Curentul, noiembrie 1928 (Anul 1, Nr. 289-318)

1928-11-25 / nr. 313

închinare lui Eminescu Moldovean Cu moldovenii, buco­vinean cu bucovinenii, ardelean cu ardelenii, muntean cu muntenii și ascultând la Prut suspinul ba­­sarabenilor, tu ești românul de pretutindeni. Vagabond ca magul după steaua lui, viața ta a dispre­țuit granițele ce ne-au sfâșiat pă­mântul și ne-au sângerat istoria. Student și actor și hai­ hui fără rost de sine, n­u e colt de țară u­nde să nu-ți fi întipărit pașii, ai fost soartă obștească în care să nu ți fi amestecat soarta. Viața ta e românească fiindcă ai risipit o pretutindeni; graiul tău e româ­nesc fiindcă l-ai cules de pretu­tindeni. Ai zăbovit pe spinări de plavi lângă fluierul ciobanilor; ai nă­miezit sub arborii rari ai câmpiei cu truda plugarilor; ai învățat basmul satului, ai deslușit mitul neguros al pământului; ai rătăcit pe lângă plopii târgului, ai popo­sit într’un colt de tavernă foioasă și-ai ascultat revolta desrădăcina­­ților proletari. Te-ai lăsat dăscă­lii de marii dascăli de neam ai timpului tău și-ai cercetat între copii pe modeștii dascăli de sat , te-au jicnit cusururile ciocoilor, dar ai prețuit nobleță istorică a boierilor. Ai trăit cu toate provin­ciile, ai suspinat cu toate stratu­rile sociale. Asemeni apostolului Pavel, ge­nialul trepăduș al lui K­ristos, cu­treierând întregul țărm al Medi­teranei, tu ai fi putut zice despre năvalnicul tău apostolat: „M’am făcut tuturor toate ca pe toți să-i dobândesc“. Omul de rând are parte de-o viată proprie. Ție soarta ți-a dă­ruit, în loc de viata visului, viata milioanelor. N’ai avut o îndelet­nicire ca oricare altă fiindcă a trebuit să sângemi pentru îndelet­nicirile tuturor; n’ai avut un foc sub soare fiindcă ție ți s’a dat în­tregul pământ românesc. Comorile lui, durerile lui, nădejdile lui au încăput toate în imensitatea inimii tale. Moștenirea lui Nicolae Bâl­­cescu a trecut­ întreagă pe umerii tăi, și dacă românismul integral în veacul al XIX-lea a fost numai presimțire și năzuință, presimți­rile și năzuințele de pretutindeni a"au concentrat îa focarul covâr­șitor al geniului tău. Există în is­toria creștinismului bărbați pur­tători de Dumnezeu — teoforii — și viața lor e tragică și arsă de povara dumnezeiască pe care o poartă. Cu cincizeci de ani înain­te de a se înfăptui, tu ai purtat în tine întreagă R­omânia­ Mare. De aceea tragica ta viață, lipsită de bucurii, s’a nimicit și s’a absorbit în profetica povară. Tu ești românul de pretutindeni precum, în aceeași măsură, tu ești românul de totdeauna. Ai răscolit provinciile, dar ai răscolit și veacurile. Ai stat de vorbă cu cei vii, dar ai stat de vor­bă și cu cei morți Cu marii morți ai trecutului. Cu morții fără moar­te ai credinței românești. Pămân­tul și morții sunt cele două izvoare ale credinței unui neam. Tu ai sor­bit din amândouă. Ai colindat pă­mântul și te-ai adâncit în istoric­. Ți-ai înălțat rugăciunea cu Daeu! preistoric; te-ai înfășurat în man­tia romantică a legendelor înce­putului; ai luptat la Rovine cu M­ircea-cel- Băt­rân ; ai gospodă­rit răzășește cu Alexandru-cel-Bun ai chefuit voinicește cu Dabi­ja-Vo­dă ; ai fulgerat din paloș cu Ște­­fan-cel-Mare; ai dat chior pe stan­ca pleșură cu Avram Iancu. Ai is­pitit hârțoagele veacurilor, ai me áltat pe bucoavnele bisericii, te di cufundat în maldărele de joi ale cronicarilor și ai tors intelepciu­ne națională din caeru­l valvârte­jurilor istorice. Din întindere și din adâncime, din tot și din toate, ți-ai închegat dogma de marmură a românismu­lui pur. Substanță din substanța pământului, duh din duhul veacu­rilor, învățătura ta e totdeauna va­labilă. Generații după generații ne recunoaștem în ea ca într’o ima­gine proiectata în infinit. Căci ge­niul tău a întrupat-o și a transfi­gurat-o „sub raza gândului etern“. Popoarele nu trâesc prin ceea ce mistuiesc ; popoarele trăiesc prin ceea ce creează. Prin erois­mul spiritului aruncat dincolo de veac. Iar tu ești pentru noi trece­rea eroică din veac în eternitate. Mihail Emainescu: aripă de cer înstelat, arcuită peste pământul românesc. Ție, închinarea noastră, Român de pretutindeni, Român de totdeauna ! SU­PRAVEGMAȚII! Profesiunea de șef de partid nu este, de­sigur, cea m­ai plăcută. In opoziție, toata lumea te întreabă : — Când venim la putere ? Iar cana oii la putere, fiecare iți pune întrebarea: — Mie ce-mi dai? Distribuirea mandatelor în par­lament, a prefecturilor din țară, este una din cele mai cumplite torturi la care poate fi supus un șef de partid. Fiindcă nici un șef de partid nu­­­­­ seu­ferit încă mij­locul de a avea de trei ori mai multe mandate decât prevede le­gea electorală și de trei ori mai multe prefecturi decât numără le­gea administration... Dar, la toate aceste suplicii, se adaugă unele — necunoscute ma­relui public. * D. Iuliu Maniu — ca să vă dau cel mai recent exemplu — a pri­mit alaltăieri un voluminos pa­chet, elegant învăluit in hârtie al­bastră și fru­mos legat cu sfoară. Ce credeți că era înluuntru ? Ope­ra completă a d-lui Mihalache Uraganul eseu, pe care excelentul nostru umorist i-o trimitea in dar. Erau toate volumele pe care le-a scris hiluriantul critic erau însă —din întâmplare—și câteva foi vo­lante: pagini din Con­vorbiri Cri­tice, tăiate cu grijă și însemnate cu roș, cuprinzând tot ce a scris d. Mih­alache Uragomirescu despre d. Iuliu Maniu dela 1908 încoace. De ce a trimis d. Mihalache Dra­­gomirescu actualului prim minis­tru toată această maculatură ? Mister Căci pachetul nu cuprinde nici o scrisoare de explicație. D. Miha­lache Dragomirescu nu cerea ni­mic, și trimitea un teanc de hârtie prost scrisă și bine tipărită — „așa, ca să știe !" ...Ca să știe d. Maniu că a for­mat obiectul preocupărilor d-lui Dragomirescu. Cred că, mânat de aceeași de­­sirnteresare, d. Mihalache Dr­ago­­m­­irescu a trimis câte un colet identic d-lor Hoover, noul prezi­dent al Statelor Unite și Pointere­i care a format din nou guvernul in­­ franța. ...Ca să știe și el ce-a gândit d. Dragomirescu despre ei, mai înainte Dacă înveselitorul critic este stăpânit de această manie, atunci trebue de îndată pus sub severă supraveghere. Fiindcă atât timp cât d. Dragomirescu își adresează caietele în cuprinsul țării, lucrul nu-i grav decât — firește — pen­tru adresanți. Dar când d. Drago­­mirescu începe să-și trimită macu­latura și peste hotare, oamenilor de stat străini — chestia începe să ia aspectul unui atentat la sigu­ranța sau, cel puțin, la bunul nume al statului nostru... Suntem adversarii firești ai ori­cărei jigniri a libertății indivi­duale. Socotim totuși că suprave­gherea maniacilor nu poate consti­tui o încălcare de libertate. De altfel, dacă ținem socoteală că d. Dragomirescu este membru devotat al partidului liberal, tri­miterea infernalului colet poate fi interpretată drept un atentat îm­potriva d-lui Iuliu Maniu : pentru un om­ inteligent, opera completa a d-lui Dragomirescu este tot așa de primejdioasă cât o mașină in­fernală. Domnule ministru de interne supravegheați de aproape pe­­­­ragomirescu! Luca NIun < Nich­ifor Crainic DIRECTORUL GENERAL! D-ră dactilografă} ești concediată fiindcă in locul d-taie a fost numit un subsecretar de stat. Un an de la moartea lui Ion C. Brătianu 1,111 1 "iHft .............— S’a împlinit un an dela moartea lui Ion I. C. Brătianu, regisorul po­liticii românești, voința domina­­toare ce se ascundea în cea mai rafinata diplomație, ca o ghiară intr’o teacă de sidef acoperită de catifeaua blănii feline. S-a vrost factor exclusiv al politicii ro­mânești și a fost până in ziua morții, nu a acceptat existența unui alt partid care să poată da o guvernare nevasata partidului liberal, de aceia generalul Ave­­rescu a fost adus la guvern in 1910 prin manevrele de culise ale șefu­lui partidului liberal, care a și pri­mit recunoștința popularului gene­ral sub forma faimoasei telegra­­me de la­­ iurbănești. b­reșala ne­­participarel partidului poporului la alegerile din 1919 a făcut inope­rantă forța populară pe care o reprezenta generalul Averescu, si­lit să închine răsvrătitul steag al „răspunderilor” ce mobilizase o țară întreagă și proectase perspec­tive de înoire a vieții românești Când din Ardeal a început să se afirme independența tot mai agre­sivă a d-lui Iuliu Maniu, când ofertele seducătoare nu au putut să aibă nici o influență asupra celui ce reprezenta ideologia politică a ardelenilor, Ion I. C. Brătianu și-a îndreptat toată atenția asupra ge­neralului Averescu care in 1926 a fost chemat la guvern să lichi­deze partidul național in Ardeal prin acea acțiune de desagregare ce a fost caracterizată de I. N. Iorga: „Fripturismul. Ceea ce ni se pare cu totul inex­plicabil la o inteligență politică așa de formidabilă cum era Ion I C Brătianu, sunt unele opacități de înțelegere in politica noastră in­ternă de după războiu. Inteligența care concepuse așa de splendid arhitectura statului ro­mân cuprinzând întreaga nație, omul care s’a mișcat în timpul neu­tralității cu o artă demnă de rafi­namentul diplomatic al renașterii, descifra cu anevoe datele cele noui ale politicii românești Anumite polarizări de curente in noile ținuturi le socotea trecă­toare și legate de unele prestigii, de persoane ce pot fi captate intr’o formă sau sita. Refuza să înțe­leagă ca forțe­­ animatoare provocate de o incapacitate gospo­dărească pe care o dovedeau in fiecare act elementele administra­tive ce erau trimise, biei Doamne, să afirme ideia statului român. Popularitatea însemna numai apa­rența febrei, cauzele erau mai pro­funde și sporeau prin acea cram­ponare într’o explicație politică, ce nu-și avea nici un rost in febra noilor provincii. Spirit de afirma­ție dominatoare, cu acea siguranță ce o căpătase dintr’o îndelungată experiență politică, Ion I. C. Bră­tianu simțea o permanentă provo­care in rezistenta d-lui Iuliu Maniu neclintit in aceeaș formulă „lega­­litate”, ce insemna în acelaș timp negația întregului sistem politic pe care se rezima acțiunea dominato­rului. Toată istoria noastră politică din ultimii ani se rezumă in această ciocnire, in acest patetic duel din­tre două voinți egal de categorice, dintre două voinți care se exclu­deau: Ion I. C. Brătianu și Iuliu Maniu. Moartea celui ce creiase o anu­mită temperatură ridicată a vieții noastre politice, moartea acelei voinți de categorică, de exclusivă afirmare, a pus într’o situație grea partidul liberal Lui Ion I. C. Brătianu în urmă firava inteligență a d-lui Vintilă I Brătianu, ce dădea ca forță de su­plinire a voinții predecesorului, o­­încăpățânare alimentată de un mis­­sticism mesianic. Om cu psihologie de fanatic și sectar, d. Vintilă Bră­ti­anu încercă să ducă mai departe ’ lupta moștenită. Silit pe deoparte la o totală lepădare de erorile unei formule experimentată pe spinarea țârii, iar pe de alta încleștat într’o luptă ce-i depășeau puterile, d. V­in­tilă Brătianu s’a silit să răspundă grelei moșteniri Vorbind de Ludovic al XVIII, Pierre de la Dorea caracterizează domnia trudnică a regelui restau­rației ca o luptă necurmată cu fan­tem­a crescută de legendă a lui Na­poleon, eroul seducător de imagi­nații­ al celei mai patetice epopei din viața unei națiuni. D. Vintilă Brătianu s’a tot luptat în partid cu amintirea celui ce l-a precedat la șeile, cu amintirea lui Ion I. C. Brătianu, Ziua de 3 Noem­brie, și fără pre­cedent în istoria partidului liberal, a fost doar concluzia factorului constituțional a crizei in care se sbătea partidul liberal D. Vintilă Brătianu va rămâne șef al partidului liberal, dincolo de insurecțiile diferitelor dizidente, disciplina in partidul liberal rămâ­ne intactă, iar din șefie nimeni nu va cuteza să-l scoată, in afară de capriciul destinului care fac tirul vieții In fața unui guvern venit la pu­tere așa cum obișnuia pe vremuri Ion I .C. Brătianu, în fața unui guvern fără contract de vasalitate, partidul liberal se înfățișează cu un șef al cărui prestigiu se rezumă intr’un nume și o tradiție, cu un șef fără nici o însușire ce-ar putea polariza la un moment inevitabi­lele nemulțumiri ale țării. După un an de la moartea lui Ion I. C. Brătianu, partidul liberal tră­­ește drama unei înfrângeri, fără­­ consolatoare perspective de re­vanșe. D. Vintilă Brătianu are ceva de cioclu al unei istorii glorioase până azi. Pamfil Șeicaru Duminică 25 Noémii, 1928 Director* î PAMFILE ȘEICARU redacția BULEVARDUL ELISABETA No 8 administraTM STR. SĂRINDAR No. 22 TELEFON 312/29 . 364/39 rsiKționami, liberal prin constrângere Există o categorie de cetățeni, care tot timpul s’au plâns de sâl­­bătăcia guvernării liberale, dar care astăzi așteaptă cu panică, măsurile noului regim. Sunt funcționarii. Sclavii partidului liberal. Uneal­ta pasivă, întrebuințată barbar împotriva celorlalte partide, silită să săvârșească nelegiuiri, să exe­cute monstruozități din ordin, sa aresteze, să jefuie, să urmărească,­ să jignească, să tolereze și să în­chidă ochii, când ordinul a venit de sus. Funcționarul nu face politică— aceasta a rămas cel puțin, un de­ziderat. E guvernamental prin de­finiție și prin condiția sa de sala­riat, care confunda statul cu gu­vernul, și guvernul, cu partidul iar­cum zece ani, după războia, și atâția ani, înainte de războiu­, guvernul a fost identificat aproa­pe fără întrerupere cu partidul li­beral, funcționarii au devenit, vrând-nevrând, liberali. — Te svârt, cine știe unde t­oți torn o anchetă de rămâi pe dru­muri, la aminte, din pâinea voa­stru trăiești­­. De câte mii și mii de ori, n’a fost repetată această amenințare, de toți marii și mărunții tirani peri­ferici, ai partidului liberal ? Funcționarul, a fost transfor­mat cu vremea în slugă liberală, indiferent de crezul lui lăuntric, de revolta lui omenească, de simpa­tiile cu un cutare ori cutare par­tid. Rezistența nu era îngăduită. Rezistența­­ se­ plătea scump, sub un regim în care cel puțin două sute de imbecili provinciali, se bă­teau cu pumnul în piept să procla­me fălos că „Statul sunt ei!“ Acum, la scadența tuturor po­lițelor, cei dintâi cetățeni care au bucuria primenirii de guvern, în­jumătățită de teama represiunilor — sunt aceiași bieți funcționari. Au fost unelte, nu puteau fi alt­fel — dar dânșii vor plăti pentru nelegiuirea, abuzul și toleranțele executate din ordin. De aceasta se tem. Și pentru aceasta, așteaptă cu îngrijorare, o ploaie de mutări, înlocuiri și represiuni. Politica răzbunării, ar fi de astă dată și necavalerească, și ne­umană, și injustă. Evident, că un mare contingent de funcționari au fost paraziții și beneficiarii unei deșănțate slugăr­nicii pentru liberali. Unii sunt ire­mediabil contaminați — cei pe care politica i-a procopsit. Dar marea și necăjita majoritate, chiar când și-a depășit strictele îndato­riri și obiectivitatea de simplu sa­lariat­­ al statului, au săvârșit-o împotriva voinței, prin constrân­gerea care și în codul criminal be­neficiază de circumstanțe atenu­ante. „Avem administrația cu noi, trei sferturi din funcționari“ — declară liberalii plini de ifos și au­tosugestionați de propria lor ilu­zie. Erau cu dânșii, fiindcă erau de frică și fiindcă orice rezistență devenea inutilă. Dar corpul func­ționarilor n’are de ce fi recunos­cător și fidel, partidului liberal Politica economică și financiară a negrului fost vistiernic Vintilă, a sacrificat în­totdeauna interesul funcționarilor, ca și acel al pen­sionarilor. Considerându-i slugi i­a tratat în slugi. E rândul funcționarilor să do­­vedească într’adevăr că nu meri­tau să fie tratați ca atare, și ca n’au suflet de slugi, care să linge mâna hoitului care i-a lovit. Ion Darie Sinecura nare -i sinecura mica Continuăm să spunem, cu ami­­ci­tie, guvernului că bine-intențio­­nata sa pornire împotriva sine­­curelor mici ne copleșesc ministe­rele, nu e primită de opinia pu­blică cu toată aclamația cuvenită f­iindcă în măsura în care se mă­­tură biurourile publice de prisosu­­­rile împovărătoare, se practică fără păs și fără socoteală jocul în­­naltelor sinecure. Se aruncă in stradă fără cruța­re — din grije pentru hanul pu­blic —■ sute și sute de oameni ne­voiași și, în schimb, se agață de fiecare minister echipe de „consi­lieri” tehnici cu diurne nobile, se vestesc noui subsecretariate și gu­vernul are cel mai mare număr de membri din câte guverne a avut România până azi. (Mai mult trăim azi în țara cu cel mai abun­dent contingent de miniștri). Suntem prea sinceri prieteni­ ai acestui guvern de reînnire politică și morală, pentru a putea tăcea ceea ce e în șoapta obștei, sur­prinse, iată, bunăoară, ceea ce sa petre­cut ieri la ministerul Afacerilor, struine l Și cele mai politicianiste guverne de până acum, în Romă­nia întregită adică în România cu o politică externă reală și pro­­prie fi au încercat să incredin­­­eze secretariatul general al mini­sterului de la Capul Podului decât unui specialist din rândurile cor­pului diplomatic. Politica generală internațională o poate conduce și un om de partid,­­ dar este tn administrarea raporturilor țării cu străinătatea, o tehnică și o meca­nică ce reclamă un om de meserie Să admitem, însă, ca partidul na­­țional-țărănesc dispunea de o pri­cepere excepțională ce trebuia nu­mai­decât folosită. Ce era­ma pin și normal P Să încredințeze acestui rar element slujba râvnită- Ei bine, nu se procedează astfel Domnul în chestie — un tânăr de reale merite, se zice — vrea să fii ■ și deputat. Legea, însă, se opune... Un guvern al legalității nu calea, firește, legea, dar caută mijlocul dibaciu de a o ocoli. . Și atunci, favorizatul partizan e numit „consilier tehnic“ cu atri­buții de secretar general- deocam­dată. Fiindcă, pentru a intra in totul în lege, se anunță crezarea pe curând a unui subsecretariat de Stat la Externe. (Mă rog, cine nu simte nevoia imperioasă a unei astfel de demnități noui, — cine ?! „.Să mă ierte prea onoratul gu­vern, dar — în etica relativă ce e dată de la îngăduința dumneze­iască — e preferabila sinecură mică sinecurei celei mari I Dem. Theodoresc« SUDERMANN Tainice sunt potecile destinului, cu neașteptatele lor cotituri, și ciu­date capriciile posterității, căreia, cu sufletul ros de îndoială, ii Încre­dințăm adesea spre mai dreaptă pre­țuire, fructul nopților noastre de trudă. Pe mulți, pe cei mai mulți, acele poteci intortochiate ii poartă in de­sișurile întunecoase ale anonim­atu­lui colectiv, perzăndu-se urmele in mulțimea amorfă, unitară. Pe alții, cei aleși, îi scoate dimpotrivă in lu­mina de aureolă a culmilor însorite de glorie. Dar de multe ori, poster­i­tatea răzbună pe cei pierduți de des­tin, ridicăndu-i în slavă, făcându i sa supraviețuiască in generațiile ur­mătoare, sau, dimpotrivă, coboara lespedea sdrobitoare a nesfârșitelor veacuri de uitare, pe mormântul ce­lor pe care, în viață, destinul i-a fă­cut să strălucească. Înălțări și prăbușiri In limitele strâmte ale unei vieți omenești — ca de pildă, destinul în linii frânte al lui Napoleon — sunt rare , și mai rari sunt oamenii, cărora puterea mi­sterioasă a soartei — pe care o ghicim doar, așa cum­ o ghicea și Hamlet, intre cer și pământ — se hărăzește in cursul vieții lor, ciclul complect al înălțării prin străduință, triumful, apoteoza, apoi alunecarea fină către obscuritatea din care s’au desprins și, in sfârșit, cufundarea in uitare, precedând moartea fizică. Herman Sudermann a trăit o a­­semenea viață complectă. A luptat să răzbată, a pătruns ca pionier în arena litezilor, a provocat tradițiile și apatia mulțimii, le-a înfrânt, a ur­cat mândru și vijelios treptele celui mai înalt tron, a stăpânit de acolo un deceniu și mai bine scrisul german, a făcut școală, s’a banalizat, s-au a­­juns vremurile din urmă, și sub șu­voiul lor cotropitor, a pălit, s’a stins să șters, sfârșindu-se in umbră, ui­tat, pierdut, străin in lumea nouă. Astăzi, când îi se anunță moartea,­­ cei mai mulți se minunează că mai trăia încă, atât de îndepărtate par timpurile, in care „Onoarea” emo­ționa și „Stane de piatră” storceau lacrimi de înduioșare și compasiune S’a născut în pragul unei epoci, intr’un început de toamnă, — 1857 30 Septembrie — la Matzicken, târ­­gușor umil din Prusie Orientală, în decorul sever de nisip și mărăcini­­șuri, de mlaștine și dune, în peisajul gălbui, prin care și-ai plimbat Kant, cugetarea, și llindenburg, planurile de război. Leagăn al disciplinei severe, care a dat corp de imperiu și suflet de nație, semințiilor germane, nomade și răzlețite in epoca romană, Prusia Orientală a adăpostit și a contopit pe pământul ei neost­italien, slavi teutoni și Hui, cobori­ți din nord de a lungul mării baltice. Sudermann nu avea în sânge a­ceasta amestecătură de rase; era, de origine, olandez. Dar cadrul se copleșise, din cei dintâi ani ai copi­lăriei, și primele lui p­ovestiri „Frau Sorge” ori „Katzensteg” sunt dure­roase, deprimante, ca și zilele cețoa­se de toamnă prusacă. La început, Sudermann nu a fost băgat in seamă, deși pesimismul lui contrasta cu perpetua și naiva pas­torală a literaturii germane curente. Abia in 1889, toate privirile se intorc spre tânărul îndrăzneț, răz­boinic, abia după prima reprezen­tare a „Onoarei*” („Die Ehre”) la teatrul Lessing din Berlin. Burghezia cuceritoare se instalase solid pe ruinele feudalismului, pră­bușit cu o sută de ani mai de­vreme, înfrângerea Franței și stabilirea ne­tăgăduitei hegemonii germane, ins­taurase in Europa, înspăimântată ință de perspectivele unor nouă răz­boaie, liniștea, ordinea, belșugul cla­selor dominante și mijlocii. Frămân­tarea muncitorimii era încă la înce­puturile ei și nu insufla îngrijorări. t­oată lumea trăia bine și voia să trăiască bine. Melodramele și farsele, deopotri­vă de stupide, stăpâneau scena ger­mană. Ibsen­ era considerat drept nebun primejdios, iar naturaliștii, ce prinseseră a se ivi, drept snobi ri­dicoli, dar inofensivi, alături de „a­­devărata literatură”*. Se înțelege că in aceasta atmos­­­fera de pacinică siestă, drama so­cială a lui Sudermann căzu ca trăz­­netul din cer senin. Jocul ideilor din piesele lui Ibsen era prea abstract încă, pentru acele vremuri, Sudermann era mai puțin preocupat de idei, și mai mult atras de situații. Pentru încordarea lor cât mai puternică și răscolitoare, nu pregeta sâ sacrifice cu seninătate o­­menescul eroilor lui. Dar ciocnirile dintre aceste personagii artificioase erau atât de violente, încât publicul german surprins, intimidat, impre­sionat, se lăsă cucerit de acest fur­tunos și neprevăzut atac. După „Die Ehre“, urmă „Sodoms Ende“, apoi „Heimat“, „Ein Stein unter Steinen“, „Johannes“... In câțiva ani, Sudermann e stă­pânul scenei germane, pe care o do­mină, solid și energic, până în pra­gul războiului Examenul de conștiință al omeni­rii, după căt­ir­ea în focul distrugerii inutile, l-a trecut pe Sudermann în bagajul vechiturilor lumii surpate în August 1914. Bătrânul a înțeles și «’a dat de­oparte. Spre deosebire de Gerhardt Hauptmann, care, din an în an, m­ai scoate o carte, întâmpinată de iro­niile necruțătoare ale generațiilor, tinere, Sudermann n’a mai publicat­ după război, decât un singur volum, și acela de amintiri. In Germania, piesele lui nu se mai joacă. Doar în străinătate, se mai re­­prezintă din când in când „Heimat** sau „Stein unter Steinen“, pentru rolurile, care oferă actorilor posibi­lități de interesante creații. Fiindcă Sudermann știa să scrie roluri. Anul trecut, Sudermann împlinise 70 de ani. Cu prilejul acestei aniver­sări, l-a vizitat și un ziarist, cercând să-i afle opiniile asupra nouilor scrii­tori. „Nu-i înțeleg — a răspuns blând și resemnat Sudermann — dar li ad­mir. Sunt așa de tineri!“ A murit intr’un sanatoriu, la Ber­lin, în ziua de 21 Noem­brie, ș­ase săptămâni după un fulgerător ala« de apoplexie. Viele? Ros!»« L_ . mmm•mmm mm* At mm............. .

Next