Curentul, noiembrie 1928 (Anul 1, Nr. 289-318)
1928-11-25 / nr. 313
închinare lui Eminescu Moldovean Cu moldovenii, bucovinean cu bucovinenii, ardelean cu ardelenii, muntean cu muntenii și ascultând la Prut suspinul basarabenilor, tu ești românul de pretutindeni. Vagabond ca magul după steaua lui, viața ta a disprețuit granițele ce ne-au sfâșiat pământul și ne-au sângerat istoria. Student și actor și hai hui fără rost de sine, nu e colt de țară unde să nu-ți fi întipărit pașii, ai fost soartă obștească în care să nu ți fi amestecat soarta. Viața ta e românească fiindcă ai risipit o pretutindeni; graiul tău e românesc fiindcă l-ai cules de pretutindeni. Ai zăbovit pe spinări de plavi lângă fluierul ciobanilor; ai nămiezit sub arborii rari ai câmpiei cu truda plugarilor; ai învățat basmul satului, ai deslușit mitul neguros al pământului; ai rătăcit pe lângă plopii târgului, ai poposit într’un colt de tavernă foioasă și-ai ascultat revolta desrădăcinaților proletari. Te-ai lăsat dăscălii de marii dascăli de neam ai timpului tău și-ai cercetat între copii pe modeștii dascăli de sat , te-au jicnit cusururile ciocoilor, dar ai prețuit nobleță istorică a boierilor. Ai trăit cu toate provinciile, ai suspinat cu toate straturile sociale. Asemeni apostolului Pavel, genialul trepăduș al lui Kristos, cutreierând întregul țărm al Mediteranei, tu ai fi putut zice despre năvalnicul tău apostolat: „M’am făcut tuturor toate ca pe toți să-i dobândesc“. Omul de rând are parte de-o viată proprie. Ție soarta ți-a dăruit, în loc de viata visului, viata milioanelor. N’ai avut o îndeletnicire ca oricare altă fiindcă a trebuit să sângemi pentru îndeletnicirile tuturor; n’ai avut un foc sub soare fiindcă ție ți s’a dat întregul pământ românesc. Comorile lui, durerile lui, nădejdile lui au încăput toate în imensitatea inimii tale. Moștenirea lui Nicolae Bâlcescu a trecut întreagă pe umerii tăi, și dacă românismul integral în veacul al XIX-lea a fost numai presimțire și năzuință, presimțirile și năzuințele de pretutindeni a"au concentrat îa focarul covârșitor al geniului tău. Există în istoria creștinismului bărbați purtători de Dumnezeu — teoforii — și viața lor e tragică și arsă de povara dumnezeiască pe care o poartă. Cu cincizeci de ani înainte de a se înfăptui, tu ai purtat în tine întreagă România Mare. De aceea tragica ta viață, lipsită de bucurii, s’a nimicit și s’a absorbit în profetica povară. Tu ești românul de pretutindeni precum, în aceeași măsură, tu ești românul de totdeauna. Ai răscolit provinciile, dar ai răscolit și veacurile. Ai stat de vorbă cu cei vii, dar ai stat de vorbă și cu cei morți Cu marii morți ai trecutului. Cu morții fără moarte ai credinței românești. Pământul și morții sunt cele două izvoare ale credinței unui neam. Tu ai sorbit din amândouă. Ai colindat pământul și te-ai adâncit în istoric. Ți-ai înălțat rugăciunea cu Daeu! preistoric; te-ai înfășurat în mantia romantică a legendelor începutului; ai luptat la Rovine cu Mircea-cel- Bătrân ; ai gospodărit răzășește cu Alexandru-cel-Bun ai chefuit voinicește cu Dabija-Vodă ; ai fulgerat din paloș cu Ștefan-cel-Mare; ai dat chior pe stanca pleșură cu Avram Iancu. Ai ispitit hârțoagele veacurilor, ai me áltat pe bucoavnele bisericii, te di cufundat în maldărele de joi ale cronicarilor și ai tors intelepciune națională din caerul valvârtejurilor istorice. Din întindere și din adâncime, din tot și din toate, ți-ai închegat dogma de marmură a românismului pur. Substanță din substanța pământului, duh din duhul veacurilor, învățătura ta e totdeauna valabilă. Generații după generații ne recunoaștem în ea ca într’o imagine proiectata în infinit. Căci geniul tău a întrupat-o și a transfigurat-o „sub raza gândului etern“. Popoarele nu trâesc prin ceea ce mistuiesc ; popoarele trăiesc prin ceea ce creează. Prin eroismul spiritului aruncat dincolo de veac. Iar tu ești pentru noi trecerea eroică din veac în eternitate. Mihail Emainescu: aripă de cer înstelat, arcuită peste pământul românesc. Ție, închinarea noastră, Român de pretutindeni, Român de totdeauna ! SUPRAVEGMAȚII! Profesiunea de șef de partid nu este, desigur, cea mai plăcută. In opoziție, toata lumea te întreabă : — Când venim la putere ? Iar cana oii la putere, fiecare iți pune întrebarea: — Mie ce-mi dai? Distribuirea mandatelor în parlament, a prefecturilor din țară, este una din cele mai cumplite torturi la care poate fi supus un șef de partid. Fiindcă nici un șef de partid nu seuferit încă mijlocul de a avea de trei ori mai multe mandate decât prevede legea electorală și de trei ori mai multe prefecturi decât numără legea administration... Dar, la toate aceste suplicii, se adaugă unele — necunoscute marelui public. * D. Iuliu Maniu — ca să vă dau cel mai recent exemplu — a primit alaltăieri un voluminos pachet, elegant învăluit in hârtie albastră și frumos legat cu sfoară. Ce credeți că era înluuntru ? Opera completă a d-lui Mihalache Uraganul eseu, pe care excelentul nostru umorist i-o trimitea in dar. Erau toate volumele pe care le-a scris hiluriantul critic erau însă —din întâmplare—și câteva foi volante: pagini din Convorbiri Critice, tăiate cu grijă și însemnate cu roș, cuprinzând tot ce a scris d. Mihalache Uragomirescu despre d. Iuliu Maniu dela 1908 încoace. De ce a trimis d. Mihalache Dragomirescu actualului prim ministru toată această maculatură ? Mister Căci pachetul nu cuprinde nici o scrisoare de explicație. D. Mihalache Dragomirescu nu cerea nimic, și trimitea un teanc de hârtie prost scrisă și bine tipărită — „așa, ca să știe !" ...Ca să știe d. Maniu că a format obiectul preocupărilor d-lui Dragomirescu. Cred că, mânat de aceeași desirnteresare, d. Mihalache Dragomirescu a trimis câte un colet identic d-lor Hoover, noul prezident al Statelor Unite și Pointerei care a format din nou guvernul in franța. ...Ca să știe și el ce-a gândit d. Dragomirescu despre ei, mai înainte Dacă înveselitorul critic este stăpânit de această manie, atunci trebue de îndată pus sub severă supraveghere. Fiindcă atât timp cât d. Dragomirescu își adresează caietele în cuprinsul țării, lucrul nu-i grav decât — firește — pentru adresanți. Dar când d. Dragomirescu începe să-și trimită maculatura și peste hotare, oamenilor de stat străini — chestia începe să ia aspectul unui atentat la siguranța sau, cel puțin, la bunul nume al statului nostru... Suntem adversarii firești ai oricărei jigniri a libertății individuale. Socotim totuși că supravegherea maniacilor nu poate constitui o încălcare de libertate. De altfel, dacă ținem socoteală că d. Dragomirescu este membru devotat al partidului liberal, trimiterea infernalului colet poate fi interpretată drept un atentat împotriva d-lui Iuliu Maniu : pentru un om inteligent, opera completa a d-lui Dragomirescu este tot așa de primejdioasă cât o mașină infernală. Domnule ministru de interne supravegheați de aproape peragomirescu! Luca NIun < Nichifor Crainic DIRECTORUL GENERAL! D-ră dactilografă} ești concediată fiindcă in locul d-taie a fost numit un subsecretar de stat. Un an de la moartea lui Ion C. Brătianu 1,111 1 "iHft .............— S’a împlinit un an dela moartea lui Ion I. C. Brătianu, regisorul politicii românești, voința dominatoare ce se ascundea în cea mai rafinata diplomație, ca o ghiară intr’o teacă de sidef acoperită de catifeaua blănii feline. S-a vrost factor exclusiv al politicii românești și a fost până in ziua morții, nu a acceptat existența unui alt partid care să poată da o guvernare nevasata partidului liberal, de aceia generalul Averescu a fost adus la guvern in 1910 prin manevrele de culise ale șefului partidului liberal, care a și primit recunoștința popularului general sub forma faimoasei telegrame de la iurbănești. breșala neparticiparel partidului poporului la alegerile din 1919 a făcut inoperantă forța populară pe care o reprezenta generalul Averescu, silit să închine răsvrătitul steag al „răspunderilor” ce mobilizase o țară întreagă și proectase perspective de înoire a vieții românești Când din Ardeal a început să se afirme independența tot mai agresivă a d-lui Iuliu Maniu, când ofertele seducătoare nu au putut să aibă nici o influență asupra celui ce reprezenta ideologia politică a ardelenilor, Ion I. C. Brătianu și-a îndreptat toată atenția asupra generalului Averescu care in 1926 a fost chemat la guvern să lichideze partidul național in Ardeal prin acea acțiune de desagregare ce a fost caracterizată de I. N. Iorga: „Fripturismul. Ceea ce ni se pare cu totul inexplicabil la o inteligență politică așa de formidabilă cum era Ion I C Brătianu, sunt unele opacități de înțelegere in politica noastră internă de după războiu. Inteligența care concepuse așa de splendid arhitectura statului român cuprinzând întreaga nație, omul care s’a mișcat în timpul neutralității cu o artă demnă de rafinamentul diplomatic al renașterii, descifra cu anevoe datele cele noui ale politicii românești Anumite polarizări de curente in noile ținuturi le socotea trecătoare și legate de unele prestigii, de persoane ce pot fi captate intr’o formă sau sita. Refuza să înțeleagă ca forțe animatoare provocate de o incapacitate gospodărească pe care o dovedeau in fiecare act elementele administrative ce erau trimise, biei Doamne, să afirme ideia statului român. Popularitatea însemna numai aparența febrei, cauzele erau mai profunde și sporeau prin acea cramponare într’o explicație politică, ce nu-și avea nici un rost in febra noilor provincii. Spirit de afirmație dominatoare, cu acea siguranță ce o căpătase dintr’o îndelungată experiență politică, Ion I. C. Brătianu simțea o permanentă provocare in rezistenta d-lui Iuliu Maniu neclintit in aceeaș formulă „legalitate”, ce insemna în acelaș timp negația întregului sistem politic pe care se rezima acțiunea dominatorului. Toată istoria noastră politică din ultimii ani se rezumă in această ciocnire, in acest patetic duel dintre două voinți egal de categorice, dintre două voinți care se excludeau: Ion I. C. Brătianu și Iuliu Maniu. Moartea celui ce creiase o anumită temperatură ridicată a vieții noastre politice, moartea acelei voinți de categorică, de exclusivă afirmare, a pus într’o situație grea partidul liberal Lui Ion I. C. Brătianu în urmă firava inteligență a d-lui Vintilă I Brătianu, ce dădea ca forță de suplinire a voinții predecesorului, oîncăpățânare alimentată de un missticism mesianic. Om cu psihologie de fanatic și sectar, d. Vintilă Brătianu încercă să ducă mai departe ’ lupta moștenită. Silit pe deoparte la o totală lepădare de erorile unei formule experimentată pe spinarea țârii, iar pe de alta încleștat într’o luptă ce-i depășeau puterile, d. Vintilă Brătianu s’a silit să răspundă grelei moșteniri Vorbind de Ludovic al XVIII, Pierre de la Dorea caracterizează domnia trudnică a regelui restaurației ca o luptă necurmată cu fantema crescută de legendă a lui Napoleon, eroul seducător de imaginații al celei mai patetice epopei din viața unei națiuni. D. Vintilă Brătianu s’a tot luptat în partid cu amintirea celui ce l-a precedat la șeile, cu amintirea lui Ion I. C. Brătianu, Ziua de 3 Noembrie, și fără precedent în istoria partidului liberal, a fost doar concluzia factorului constituțional a crizei in care se sbătea partidul liberal D. Vintilă Brătianu va rămâne șef al partidului liberal, dincolo de insurecțiile diferitelor dizidente, disciplina in partidul liberal rămâne intactă, iar din șefie nimeni nu va cuteza să-l scoată, in afară de capriciul destinului care fac tirul vieții In fața unui guvern venit la putere așa cum obișnuia pe vremuri Ion I .C. Brătianu, în fața unui guvern fără contract de vasalitate, partidul liberal se înfățișează cu un șef al cărui prestigiu se rezumă intr’un nume și o tradiție, cu un șef fără nici o însușire ce-ar putea polariza la un moment inevitabilele nemulțumiri ale țării. După un an de la moartea lui Ion I. C. Brătianu, partidul liberal trăește drama unei înfrângeri, fără consolatoare perspective de revanșe. D. Vintilă Brătianu are ceva de cioclu al unei istorii glorioase până azi. Pamfil Șeicaru Duminică 25 Noémii, 1928 Director* î PAMFILE ȘEICARU redacția BULEVARDUL ELISABETA No 8 administraTM STR. SĂRINDAR No. 22 TELEFON 312/29 . 364/39 rsiKționami, liberal prin constrângere Există o categorie de cetățeni, care tot timpul s’au plâns de sâlbătăcia guvernării liberale, dar care astăzi așteaptă cu panică, măsurile noului regim. Sunt funcționarii. Sclavii partidului liberal. Unealta pasivă, întrebuințată barbar împotriva celorlalte partide, silită să săvârșească nelegiuiri, să execute monstruozități din ordin, sa aresteze, să jefuie, să urmărească, să jignească, să tolereze și să închidă ochii, când ordinul a venit de sus. Funcționarul nu face politică— aceasta a rămas cel puțin, un deziderat. E guvernamental prin definiție și prin condiția sa de salariat, care confunda statul cu guvernul, și guvernul, cu partidul iarcum zece ani, după războia, și atâția ani, înainte de războiu, guvernul a fost identificat aproape fără întrerupere cu partidul liberal, funcționarii au devenit, vrând-nevrând, liberali. — Te svârt, cine știe unde toți torn o anchetă de rămâi pe drumuri, la aminte, din pâinea voastru trăiești. De câte mii și mii de ori, n’a fost repetată această amenințare, de toți marii și mărunții tirani periferici, ai partidului liberal ? Funcționarul, a fost transformat cu vremea în slugă liberală, indiferent de crezul lui lăuntric, de revolta lui omenească, de simpatiile cu un cutare ori cutare partid. Rezistența nu era îngăduită. Rezistența se plătea scump, sub un regim în care cel puțin două sute de imbecili provinciali, se băteau cu pumnul în piept să proclame fălos că „Statul sunt ei!“ Acum, la scadența tuturor polițelor, cei dintâi cetățeni care au bucuria primenirii de guvern, înjumătățită de teama represiunilor — sunt aceiași bieți funcționari. Au fost unelte, nu puteau fi altfel — dar dânșii vor plăti pentru nelegiuirea, abuzul și toleranțele executate din ordin. De aceasta se tem. Și pentru aceasta, așteaptă cu îngrijorare, o ploaie de mutări, înlocuiri și represiuni. Politica răzbunării, ar fi de astă dată și necavalerească, și neumană, și injustă. Evident, că un mare contingent de funcționari au fost paraziții și beneficiarii unei deșănțate slugărnicii pentru liberali. Unii sunt iremediabil contaminați — cei pe care politica i-a procopsit. Dar marea și necăjita majoritate, chiar când și-a depășit strictele îndatoriri și obiectivitatea de simplu salariat al statului, au săvârșit-o împotriva voinței, prin constrângerea care și în codul criminal beneficiază de circumstanțe atenuante. „Avem administrația cu noi, trei sferturi din funcționari“ — declară liberalii plini de ifos și autosugestionați de propria lor iluzie. Erau cu dânșii, fiindcă erau de frică și fiindcă orice rezistență devenea inutilă. Dar corpul funcționarilor n’are de ce fi recunoscător și fidel, partidului liberal Politica economică și financiară a negrului fost vistiernic Vintilă, a sacrificat întotdeauna interesul funcționarilor, ca și acel al pensionarilor. Considerându-i slugi ia tratat în slugi. E rândul funcționarilor să dovedească într’adevăr că nu meritau să fie tratați ca atare, și ca n’au suflet de slugi, care să linge mâna hoitului care i-a lovit. Ion Darie Sinecura nare -i sinecura mica Continuăm să spunem, cu amicitie, guvernului că bine-intenționata sa pornire împotriva sinecurelor mici ne copleșesc ministerele, nu e primită de opinia publică cu toată aclamația cuvenită fiindcă în măsura în care se mătură biurourile publice de prisosurile împovărătoare, se practică fără păs și fără socoteală jocul înnaltelor sinecure. Se aruncă in stradă fără cruțare — din grije pentru hanul public —■ sute și sute de oameni nevoiași și, în schimb, se agață de fiecare minister echipe de „consilieri” tehnici cu diurne nobile, se vestesc noui subsecretariate și guvernul are cel mai mare număr de membri din câte guverne a avut România până azi. (Mai mult trăim azi în țara cu cel mai abundent contingent de miniștri). Suntem prea sinceri prieteni ai acestui guvern de reînnire politică și morală, pentru a putea tăcea ceea ce e în șoapta obștei, surprinse, iată, bunăoară, ceea ce sa petrecut ieri la ministerul Afacerilor, struine l Și cele mai politicianiste guverne de până acum, în Romănia întregită adică în România cu o politică externă reală și proprie fi au încercat să incredineze secretariatul general al ministerului de la Capul Podului decât unui specialist din rândurile corpului diplomatic. Politica generală internațională o poate conduce și un om de partid, dar este tn administrarea raporturilor țării cu străinătatea, o tehnică și o mecanică ce reclamă un om de meserie Să admitem, însă, ca partidul național-țărănesc dispunea de o pricepere excepțională ce trebuia numaidecât folosită. Ce erama pin și normal P Să încredințeze acestui rar element slujba râvnită- Ei bine, nu se procedează astfel Domnul în chestie — un tânăr de reale merite, se zice — vrea să fii ■ și deputat. Legea, însă, se opune... Un guvern al legalității nu calea, firește, legea, dar caută mijlocul dibaciu de a o ocoli. . Și atunci, favorizatul partizan e numit „consilier tehnic“ cu atribuții de secretar general- deocamdată. Fiindcă, pentru a intra in totul în lege, se anunță crezarea pe curând a unui subsecretariat de Stat la Externe. (Mă rog, cine nu simte nevoia imperioasă a unei astfel de demnități noui, — cine ?! „.Să mă ierte prea onoratul guvern, dar — în etica relativă ce e dată de la îngăduința dumnezeiască — e preferabila sinecură mică sinecurei celei mari I Dem. Theodoresc« SUDERMANN Tainice sunt potecile destinului, cu neașteptatele lor cotituri, și ciudate capriciile posterității, căreia, cu sufletul ros de îndoială, ii Încredințăm adesea spre mai dreaptă prețuire, fructul nopților noastre de trudă. Pe mulți, pe cei mai mulți, acele poteci intortochiate ii poartă in desișurile întunecoase ale anonimatului colectiv, perzăndu-se urmele in mulțimea amorfă, unitară. Pe alții, cei aleși, îi scoate dimpotrivă in lumina de aureolă a culmilor însorite de glorie. Dar de multe ori, posteritatea răzbună pe cei pierduți de destin, ridicăndu-i în slavă, făcându i sa supraviețuiască in generațiile următoare, sau, dimpotrivă, coboara lespedea sdrobitoare a nesfârșitelor veacuri de uitare, pe mormântul celor pe care, în viață, destinul i-a făcut să strălucească. Înălțări și prăbușiri In limitele strâmte ale unei vieți omenești — ca de pildă, destinul în linii frânte al lui Napoleon — sunt rare , și mai rari sunt oamenii, cărora puterea misterioasă a soartei — pe care o ghicim doar, așa cum o ghicea și Hamlet, intre cer și pământ — se hărăzește in cursul vieții lor, ciclul complect al înălțării prin străduință, triumful, apoteoza, apoi alunecarea fină către obscuritatea din care s’au desprins și, in sfârșit, cufundarea in uitare, precedând moartea fizică. Herman Sudermann a trăit o asemenea viață complectă. A luptat să răzbată, a pătruns ca pionier în arena litezilor, a provocat tradițiile și apatia mulțimii, le-a înfrânt, a urcat mândru și vijelios treptele celui mai înalt tron, a stăpânit de acolo un deceniu și mai bine scrisul german, a făcut școală, s’a banalizat, s-au ajuns vremurile din urmă, și sub șuvoiul lor cotropitor, a pălit, s’a stins să șters, sfârșindu-se in umbră, uitat, pierdut, străin in lumea nouă. Astăzi, când îi se anunță moartea, cei mai mulți se minunează că mai trăia încă, atât de îndepărtate par timpurile, in care „Onoarea” emoționa și „Stane de piatră” storceau lacrimi de înduioșare și compasiune S’a născut în pragul unei epoci, intr’un început de toamnă, — 1857 30 Septembrie — la Matzicken, târgușor umil din Prusie Orientală, în decorul sever de nisip și mărăcinișuri, de mlaștine și dune, în peisajul gălbui, prin care și-ai plimbat Kant, cugetarea, și llindenburg, planurile de război. Leagăn al disciplinei severe, care a dat corp de imperiu și suflet de nație, semințiilor germane, nomade și răzlețite in epoca romană, Prusia Orientală a adăpostit și a contopit pe pământul ei neostitalien, slavi teutoni și Hui, coboriți din nord de a lungul mării baltice. Sudermann nu avea în sânge aceasta amestecătură de rase; era, de origine, olandez. Dar cadrul se copleșise, din cei dintâi ani ai copilăriei, și primele lui povestiri „Frau Sorge” ori „Katzensteg” sunt dureroase, deprimante, ca și zilele cețoase de toamnă prusacă. La început, Sudermann nu a fost băgat in seamă, deși pesimismul lui contrasta cu perpetua și naiva pastorală a literaturii germane curente. Abia in 1889, toate privirile se intorc spre tânărul îndrăzneț, războinic, abia după prima reprezentare a „Onoarei*” („Die Ehre”) la teatrul Lessing din Berlin. Burghezia cuceritoare se instalase solid pe ruinele feudalismului, prăbușit cu o sută de ani mai devreme, înfrângerea Franței și stabilirea netăgăduitei hegemonii germane, instaurase in Europa, înspăimântată ință de perspectivele unor nouă războaie, liniștea, ordinea, belșugul claselor dominante și mijlocii. Frământarea muncitorimii era încă la începuturile ei și nu insufla îngrijorări. toată lumea trăia bine și voia să trăiască bine. Melodramele și farsele, deopotrivă de stupide, stăpâneau scena germană. Ibsen era considerat drept nebun primejdios, iar naturaliștii, ce prinseseră a se ivi, drept snobi ridicoli, dar inofensivi, alături de „adevărata literatură”*. Se înțelege că in aceasta atmosfera de pacinică siestă, drama socială a lui Sudermann căzu ca trăznetul din cer senin. Jocul ideilor din piesele lui Ibsen era prea abstract încă, pentru acele vremuri, Sudermann era mai puțin preocupat de idei, și mai mult atras de situații. Pentru încordarea lor cât mai puternică și răscolitoare, nu pregeta sâ sacrifice cu seninătate omenescul eroilor lui. Dar ciocnirile dintre aceste personagii artificioase erau atât de violente, încât publicul german surprins, intimidat, impresionat, se lăsă cucerit de acest furtunos și neprevăzut atac. După „Die Ehre“, urmă „Sodoms Ende“, apoi „Heimat“, „Ein Stein unter Steinen“, „Johannes“... In câțiva ani, Sudermann e stăpânul scenei germane, pe care o domină, solid și energic, până în pragul războiului Examenul de conștiință al omenirii, după cătirea în focul distrugerii inutile, l-a trecut pe Sudermann în bagajul vechiturilor lumii surpate în August 1914. Bătrânul a înțeles și «’a dat deoparte. Spre deosebire de Gerhardt Hauptmann, care, din an în an, mai scoate o carte, întâmpinată de ironiile necruțătoare ale generațiilor, tinere, Sudermann n’a mai publicat după război, decât un singur volum, și acela de amintiri. In Germania, piesele lui nu se mai joacă. Doar în străinătate, se mai reprezintă din când in când „Heimat** sau „Stein unter Steinen“, pentru rolurile, care oferă actorilor posibilități de interesante creații. Fiindcă Sudermann știa să scrie roluri. Anul trecut, Sudermann împlinise 70 de ani. Cu prilejul acestei aniversări, l-a vizitat și un ziarist, cercând să-i afle opiniile asupra nouilor scriitori. „Nu-i înțeleg — a răspuns blând și resemnat Sudermann — dar li admir. Sunt așa de tineri!“ A murit intr’un sanatoriu, la Berlin, în ziua de 21 Noembrie, șase săptămâni după un fulgerător ala« de apoplexie. Viele? Ros!»« L_ . mmm•mmm mm* At mm............. .