era în această tradiție, o respectuosă atenție față de magistratură. Deantehasis nu s’a împleticit în superstiția aceasta, — în definitiv și perimată și stupidă. Și-a reluat deci, chiar din momentul când — ieșind din Minister — a căzut în stradă, mustosul contact cu clienții cabinetelor de Instrucție. Prin urmare, — Veți exclama din nou, — vorbește, în sfârșit ! Aici este toată drama... Pentru ca e bine să precizăm , am spus că d. Florescu (Th. Jean) a reînceput să practice avocatura, dar nu am spus că a început să și pledeze. Fiindcă, pentru un sigru eminamente ordonat și analitic ca al fostului ministru al Justiției, avocatura este una și pledatul este alta. fata pentru ce, în zilele de pledoarie, în Jocul maestrului cu privire proconsulară, tivită de o invizibilă conjunctivită, clienții se vopsenesc cu un vag înlocuitor Și atunci, candidatura domnului Florescu la Baroul Capitalei noastre se lămurește , neputând vorbi de pe balconul lui ministerial, — congenital firesc, — incapabilă de a mai pleda în fața magistraților volubilitatea lui astringentă ca dă noi debușee, situate între avocatură și putere , și s’a oprit omul la Decanat... Funcțiune, evident, provizorie, — menită să-i fie intact fondul, (vreau să spun cald șezutul) până la liberarea viitoare a unui fotoliu ministerial, meserie anesteziantă pentru compacta sa melancolie, —■ narcotic al sbuciumului său de repricopsire, — patetic hașiș cu care Jeante hașiș, cloroform al mahalalei, își tratează ambițiile cronice de competența nesocotită de guvernul „forței politice"... Ion Dimitrescu K1 ;■ ■ TACTICA SURPRINDERII —---------mm------—— Nimeni nu știe cum se va face stabilizarea. Desmințirea anteproectului de lege a controlului băncilor. Nu se desminte intenția unei asemenea legiuiri Este o veche tactică a partidului liberal de a utiliza surprinderea. Nu-și înfățișează intențiile cu acel curaj al onestității, își dosesc intențiile după desmințiri categorice pentru a zăpăci pe adversar. NICI O LĂMURIRE Se pregătește împrumutul stabilizării. In Capitală au venit de Jéze și Monnet, ceiace dovedește că s’a trecut de perioada preliminariilor și totuși, nimeni nu știe nimic, nicio lămurire nu s’a dat presei, nici un locuitor al acestei țări nu știe precis ce este stabilizarea, cum se va face și ce efecte va avea asupra oi liiei economice, toată țara putând fi rostogolită într’un haos. De ce nu găsește d. Vintilă Brătianu necesar să dea prin intermediul presei lămuririle necesare, obligatorii? Așa e tactica liberală.. . EVITA DISCUȚIA S’a început discuția în jurul unei legi de control al băncilor. S’a publicat și un anteproiect de lege. Pentru a se evita discuția, guvernul publică în „Universul” următoarea informație : „Zilele trecute, s’a publicat un anteproect de lege, prin care se prevedeau noui norme de înființare și de funcționare a instituțiilor bancare in România. S’a pretins că acest proect ar fi rezultatul consfătuirii membrilor asociației băncilor și că va fi supus, împreună cu observațiile și comentariile marilor bănci, guvernului, care îl va examina și, după ce-i va aduce modificările, pe care le va socoti de cuviință, îl va adopta și supune parlamentului. In realitate, acest anteproect este rezultatul ambiției de legiuitor a unui june economist și nu e rezultatul consfătuirii și discuțiilor asociației băncilor. Asociația a schimbat păreri, cari nu s’au cristalizat într’un proect, ci în simple deziderate . Guvernul, ca și publicul interesat, a rămas surprins de proectul publicat, de care n’a avut cunoștință”. Dar în această informație nu se adaogă și desmințirea categorică a guvernului că nu se proectează o lege a controlului băncilor, o comisie de control căruia îi este destinat d. Oromolu. .. ’ j V. BRATIANU VICTOR ANTONESCU SUFLECE Eram învățați să aflăm de Eforia spitalelor, doar din isprăvilelui Lăscăruș Catargi, pasionată imaginație de afaceri, ce s’au soldat în deficite dezastruoase pentru bietul așezământ de binefacere, spre nemângâerea bieților ctitori trecuți în lumea celor drepți. A fost în intenția unora de a pune puțină ordine în gospodăria Eforiei, printr’o indiscretă anchetă a unor experți în ale registrelor, a fost vorba și de unele precise neplăceri pentru toaleta morală a d-lui Lăscăruș Catargi, iar a intervenit la timp Ion Brătianu, pentru a pune la adăpost pe primul efor, spre melancolia bolnavilor și riscul averii marein așezământ de binefacere. Primăria Capitalei a adus din nou în discuție Eforia spitalelor, dar nu din dorința sadică de a provoca insomnii d-lui Lăscăruș Catargi, ci pentru a mărturisi o mentalitate, am scrie ridicolă încă n’ar defini o dramatică inconștiență. Știți, primăria Capitalei este cuprinsă de o febră edilitară, d. dr. Costinescu a fost cuprins de o cumplită rușine de înfățișarea murdară a orașului căruia îi servește de — rog un cadeț — părinte. Și ca să dea Capitalei străzi curate, fără bonuri de pârăe 1 car; să scrânească zilnic arcurile vehiculelor, trebuesc bani. Ori banii trebuesc smulși oriunde s’ar găsi. Soluția taxelor multiple, imaginate cu Ingeniozitate se impune. Nimic nu trebue să miște sau o restare fără taxă în Capitală/ ca bani, să țâșnească de pretutindeni spre bucuria îngrijoratului părinte edilitar. Și nu putem ști cine are paternitatea ideei, dar știu că primăria Canitale: prin comisiile sale de recensământ a găsit de cuviință să împovăreze spitalele Eforiei, cu o serie de impuneri sub variate tutluri: taxe pentru laboratorii, taxe pentru camerile ocupate de bolnavi — îngrjiți în bună parte gratuit în spitalele Eforiei — taxe pentru apă, taxe pentru curentul electric, taxe pentru gazul întrebuințat în laboratoarele clinicilor. Aîți înclinai să crezi că în fruntea primărie, stă vre un tgiamiu în ale medicina, o biată făptură omenească mărgărită și nevoiașă, un om al întâmplării și î’u al ignoranței, să refuzi cu încăpățânare să crezi că un medic este primar al municipiului București. E ceva mai mult decât o exagerată fiscalitate edilitară, e ceva mai grav decât o simplă eroare a zisei comisii de recensământ; e involuntara mărturisirei unor suflete moarte, e deslegarea întregei probleme a proastei gospodării comunale. Nu se cere numai o simplă chibzuire de cifre, un oraș este și o colectivitate morala, o îngrămădire de ființe de care ai și o astfel de grijă în afară de aceia de contabil. Conducătorii orașelor care nu civilă, Leon al XIII-lea, spune, precum spusese cu paisprezece secole înainte, predecesorul său Gelasius: „utaque potestas est, în genere, sua, maxima (puterea fiecăreia dintre ele este, în domeniul său, cea mai mare). Și, referindu-se la faptele care au determinat cartea lui Maritain, actualul Papă declară : „Fiecare poate de altfel, să-și păstreze dreapta și onesta libertate de a prefera, cutare sau cutare formă de guvernământ, care nu este în desacord cu ordinea lucrurilor stabilită de Dumnezeu”. Dar hotărârea, pe care distinsul cugetător catolic vrea să o legitimeze, in numele unui înalt principiu, infirmă toate aceste solemne declarații. Contrazicerea, apare evidentă. Faptele se cunosc din ziare. Un an de zile au ocupat o parte din presa apuseană și au chinuit sfâșietor conștiințele atâtor oameni, cari, pioși catolici, înțelegeau să rămână și buni Francezi. Intempestivei intervenții a unui ordinal, căreia i s’a asociat măi târziu Vaticanul, printr’o pontifi sau gândit niciodată să creeze acei confort urban, care nu se gătesc obligați să creeze băi publice pentru ca cel mai nevoiaș, mai sărac locuitor să-și poată curați egal și goni insectele, care nu se găsesc obligați să clădească aziluri pentru bătrâni, ospătarii pentru săraci, să creeze tot ceea ce definește elanul generos, pasiunea de bine a conducătorilor, vor să împuțineze și binele pe care îl fac de dincolo de mormânt ctitorii așezămintelor de binefacere. Taxe pe spitale, pe laborator’, pe bolnavi ! Refuză mintea să priceapă și simți inima svâcnintî la durere. Lumea sufletelor moarte este stăpână în această țară, lumea celor ce nu pot înțelege nici o durere, lumea în sufletul căreia vasta suferință umană nu are nici un ecou. Taxe pentru laboratorii, taxe pentru camerile ocupate de bolnavii îngrijiți gratuit de Eforie. Și cel care a născocit această rușinoasă idee finală nu este un fanatic bicisnic al cifrelor ca d. Vintilă Brătianu, nu este un străin de noțiunea de bolnav, este un medic, un om familiarizat cu suferința desmoșteniților sănătății, este d. dr. Costinescu. Sufletele moarte conduc această țară. Pamfil Șeicaru MOARTE — -----——MBfflt - ș-> Cine calomniază țara ? Oficiosul liberal e în căutarea motivelor pentru cari târzia convertirea d-lui Vintilă Brătianu la religia bunului simț întâmpină, totuș, în lumea anevoioasă pe care o bat cu desperare solii d-sale financiari, atâta neîncredere dacă nu chiar dușmănie. Și, e în oftatul acesta al oficiosului proecția unei nedumiriri care, pornită de la tâmpenia devota a liberalului de carieră lovit în cultul său intim pentru prestigiul taumaturgic al d-lui Vintilă, se lățește și asupra țării deștepte. Se întreabă lumea: de ce nu găsește, oare, România în străinătate măcar bunăvoința care <tă chiar Greciei mobile și cu revoluție menstrualizată, capacitatea de a aduce chiar acum la Atena un mare transport de lire Sterlinger. „Viitorul” găsește, perspicace, o lămurire: România e calomniata. E ciudat cum din toate țările Europei, unele fiind doar simple parcelări ale hotărniciilor păcii (imposibil de reținut și de evocat fără concursul hărților), numai asupra României se exercită vrăjitoriile bârfirii și numai România are de suferit după urma calomniei! Nu e alt Stat azi care să se vaite de asemenea pacoste, — nici învinși săraci ca Bulgaria ,nici confecționați proaspeți ca Letonia... Niciun guvern nu-și jignește țara cu cea mai comică dintre văicărelile de Stat. Ba, să nu greșim, — mai e încă un regim in Europa care se plânge ca și noi de reputația ce i se face, uinul singur, sovietele ruse... încolo, Statele Europei pot vorbi între ele și-și pot da cuvântul fără certificate de bună purtare și fără a fi stingherite de calomnie. E stupid să se afirme că numai România are dușmani. E caraghios să se creadă că numai asupra noastră, se ațintește toata atenția ponegritoare. Așa fiind, ne vom întreba și noi, de ce această distincție ucigătoare pentru țara fericită de girul d-lui Vintilă Brătianu ? Și cercetând îndelung dureroasa noastră singularitate internațională, ajungem la aceiași concluzie cu ziarul liberal... In adevăr, România e ponegrită. Dar, nu de presă sau de dușmani fiindcă presă potrivnică și dușmani au și celelalte țări. România e coborîtă și discreditata în fața lumii de a forța ceva mai eficace decât asocierea relelor voinți anonime. Sa ne silim a o desluși. Și pentru aceasta să luăm la întâmplare, câteva fapte in care se exercită cu deosebire demonica forță. Puterea aceasta vrăjmașe și irezistibil de activă o simte bunăoară, călătorul străin de cum intră în țară: e singura vamă — vama românească — la care se arată inutil de amenințător soldații cu baioneta la armă și în sdrențe. E unica țară în care un străin ajuns în Capitală — când scapă de bătaia tineretului d-lui Tătărescu Gură ce opereaza în gara de Nord — cade în mâna Siguranței și a ventuzelor ei tainice. E unica organizație de Stat în care congrese orânduite și hrănite de guvern sfârșesc cu jafuri și profanări bestiale, necunoscute în Europa de la năvălirea Hunilor. E, în adevăr, singura țară în care un subsecretar de Stat e dovedit complice în cele mai desgustătoare atentate la cinstea nației, și el continuă — totuș — să privegheze, și mai apoi, siguranța publică. Nu e nevoie să mai stăruim; o aveți întreagă și nu da înainte-vă această sursă ponegritoare; ea are virulența categorică a unui vulcan de ticăloșie, un vulcan a cărui lavă acopere cu carapacea-i oparitoare tot întinsul muncii și onoarei românești. Pompa aceasta uriașe de proastă reputație sălășluște însă, pe colina stearpă a groaznicelor bune intenții străjuite de geniul d-lui Vintilă Brătianu. E, în adevăr, ponegrită, țara, dar, nu de calomniatori ci de cei cari (pardon) îi vor binele, adică de un guvern ce dă României înfățișarea unei simple aglomerări terorizate și nu a unei orânduri de certitudine legală. Iată adevărata, efectiva calomniere a României. Și, poate că pentru stârpirea calomniatorilor va fi nevoie să facem reală o singură calomnie din cele multe ce ni se răspândesc, anume că în România nu e liniște... Dem. Theodorescu H»up& enciclica Primatul spiritualului de I. SOCOL (Jacques Maritala. - Primati du spirituel Plan-Paris) Ca să încheie momentan cel puțin, printre apologie, discuțiunile ivite în jurul conflictului nerezolvat încă, între gruparea politică „Action Francaise” și Vatican, subtilul și profundul cunoscător al thomismului, Jacques Maritain, își ia însărcinarea să dovedească încă odată, imperioasa necesitate a subordonării puterii temporale, celei spirituale , și ca un firesc corolar, obligațiunea oricărui catolic, de a se supune fără șovăiri și abdicând total dela orice spirit de critică, tuturor ordinelor cari nu pot greși, ale capului bisericei. Conflictul nu este nou. El apare periodic, în tot cursul istoriei catolicismului, totdeauna incomplt rezolvat, fie că se termină prin îngeriunchhieri împărătești în Canossa, sau e tăiat scurt, de brutalitatea lui Nogaret. Silită de împrejurări, papalitatea și-a împăcinat inițiala rigiditate doctrinală și a abandonat libertății fiecăruia dintre păstoriții ei, alegerea modului, îndeplinirea datoriilor către cetate, păstrându-și asupra domeniului politic, doar un indiscret drept ele supraveghiere, „ratione peccati”. O revenire la evanghelicul : „Dați Cesarului, ce e al Cesarului”. . Evident că „ratione peccati”, dreptul de intervenție al Vaticanului în frământările secolului se poate lărgi considerabil. Dar chiar Papii au circumscris, acest drept. Vorbind despre raporturile dintre puterea ecclesiastică și puterea cală aprobată, membrii catolici ai „Acțiunei franceze”, i-au răspuns printr-o adresă de supunere filială, iar conducătorii, accentuând caracterul pur politic al asociațiunei, au oferit Romei toate garanțiile privitoare la păstrarea integrală a credinței. Cererei pentru înființarea unei catedre de „Syllabus”, care să dea orientările necesare celor ce ar putet greși, nu i s’a dat urmare. S’au schimbat acuzațiuni violente și explicații pline de respect. Esențialei imputări, ca „Acțiunea franceză”, prin enunțarea principiului : „Politique d’abpid”, abordonează religia politicei, i’a răspuns, că în intenția autorului acestei formule, raportul de precedență dintre politică și religie, este identic reportului dintre mijloc și scop. S’a dovedit, că blestemul, atribuit lui Maurras : „Défense a Dieu, d’entrer dans nos observatoires”, e un fals. S’au invocat serviciile aduse de către ’’ruparea catolicismului și de altfel unanim recunoscute.’ A fost zadarnic. „Acțiunea franceză”, ’ a fost întâia somată să se desființeze, apoi condamnată. Somației Romei, socotită ca o inexplicabilă invitație la sinucidere, i s’a răspuns, de către cei cari credeau că și-au făcut deplin datoria și că sunt victimele unei intrigi, printr’un energic : .non possumus”. Papa, infailibil, în ceea ce privesc dogmele, poate greși în hotărârile lui privitoare la fapte. Dreptul de rezistență, pe care Sf. Thomas îl acordă popoarelor împotriva principiilor, nu poate fi întrebuințat și împotriva Papei, suveran temporal și condus în acțiunile sale de considerațiuni de oportunitate momentană ? Este îngăduit Francezilor sa renunțe le ealele garanții de salvare, pe cari le oferă naționalismul, în schimbul unor aleatorii speranțe de pace universală ? Pozițiunea lui Maritain, în acest sfârșit de polemică este extrem de dificilă. Cartea lui e sacrificiul, pe care un drept credincios, îl face disciplinei bisericei sale. Afirmatiunile pe care !< (C'iUti conumutre in pag.i-a)I Soldatul hamal Datoria soldatului e sa fie rupt în fundul nădragilor, flămând și erou în timp de războiul rupt în fundul nădragilor, flămând și hamal în vreme de pace. Probabil că hamal acul e considerat ca un exercițiu de antrenament, în vederea faimoasei armate constructive, a viitorului, despre care ni s'au povestit atâtea. Cunoaștem până acum scandalul soldaților camuflați cu pălării cumpărate de la halele de vechituri, și transformați în cărăuși, hamali și zidari, la construcțiile ofițerilor superiori. Unii confrați au dat cu acest prilej date precise, numele ofițerilor, numele soldaților și unitățile respective ; iar pentru a respinge dela început orice posibilitate de tăgadă, au înfățișat și fotografii unde cititorii au putut descifra brava corvoadă a soldatului devenit salahor. Au fost oarecare anchete și s’au terminat cu orice anchetă, cu dosarul aruncat la arhivă. Metoda era mai generalizată, din orașele de provincie au mai fost date publicității și alte cazuri identice, căci provincia nu se lasă mai prejos de capitală când e vorba de porcării. Dar cazul de la Constanța depășește tot ce a scandalizat lumea până acum. Un colonel și un inspector vamal, anchetează o vastă afacere, în care sunt amestecate unele grade superioare ale grănicerilor din localitate. Soldații companiei de grăniceri, aproximativ deghizați în civili (adică șapcă, pălărie, căciulă și surtuc potecii, în locul capelei și tunicei militare) fuseseră transformați, din ordin, în hamali de port, înrolați sub comanda unui vătaf șî osândiți la descărcarea vapoarelor. Plata, o încasau bine înțeles plutonierii. La aceasta au ajuns flăcăii satelor noastre, chiar într’o unitate cu atât de vitează tradiție, ca a grănicerilor nebiruiți de la Turtucaia și de pe Valea Oltului. Ne indignăm, fiindcă abuzurile câtorva ticăloși și inconștienți, discreditează buna reputație a ofițerilor români, în cea mai mare parte din altă stofă decât a generalilor și coloneilor care-și durează case cu atât de puțină cheltuială și cu încă mai puțină onoare. Dar ne indignăm, fiindcă mai mult decât această elastică onoare și acest foarte elastic prestigiu, e vorba despre soldații, flămânzi, rupți,reînarmați și neinstruiți, exploatați ca recruții senegalezi—în vreme ce ungurii își instruesc armate civile, cară muniții clandestine ■șî ne pândesc cu gânduri de moarte. ION DARIE