Curentul, mai 1928 (Anul 1, Nr. 108-135)

1928-05-01 / nr. 108

ANUL I.No. IOS DOI GAZETARI Pairi consolidarea economici -xox ClicstroEca reluării râpei tarilor ca Cermania. Vizita n-lai lituiescu io Berlii Politica de izolare economică practicată după război de cei cari urmau indicațiile d-lui Vintilă Brătianu, a trebuit sa fie abandonată. Dela declarațiile pline de un optimism extraordinar și de la siguranța formulei «prin noi înșine» expusă în mod amplu de actualul ministru de finanțe în fața reprezentanților presei engleze, până la tratativele de azi de care guvernul liberal își leagă existența, e o distanță destul de lungă. Dar nu numai în această ramură de activitate n’am urmat exemplul marilor state,din Occident cari, deși erau în joc’tot atât de mari interese economice, nu s’au sfiit să puc în practică politică aranjamentelor impuse de situația momentului. PENTRU ARANJAMENTELE VIITOARE Cine cunoaște de exemplu însemnătatea raporturlor economice pe cari le-am avut cu Germania înainte de război, cine știe de asemenea câte mari probleme izvorâte din Uu’tatele de pace ar putea fi soluționate în formarea României, și-a dat seama de fericitele rezultate ce ar putea decurge pentru noi în urma întrevederii dintre d-nii Stresseman și Titulescu în urma căreia s-a hotărât vizita ministrului nostru de Externe la Berlin. SCHIMBĂRI DE CONCEPȚIE Interesele personale ale câtorva pe care îi cunoaște toată lumea a făcut tocmai după această întrevedere, să se scoată la iveală chestiunea lichidării bunurilor foștilor inamici. Dar revenirea promptă asupra măsurii care putea fi socotita ca o agresivă viabilitate, dovedește că cei ce conduc destinele economice ale țării și-au dat seama că trebue să se sfârșească odată cu sistemul ca afacerile personale să treacă înaintea marilor interese ale țării. ♦ Vizita pe care d. Titulescu o va face la Berlin, după constituirea noului guvern german, va da cu siguranță roade de seamă pentru economia națională cu atât mai mult cu cât terenul pregătit de ministrul țării la Berlin d. Petrescu - Camasn netezește mult calea aranjamentelor viitoare. VION Franța ,— care a făcut din presă una din cele mai înalte magistraturi ale spiritului și care știe sa înconjure umbrele marilor morți cu aureola celei mai pioase cinstiri. — a desgropat din arhivele Marei Revoluții viețile și operile celor doi gazetari, care au ocârmmt opinia publică în acele zile de început de ev. De-o parte Camille Desmoulins. De partea cealaltă, Rivarol. Cel dintâiu, — fanatic al ideilor revoluționare, poet entuziast al mulțimilor dezlănțuite, apologet conviust al voinței populare. Cel din urmă,—sceptic care plimba, din înălțimea disprețuitoare a aristocrației lui, un zâmbet necruțător peste valurile frământate. Și unul și celalt, magicieni ai cuvântului scris, purtând dela Destin nobila învestitură a talentului, hărăziți dintru început îndeletnicirii glorioase și tragice, sublime și aducătoare de cum pune suferințe — de-a vorbi in fiecare zi mulțimilor. Camille Desmoulins a fost posedantul marilor idealuri. Intr’o epocă de zarvă, când nici vocea cu rostogoliri de tunet a lui Danton nu izbutia totdeauna să se facă ascultată, câin lozincile înfricoșătoare ale lu Robespierre sau Saint-Zust cădeau, ades, acoperite de clamurile străzii, când oratori de râs pânzii încântau poporul și când vitetul deslănțuiilor multă vreme impiedecate acoperia până și verbul înaripat al lui Mirabeau; într’o astfel de epocă, gazetarul Camille Destuoulins a izbutit, dela masa lui de scris, să influențeze și să conducă mai mult chiar decât cei care coborau în rândurile agitate ale adunărilor populare A avut darul rar de-a însufleți cuvântul scris, a avut puterea sacră de-a închide intre filele avântatelor lui pamflete sași din propriul lui suflet. A fost un mare inspirat, unul din acei iluminați a căror apariție a insemnat, totdeauna, începutul unei noui religii sau a unei noui doctrine sociale. Iar când revoluția — pe care o dorise pe care o cântase în cele mai strălucite articole, adevărate poeme în proză, Camille Desmoulins a găsit în sine curaja celei mai fățișe împotriviri deși știa că trăește într’o vreme în care împotrivirile sunt curmate brusc de tăișul ghilotinei. Și a murit așa cum trebue să moară toți cei pe care Destinul îi marchează cu semnul marilor meniri, ca un martir. Opus lui Camille Desmoulins, Rivarol a fost vrăjmașul revoluției. In locul avânturilor necumpănite, el aducea controlul nimicitor al celui mai sever spirit critic pe care l-a avut Franța, de la Voltaire încoace. In locul grandilocventei emoționante, — ironia trasă. In locul perioadelor ample și sonore, — fraza scurtă concisă, lapidară, cu ascuțișuri de stilet« A crezut Rivarol în dreptul de atotputernicie al aristocrației ?, Dar cine ar putea spune în ce a crezut Rivarol ! A plimbat, de-a lungul evenimentelor, aceeași neîncredere leneșă și eleganta, acelaș dizolvant raționament, aceeași cugetare pură în sfera căreia el — omul tuturor concesiilor — nu făcea niciiun hatâr... Frumos, elegant, iubind viața și chinuit de iubirea femeilor, menit celor mai temeinice realizări ,intelectuale, a fost totuș sau a preferat să fie numai gazetar, pentru că a găsit în articolul de gazetă, în pamfletul de zece pagini, cea mai prielnică formă de manifestare. Frământat de idealul supremei desăvârșiri, Rivarol vedea în scris o tortură drăcească... De aceea, îi plăcea mai de grabă să vorbească, la mesele, bogate, gustând cu nesaț un vin vechiu, ascultat de femei frumoase — căci el vedea în femei o galerie sensibilă pentru subtilele lui causecii, pe când femeile vedeau in el un amant dorit cu toată înfrigurarea patimei exasperate. Și totuși, acest suieur al vieții a fost, cu ironia lui, cel mai implacabil adversar al revoluției. In ziua când sa încredințat că, în fața învălmășelei obștești, cuvântul scris este inutil *» cuvântul ales, căutat și orâu, duit în frază, ca diamantul incrustat în metalele nobile, — a trecut granița, a călătorit la Bruxelles și la Berlin, bătându-și joc de cei ce-i întâmpinau cu admirație și purtând în suflet nostalgia cerurilor nazale întunecate de norii urei populare. .Medaliile acestor doi gazetari — Camille Desmoulins și Riveres — au fost refăcute, acum, în Franța, într-o strălucită serie de monografii și de biografii... ...La București, cel dintâiu venit ridică piatra împotriva presei,r împotriva presei care purcede din paginile lui Rosetti, Panu, Tony Bacalbașa și N. Iorga. Tudor Teodorescu-Braniște ingratitudine In această zi însorită, cu raze de aur și cu frumuseți înmugurite, când de departe ca o chemare a amintirilor nostalgice ne răsună în urechi fastul festiv de la Chișinău, ochii mi-au căzut, ca o piatră în cercurile verzui ale unui lac, pe o foaie de gazetă veche și înverzită. Era un apel către țara noastră. Al unui prieten al nației acesteia a opincilor, care susținuse, în scripturile sale, cu vervă și culoare, dreptatea românească a Basarabiei noastre. Un apel al lui Grigore Alexinsky. De câte ori condeiul său alături de penița lui Leon Donici nu s’a transformat în spadă, pentru integrala apărare a hotarelor noastre basarabene, pe harta polemicelor rusești. Astăzi el ne solicita simpatiile active. Mijloacele lui financiare sau epuizat, organizați unde lui sunt în pulverizare, revista „Țara Natală" a trebuit să-și spânzure pofta apariției în cuzul așteptării . Un ajutor urgent e necesar, ne clamează cu mâinile frânte în lesnădejde, publicistul rus. Și, vai, câte zile s’au rostogolit pe apa uleioasă a Dâmboviței și noi nu ne-am clintit din beatitudinea noastră, timpanele noastre au fost absente și preocupările tuturora au hoinărit în meschinăria culinară a politicăriei mărunte. Glasul lui Alexinsky sa pierdut parcă în pustiul sufletesc al nostru, al tuturora De nicăiri nu răsărit nici un ajutor, nici un cuvânt de încurajare, nici o mână prietenească. O surdă complicitate a tăcerii, urzită pe un fond de repulsivă ingratitudine pare a stărui în toate colțurile. Încercuiți de veriga hotarelor adversare, noi nu ne știm prețui prietenii și ca o trăsătură repugnantă, nerecunoștința ne schimonosește obrazul. Treceți prin revista memoriei figurile amicilor din străinătate, cari ne-au fost devotați în vremuri de răscruce a existenței noastre naționale. Cum ne-am materializat sentimentele de recunoștință față de ei ? Ce colț familiar mai păstrăm în sufletul nostru pentru un Scotus Viator, deo pildă? Dar să ne oprim în granițele micei noastre patrii. Ce am făcut, ce am străduit, deo pildă, pentru gazetarii de legea veche ai Ardealului, cari n au cumulat funcțiuni și n au acumulat averi ca atâția alți profesioniști ai muceniciei naționale ? Ce am făcut pentru acești idealiști ai slovei, încărunțiți în experiență și mizerie? Răspunsul este o dezolantă negație, stigmatizată de o degradantă ingratitudine. A, desigur, Ungaria cu toate monedele ei calde și cu toate minciunile ei de propagandă, ne displace. Dar ea are, totuși, ceva reconfortant. Nu este ingrată, își iubește, își divinizează prietenii. Și Rothermere e un samsar, un negustor al idealurilor. Dar e prietenul Ungariei. Să nu se înfigă credința că afi un prieten al țării, a-ți închina sufletul acestei țări este o primejdie. De aceea, în mijlocul serbărilor de la Chișinău, în reculegerea amintirilor noastre istorice, să închinăm un gând lui Alexinsky. Și să ne spovedim păcatele. Sewer Stoice 4 PAGINI 3 LEI Nastratinul cultural Și iadul are drept dușumea numai bune intenții, de aceea socotesc guvernul nostru drept căptușit cu cele mai nobile intenții. Este adevărat însă că toate aceste intenții se poticnesc și din voința de bine izvorăsc arte noi rele pe capul bietului contribuabil roteau. Se știe că între alte învinuiri ce i s’a adus sfântului Vintilă este și disprețul ce-l are pentru ocupațiile ce nu pot fi supuse balanței comerciale cu rubricele profit și pierderi, sau mai precis pentru ocupațiile culturale. Nu este un secret pentru nimeni absența dlui Vintilă Brătianu de la orice expoziție de scuipătură sau pictură ce se manifestă cu brutalitate în discursurile sale cu sintaxă și vocabular redus de vătășel de percepție; ori toate aceste absențe dovedesc oroarea pe care vătaful guvernului o are pentru orice manifestare a culturii autohtone sau străine. «Poeții este niște oameni fără slujbă», ar zice sfântul Vintilă cu înclinări «prin sine însuși». Probabil că peste fire de plictisit vistierul sărăciei naționale, s’a hotărît să fie cultural, și a început să sprjine artele. Prin ce proces de eliminare, de socotire, de selecție, d. Vintilă Brătianu a ajuns să prețuiască teatrul. înclinarea românească spre bârfeală, ar fi gata să-l bănue pe d. Vintilă Brătianu de slăbiciune pentru vreo actriță, dar numai formulată o asemenea bănuială și ar stârni hohote de râs, când țara întreagă știe că d. Vintilă Brătianu este ca un schimnic și față de asemenea slăbiciuni are înfruntări de ascet. Desprindem din «Vremea», revista d-lui L Valjean, liberal, vicepreședinte al Cămării deputaților, această comparație de griji culturale s .Pentru Opera Română din București Ministerul Artelor acordă o subvenție anuală de 28.000.000 (citiți 28 milioane lei) , pentru Opera din Cluj acelaș Minister plătește anual nu mai puțin de 15.000.000 (citiți 15 milioane lei) și lăsând la o parte celelalte teatre naționale, scene și scenițe, cari toate la un loc primesc o subvenție cam egală cu suma celor două cifre amintita mal. sus.?■/%—opțioVA numai subvenția de ? milioane acordată d-nei iarioara Ventura. ,J Și acum iată ce cheltuește Ministerul Instrucției pentru laboratoarele de chimie ale Universităților din țară : fiecare din cele 12 laboratoare, ale celor patru Universități din țară primește suma de 180 (citiți una sută optzeci mii lei) anual, adică fiecare a o suta cincizecea parte din subvenția Operei Române și toate împreună cam un sfert din ce a primit d-na Ventura Nu negăm valoarea culturală a teatrului, dar putem spune că este o disproporție așa de mare, așa de scandaloasă încât numai priceperea de Nastratin a d-lui Vintilă Brătianu o poate explica. Am cerut, firește, sprijinul teatrului ca o ramura a activități artistice, dar nu am cerut strivirea bugetului statului prin sprijine excesive actorilor. Așa cerem și sprijinirea literaturii românești, dar nu înțelegem ca orice stihuitor, oricine gungurește într’un sonet sau într’o leșinată romanță, să primească subvenții dela stat pentru a putea vâna, zgâindu-se la stele, la lună sau la sânii muzei, o imagine eternă — cât se poate vorbi de eternitate pe vremea aceasta de cutremure și profeții sinistre de la specialiștii geologiei (secția sis. mica). Nu vom spune că d. Vintilă Brătianu nu a fost prea nobil intenționat când a congestionat subvențiile teatrale (în dauna tuturor celorlalte arte, ferita sfântul să-i apuce admirația pentru coreografie, că nu va exista posesoare de cinci dănțuitori fără subvenție), dar disproporția dintre subvenția acordată teatrelor și aceea acordată laboratoarelor verifică înțelegerea demnă de faimosul Nastratin Hogea cântat de Anton Pan. Și în tot ce face d. Vintilă Brătianu este Nastratin. Să fii cinstit și să-ției de sfătuitor pe Tancred și pe Ghiorghiu (zis Galantzis) Să vrei o desvoltare a industriei românești și să ției ca vrednic colaborator pe cretinul Ghiță Cocoșat Popescu. Să vrei... dar ce n’a vrut căptușitul de bune intenții Vintilă Brătianu ? Și ca un făcut toate se realizează anapoda, ca și legendarului Nastratin, cuprins acum subit de pasiuni culturale. E doar ultima lui încarnare Nastratinul cultural. Pamfil Șeicaru ----------xox---------- D. VINTILĂ BRATIANU CITIȚI IN PAGINA SH.a 0 călătorie în interiorul pământului Trăim pe o coaje de ou sub care se frământă o mare de foc Marți 1 Mai, 1928 DirectOr: P AMFIE ȘEICARU REDACȚIA ȘI ADMINISTRAȚIA BIfEVARDUL ELISABETA NO. 8 TELEFON 312/28 Comoara de la Peleș Un confrate îngrijorat a dat alarma la zvonul că prețioasa colecție de tablouri ale lui Greco din castelul Peleș ar fi fost în perspectivă să se vândă peste graniță. Era în adevăr un motiv serios de îngrijorare. Nici nu ne vine să credem că cineva s-a putut gândi să înstrăineze această colecție sărăcind artistic această țară și destul de săracă în glorii plastice. Cei șapte Greco, achiziționați intr’o vreme când încă nu era pictorul în vogă, au fost cu adevărat mândria Regelui Carol, mândria Coroanei noastre, dar totdeodată ei alcătuiesc, prin răsfrângere, mândria acestei țări. Sânt dintre cele mai valoroase și mai celebre tablouri ale genialului grec aclimatizat în Spania catolică, și ducând până acolo, în arta lui, reflexul alb al fustanelei din patria de naștere și concepția hieratică a stilului bizantin, caracteristică ce i-a actualizat în atât de largă măsură opera. Pentru străinătatea pasionată azi de Greco, prezența celor șapte tablouri ale lui în România ne adaugă un prestigiu pe care cei mai mulți dintre noi îl cunosc foarte puțin. Revistele de artă și monografiile numeroase ce se scriu despre marele pictor vorbesc toate despre gustul Regelui Carol și despre România care e fericită cu această comoară. Aceleași lucruri se scriu despre grandioasa pânză a lui Rembrandt : ,Regina Ester’’, aflătoare tot la Peleș, — ultimul tablou al celui mai adânc pictor din lume. Era natural ca numai svonul înstrăinării acestor lucruri fără preț să ne îngrijoreze și să ne mâhnească. Sar fi distrus un nimb de aur din jurul numelui acestei țări. S’ar fi săvârșit un act ireparabil în veacul veacului. Ministrul Palatului, printr’un comunicat lămuritor, calmează îndreptățită noastră îngrijorare. Bogata colecție de tablouri, de covoare fabulos de frumoase, de obiecte rare și rarissime de la Castelul Peleș nu e proprietate personală a nimănui. E proprietatea Coroanei României, consimțită prin testamentul neuitatului Rege Carol. Discuția în jurul acestei chestiuni atrage atenția publicului asupra castelului Peleș. Câți dintre români, câți dintre cărturarii noștri cunosc interiorul acestui castel și își dau seama ce comoară fără egal de artă se găsește în această țară ? Castelul Peleș e, de fapt, un muzeu dotat cu cele mai variate secțiuni. Omul acela cu chip sever și moravuri austere, care a fost Regele Caral, avea despre rolul său domnesc o concepție aristocratică în cel mai nobil sens al cuvântului. România a trăit sub sceptrul său o epocă de reînoire artistică. Restaurator al monumentelor sacre, ctitorite de vechii voievozi, el și-a ridicat această ctitorie artistică de la Peleș menită să-i perpetuieze numele în veac. Istoria noastră, geografia noastră ne-au ținut la o parte de extraordinara înflorire artistică a Occidentului. In această direcție, opera Regelui Carol a fost aceea de a transporta Occidentul în România prin cele câteva, glorii cărora le-a ridicat altar la Sinaia. Muzeul Peleșului e întradevăr un fragment grandios de Europă adevărată și eternă. Lumea noastră românească a cunoscut în Regele Carol pe omul politic, pe soldatul biruitor, pe gospodarul autoritar și meticulos, personalitatea severă și austeră care se arăta contemporanilor. Prin marea ctitorie de la Peleș vom cunoaște abia de acum încolo sufletul intim, vibrant la ceea ce e poezie aristocratică în creațiile geniului omenesc. Personalitatea lui se va îmbrăca în ochii noștri cu prestigiul suveran al protectorilor artei, din vremea Renașterii. A deschide publicului Castelul Peleș cu neprețuita lui comoară de frumuseți , o datorie și față de memoria gloriosului ctitor și față de educația artistică a acestei țări. E o rugăminte pe care o înaintăm respectuos. O rugăminte a țarii întregi.WidîsisTir Crssowîc Import de febră Într’un articol din „Neamul Românesc", d. A. Iorga analizează îngrijorările diplomatice pe cari le-a stârnit vizita la Roma a ministrului de externe polon, — în special în cercurile franceze și acele ale Micii înțelegeri. Polonia, — scrie cu foarte multă dreptate d. Iorga, — nu a venit spre noi din ura pentru Ungaria, ci de frică față de Rusia, de care ne temem și nu Ea face parte din alt sistem defensiv decât cel al Micii înțelegeri, — și solidaritatea ei cu destinele noastre ca dura tot atât cât existența Statului polon, deoarece, scrie d. Iorga „nu este Polon care să poată crede că Rusia admite existența puternicului stat ce i s’a pus în coasta, și caretăpânește atâția Ruși ortodoxi". Atunci, dacă e așa, de ce ne-am face o spaimă mai mult, participând la nervosități apusene, care își au explicația Ier ? întrebarea de mai sus este și încheierea articolului d-lui Iorga, — și ea ne-a părut esențială, pentru a cita tot conținutul articolului. " D. Iorga are dreptate. Și problema pe care o pune depășește cu mult cadrul unei simple neliniști diplomatice. Participăm la nervosități apusene, — găzduim bucuroși dar fără nici un rost și noimă toate neliniștile și obsesiunile altor neamuri, importându-le dârduielile cele mai ascunse, și cele mai complicate erizootii intelectuale sau economice. Dacă strănuta, pe Rin, un soldați armatei franceze de ocupație, —, noi luăm aspirină ; dacă alegerile din Polonia scot la suprafață mai mulți radicali și mai mulți socialiști, ne frecăm mâinile încântați, și dovedind Universului că lumea' merge spre „stânga", ne facem tari să dovedim și României ca în asemenea împrejurări , o datorie de tact și de elementară decentă trebue să-i impună să ia și ea un macaz mai sinistru (sinistru, în sens de stânga — dat fiind că stânga sa numea pe latinește sinistra). Participam la nervosități apusene în diplomație, în literatură și în economie, — în finanțe și în biserică, în îmbrăcăminte și în educație. Orice alarmă sau trepidație din Occident, — diplomatică, literară sau vestimentară,— ne mișcă și ne înfiorează, ne cutremură. Și în vremea asta uităm sa remarcăm, chiar la noi în țară, bunătate de cutremure și de nervosități, — băștinașe, indigene, — cari trec aproape nerelevate și neobservate. Când pom ajunge să ne păstrăm volubilitatea propriilor noastre sughițuri, și să suprimam aceste transfuziuni periodice, consimțite cu atâta generoasă dărnicie, —i dar cu un sânge atât de sărăcit GOYA de ION DIMITRESCU f SFwc: % x ■ ■ „Este încă prea devreme pentru a spune ce datoreasă lui Goya în afară de cutare individualitate sau de cutare grup, arta contimporană, —deoarece influența lui nu s’a stins încă nicăeri, nici în Franța nici în Spania. Din zi în zi îi devin mai numeroși admiratorii și credincioșii, — din zi în zi mai mulți sunt discipolii lu Goya. Ce este de mirare în asta, dacă precursorul acesta are norocul extraordinar de a fi mai mult contimporan cu noi decât cu cei din vremea lui ? După o sută de ani, prin arta lui plină de varietate, de libertate, de îndrăzneală, prin operile lui atât de disprețuitoare față de convențiunile epocii, — prin gândirea lui, prin principii, prin viziune și prin tot geniul lui care a întrecut toate așteptările și toate speranțele în germene. Goya, apare astăzi chiar ca cel mai viguros, cel mai atrăgător, cel mai tânăr dintre artiștii contimporani, — și cel mai viu”. Cu aceste cuvinte își încheie eruditul director al Institutului francez din Madrid, Pierre Paris, monografia închinată lui Francisco Goya y Lucientes, născut într-un cătun aragonez la 1746, — mort la Bordeaux la 16 Aprilie 1828. Centenarul celebrat cu atâta însuflețire luna aceasta, în Spania, și în Franța al cărui Monet și ai cărei impresioniști au cules atâtea idei și inspirații din Goya, — este centenarul omului celui mai izolat în mijlocul veacului său, pe care totuși l-a exprimat cu atâta frenetică înțelegere. Goya a trebuit să aștepte fecunda hoinăreală a lui ’) Pierre Paris : Goya (colecția „Les Maxtres de l’art”, edit. Plou, 1928) Théophile Gautier pe drumurile Spaniei, pentru ca, după ce fusese o viață întreagă celebrat la el in țară, să devină după moarte celebru și peste hotare. Astăzi, el este în cea mai primejdioasă postură pentru un artist: este glorios și este totuși necunoscut. Citat de toți, și foarte puțin freqventat de cei mai mulți, din pricina depărtării la care îi sunt găzduite pânzele, Goya rămâne totuși unul din poeții cei mai iscusiți în a exprima, prin linii și contururi, prin culori și penumbre, turmentata incoherență a sufletelor destrămate de astăzi. Goya, cauchemar plein de choses inconnues, De foetus qu’on fait cuire au milieu des sabbats, scrisese, despre tulburătorul portretist al lui Carol IV, un critic de artă care era și un mare poet, Charles Baudelaire. Și cuvintele pe care i le scria acestuia Victor Hugo, la 1859, la citirea volumului „Les fleurs du mal", sunt cele mai potrivite spre a exprima esența artei aragonezului : „Vous creez un frisson nouveau". Este poate prea vag, dar este mai ușor de simțit, de reprodus simțirile de năvalnică și turbulentă emoție stârnite de priveliștea unui tablou de Goya. Un freamăt nou. Este ceea ce imprimă Goya tuturor sentimentelor pe care a încercat să le exprime, în operile sale. Sunt oameni cari, dacă nu ar fi auzit și dacă nu ar fi citit prin cărți despre dragoste și despre divinitate, nici nu ar fi băgat de seamă până la moarte că viața omului este mereu presărată de divin, — și că a fi sedus sau a seduce rămâne una din temeinicele rosturi ale vieții noastre. Și sunt alții, din potrivă, cari isbutesc nu numai să trăiască, în viața lor prea scurtă, mai mult decât o întreagă generație, — dar în plus, în clipa când respiră și când simt, o fac cu atâta plenitudine, cu atâta exuberantă, încât imprimă sentimentelor trăite și exprimate o nuanță personală care le transfigurează, exaltându-le. Goya a fost printre aceștia din urmă, — în pictură : a născocit nu numai tonuri și atitudini, dar și sentimente omenești, și lumina i-a șoptit transparente pe cari altul înaintea lui nu le bănuise, — și privirile lui au avut acuități halucinante, deconcertante facultăți de a scruta zăcămintele mlăștinoase sau dumnezeiești ale sufletului uman, invizibile contimporanilor. Talent rând pe rând vulgar și sublim, josnic și genial în acelaș timp, rând pe rând sensual și mistic, Goya a găzduit în el simultan aproape întreaga și îmbelșugata gamă de poezie și de patimă a sufletului spaniol. Urât de mulți și canonizat de câțiva, — ca și Bautdelaire, de altfel,— el și-a deschis sufletul tuturor adierilor și tuturor inspirațiilor, — tot astfel cum „Oamenii sburători” din celebrul său tablou își deschid aripile și^ bătaia vânturilor. Spania copiilor și a plebei madrilene. Spania dispărută a frumoșilor majos și a sensualelor majas se incarnează în tablourile acestui zănatec de geniu, — cel mai deconcertant creator de armonii și de stridențe, — a cărui capod'operă rămâne totuși (Continuare în pag. ll a)