Curentul, ianuarie 1929 (Anul 2, nr. 356-375)
1929-01-14 / nr. 359
ANUL II No. „ rr?cW3 PAGINI 3 LEI Luni 14 ianuarie 1989 Director : PAMFIL ȘEICARU*T*Trwr~Tt RfcDALJlA * Bili* ELiSABfc.1 A iN«. t ADMINISTRAȚIA: STR. SĂRINDAR No 22 ’ TELEFON 312/29 / 364/38 ini ....... V. •./^v.y ^v.y -V... .. y. \ \ .• v ’. jf.v*. - ■ . . i Lovitura din Iugoslavia a debutat printr’un bal... orice-aţi zice, interesant şi original. Un bal dela pare naci chiar cei ce puteau fi bă- tuiţi de o foarte legitimă împotrivire, nu e'au putut abţine. Telegramele spun că s'a dănţuit mai înfrigurat ca oricând, în jurul Regelui care, el Însuşi, sa arătat extern de coregrafic. Iată un popor cu suflet larg! Oriunde, în altă parte, asemenea eveniment politic ar fi pricinuit oarecare enervare. La Belgrad, s’au primit lucrurile filosoficeşte- Ba, se pare că chiar cu un nestăpânit sentiment de uşurare... Trebuie să recunoaştem, trasă, căci procedeul regal a fost din cele mai isteţe. Şi-a numit mai întâi un guvern acceptat cu satisfacţie de toată lumea. Când toată lumea a afirmat: bravo, ne convine, — regele a replicat: păi, dacă vă place la toţi, lăsaţi-l să guverneze!... Şi, a doua zi, a suprimat printr’o cordială scrisoare, toate formalităţile şi „chestiile“ ce puteau Împiedeca acţiunea unui guvern aprobat In prealabil de toată lumea. E un soi de dictatură cu totul nou In genere, un astfel de regim debutează printro negaţie; dictatura regelui Alexandru porneşte de la un consimţământ obştesc pe care ea nu face decât să-l prelungească cu o afectuoasă şi părintească violentare... Regele Alexandru nu-şi leagă poporul cu pripoanele tiraniei; el şi-l împachetează doar în cele mi amicale scutice.. Veţi zice: rezultatul e acelaş, e legat sau numai Înfăşat, tot fără drept de mişcare liberă rămâi... Da, dar doare mai puţin. Căci. in definitiv, totul se reduce tcir’o bună guvernare la atât: să \\ se facă ferecarea socială cât.mai puţin supărătoare l * inovaţia care nu cred, totuş, că supără prea mult pe prietenii noştri de dincolo de Dunăre e desfiinţarea partidelor. Bănuiesc chiar că, până la ora aceasta, s-a şi înfiripat pe pământul greu încercat alIugoslaviei, o largă mişcare populară pentru sprijinirea iniţiativei regale: e începutul, fireşte, al unui mare partid al desfiinţării partidelor... Un partid pe care nici Majestatea Sa nu-1 va putea trata cu prea multă asprime. E în aceasta împlinirea unei reguli eterne în întreaga istorie a .,loviturilor“. Regimurile instalate prin acte de violentă — oricât de justificate ar fi ele — ajung fatal să se folosească, încetul cu încetul, de ceea ce au răsturnat sau au crezut că ..desfiinţează“. Un exemplu, — unul singur, dar imens şi peremtoriu , de afară de persoanele beneficiare şi deliteatura de la care le place să purceadă, ce deosebire e întrefelul de guvernare al Ţarului şicel al tovarăşului Stalin . Sunt doar nuanţe pur literare, fără vreun reflex în practica suferită de guvernaţi. Partidele politice sunt, fără îndoială, institutele cele mai urâte ale păcatului inventat de societatea omului. Sunt orânduirile de minciună, de lene şi de inutilitate ale vieţii împreună. Dar, în afară de violenţa pur formală a unei dictaturi de higiena morală, cine se poate gândi să le şteargă in mod real din pornirea iresistibilă a insului social? Numai dictatorul care va avea destulă consecvenţă cu el însuşi ca să interzică guvernaţilor săi vorba, va isbuti să scape lumea de partide. Până atunci, până în ziua când se va ridica omului obiceiul inutil şi ridicol de a vorbi cu aproapele, partidele vor continua, să se nască şi să existe, cu sau fără voie constituţională. Deci, dictatorilor, primul vostru decret ar trebui să fie astfel redactat: „începând de azi, se suprimă limba“. Căci, e fără îndoială acest organ sursa celor mai multe din nefericirile obştii... Dem. Theodorescu Ziua Domnului Ziarul Glasul Monahilor pe care Universul îl bruftuieşte pe nedrept într'un articol de fond, reia idee bună in legătură cu organizarea vieţii monahale. Şi anume : crearea unui exarhat sub autoritatea căruia să se centralizeze întregul ordin călugăresc. In felul acesta, mănăstirile sar reface, ca piaţă interioară, după regula strictă a ordinului, averile sar aduna dela toate ţi s’ar repartiza după nevoile fiecăreia, chestiunile de cultură religioasă fi de misionarism sar rezolvi normativ pentru toate. Cate averi posedă astăzi mănăstirile ar fi suficiente pentru a da un impuls nou vieţii călugăreşti. Fiindcă, administrate onest şi central, ele ar fi scutite de jecmăneala episcopului fi a nepoţilor episcopali, de dijmuirea protopopilor fi a feluriţilor inspectori cari trec prin mănăstire pentru a te afla în treabă. Aceasta e ideea ziarului monahal. Şi e bună. Ideea am mângâiat-o şi eu multă vreme, iar, când am trecut pe la ministerul Cultelor, am voit să -l şi încerc, în practică, înainte de a porni, luasem avizul favorabil al locurilor înalte. Cineva, care , un cărturar de mâna întăiu şi călugăr în acelaş timp, întocmise şi proeetul de memoriu ce trebuia inaintat Sfântului Sinod. Fusesem însă prevenit că reforma va întâmpina dificultăţi din partea episcopilor, cel puțin a unora dintre ei cari număra bine câte venituri au mănăstirile de sut respectivul episcopat. Nu ne-am fi temut, fiindcă inteligenţa chiriarhală era de partea reformei. Argumentul ştiut nu se poate aduce contra reformei ile vreme ce există precedentul creat in episcopatul militar, aprobat de insuș Sfântul Sinod. Timpul prea scurt a făcut ca proectul să rămână simplu proect, iar memoriul in cartoane unde stă şi azi. Dar ideea, reluată de Glasul Monahilor, trebuie afirmată de până la izbândă. Şi nu un exarhat central, cum se cere, ci un episcopat, în sarcina căruia ar cădea astfel reînvierea celei mai glorioase şi mai fecunde tradiţii a bisericii ortodoxe. Astăzi, când atâtea reforme care ating însuş spiritul ecumenic al ortodoxiei s’au făcut cu atâta uşurinţă, o reformă ca aceea monahală, care nu atinge decât anumite interese locale şi neruşinate, ar veni ca o ispăşire pentru atâtea grave greşeli. Nichifor Crainic Când după lungile discuţii de la Geneva, în jurul chesiunii optan- Iilor, am ajuns pentru prima oară la negocieri directe cu Ungaria, sa evidenţiat încă odată dezechilibrul accentuat între datoriile şi creanţele noastre de răsboi. Teza pusă de d. Titulescu era că România admite în principiu că de pe urma marei reforme a împroprietăririi se vor fi făcut unele erori, în ce priveşte despăgubirile cuvenite, în cazuri izolate, unora din latifundiarii streini expropriaţi, adăugând că guvernul român e gata să recunoască plata sumelor ce eventual vor fi atribuite acestora. Cum însă Ungaria are să ne achite importante sume in compul reparaţiilor, guvernul maghiar va achita el aceste sume supuşilor săiîndreptăţiţi la un surplus de despăgubiri, urmând ca aceste sume să fie scăzute din totalul sumelor ce are România de primit de la Ungaria. Delegaţii unguri au ripostat că Liga Naţiunilor acordându-le un moratoriu, România nu poate invoca plata datoriilor ce li se cuvin, despăgubirile cerute de aptanţi trebuesc însă să fie imediat şi direct achitate de ţara noastră. Acest fapt e o repeţire în mic a nedreptăţii permanente ce ni s’a făcut în aranjarea datoriilor de răsboi, începând de la stabilirea infimei cote de la sută din totalul reparaţiilor ce urmează să achite Germania. America se opune ca din chestiunea datoriilor interaliate şi din aceia a reparaţiilor să se facă un singur tot, menit unei echitabile rezolviri. Anglia, Italia şi în mai mică măsură Franţa trebue să plătească Americei aunităţi mai mari decât au aceste ţari de primit în comptul reparaţiilor. Anglia trebue sa dea Statelor Unite 768 milioane mărci pe an şi nu primeşte decât 550 milioane mărci; Italia dă 312 milioane şi nu primeşte decât 230 iar Franţa trebue să plătească pe an 313 milioane mărci Americei şi 233 milioane mărci Angliei şi primeşte acum 1300 milioane mărci şi dela 1960 câte 800 milioane. Toate aceste ţări pretind ca să fie o corelaţie între sumele ce au de plătit şi cele ce au de primit. Cu atât mai mare e dreptatea României căreia nu li s’a acordat decât sus pomenita cotă de unu la sută! Comisia reparaţiilor se întruneşte zilele acestea la Paris ca sa desemneze experţii ce vor avea de revizuit planul Dawes. Datoria guvernului român e să vegheze cu toată atenţia, ca drepturilor noastre să nu fie încălcate şi de data aceasta. România s'a arătat în permanenţă gata să-şi onoreze semnătura pusă în josul obligaţiilor izvorîte pe urma războiului. Ea are drept în schimb să ceară partea cuvenită refacerii ei, potrivit sacrificiilor făcute în efortul comun al aliaţilor de eri şi de azi. Frow Popas duminical România şi problema reparaţiilor La Paris se lucrează la stabilirea unui echilibru in chestiunea catonilor rozboinlui Datele unei noul politici economice Am citit cu multă atenţie expunerea noilor directive in politica subsolului, directive date de d. Virgil Madgearu. Simţul realităţilor, cumpănire in judecată, metodă precisă, iată ce se desprinde din expunerea concepţiei menite să modifice legea nişelor. „Experienţa a dovedit în prim joc că concepţia regimului minor in spiritul naţionalismului economic agresiv a fost o greşală, pentru că aplicarea ei nu a izbutit să creeze trustul de petrol naţional, care să intrante trusturile internaţionale pe piaţa mondială sau să asigure cel puţin debuşeuri sigure petrolului românesc“. O întrebare se punea: când maximul de producţie al petrolului nostru nu depăşeşte nici măcar 2 la sută din producţia mondială, cu toate că războaiele civile din Mexic întreţinute cu multă iscusinţă de Statele Unite spre a împiedica exploatarea imenselor zăcăminte mexicane, ceea ce ar pune in pericol dominaţia marilor trusturi, cum şi-a putut cineva imagina că am fi avut vreo şansă înfruntând cu nici 2 la sută trusturile internaţionale? A fost dovada unei ignoranţe care nu poate fi justificată de nimic, căci stă la îndemâna oricui topografia pieţelor mondiale, cât şi harta dominaţiei oricărui trust in orice domeniu de producţie. Naţionalismul petrolifer a fost susţinut, nu de o intensificare a producţiei, de o perfecţionare a mijloacelor de extracţie, de tot ce mobilizează intr o politică de ofensivă capitalismul industrial, naţionalismul petrolifer a fost susţinut tot de consumatorul român exploatat fără nici o milă, dacă nu ruşine, de toate societăţile petrolifere. Ţară exportatoare de petrol dar intern plătind consumatorii cu 40 la sută mai scump decât in ţările ce ne importau derivatele petrolului rafinat in România. Nu se cunoaşte o mai îndrăzneaţă mistificare, o mai hoţească prădăciune a consumatorului decât cea organizată sub egida unui imperialism al petrolului românesc. Şi alături de consumatorul român Va cerut şi statul sub forma concesiilor de perimetre in condiţii avantajoase, fireşte, tot pentru societăţile petrolifere. Iar în afară de punerea la o serioasă contribuţie pe bietul consumator şi pe veci spoliatul stat, societăţile petrolifere lipsite de capital necesar investirilor serioase, lipsite printr’o politică eliminatorie a colaborării capitalurilor străine, nu au putut mări baza de producţiei, nu au putut lărgi zona explorărilor. Capitalul — cu toate defectele formei de producţie capitalistă — are marele avantaj al iniţiativelor curajoase, temerare, are acea voinţă de expansiune, de cucerire a drumurilor noui, nebănuite, de inventivitate a zăcămintelor de bogăţii pe care le cuprinde pământul ori, ceea ce nu s’a ţinut în seamă la toate legiuirile menite să traducă intr’o realitate doctrina naţionalismului economic, a fost tocmai lipsa capitalului românesc. Până la expropriere tot capitalul naţional se rezuma la cel imobiliar, la marea proprietate agrară, care, odată expropiată sub formă de quasi confiscare revoluţionară, a însemnat implicit şi o dispariţie a capitalului românesc. Cu ce se putea face atunci o politică de afirmaţie a capitalului national cu subordonarea, cu punerea in stare de vasalitate a capitalului străin, când cel national având toate calităţile teoretice avea insă şi defectul practic de a nu exista. Cine nu ar dori economiei naţionale situaţia economiei engleze? Cine nu ar dori capitalului şi muncii româneşti o preponderenţă exclusivă, o independenţă nediscutată? Am avut naivitatea să facem o experienţă primejdioasă, am plătit scump ignorarea legilor economice şi a raporturilor internationale in orice domeniu de producţie; acum începem operaţia strategică a unei retrageri in condiţii de penibilă, de dezastroasă înfrângere. Dar în afară de ridicarea barierilor ce opreau invazia capitalului străin, se impune o cadastrare a bogăţiilor statului, încă din 1895 când Petre P. Carp a votat prima lege a minelor se stabilise necesitatea unui cadastru, unui inventar al bogăţiilor minere ale statului. Am avut un minister de industrie şi comerţ, o direcţie a minelor, un institut geologic, dar de atunci şi până astăzi n’au avut un cadastru complect, ţinut in curent, ştiinţific întocmit, un cadastru al minelor. Fraudele au găsit deci câmp liber pentru a utiliza imaginaţia întreprinzătoare şi iscusinţa juridică. De aceea găsim bine venită afirmarea necesităţii „unui regim miner care să garanteze maximum de valorificare a drepturilor statului şi să constitue o siguranţă că rezervele vor fi conţinu sporite“. Sunt elementele unei noui politici economice pe care o aşteptăm pe câmpul realizărilor la lucru. Teoretic d. Virgil Madgearu şi-a trecut cu succes examenul dar economia naţională vrea acea fecundare a realităţilor prin stimularea capitalului şi a muncii intr’un efort impresionant de producţie. Pamfil Şeicaru i. SPIRT ME TIL IO ~ cine 4 marii file clods? - iscă nimeni Dar a mirai ano sâ bea a mică. Mario Meunier Recunoscătoare» admiraţie a câtorva prieteni ce păstrează în ţara noastră dărueşte astăzi publicului românesc una din cele mai rafinate desfătări intelectuale ce le-ar putea primi de la o civilizaţie ca cea franceză , pe Mario Meunier, — unul din cei mai inspiraţi umanişti contimporani, care nu va vorbi astăzi în sala Fundaţiei despre „Geniul grec“, iar Luni seara despre sculptorul Rodin, al cărui prieten şi sfetnic a fost până la moarte. Iscusit traducător al lui Platon, Sofocle, Sappho, Euripide, Pytagora şi Produs, — Mario Meunier este astăzi în fruntea pleiadei de cercetători ai textelor eline, dornici să destăinuiască unei epoci dezacordate, subtila înţelepciune a lumii antice. Savantul acesta care mărturisea odată că singurul său titlu universitar era certificatul de studii obţinut în copilărie la şcoala Fraţilor Marişti, din satul său natal Saint-Jean-Soleymieux, — a isbutit să devină în câţiva ani cel mai apreciat cunoscător al antichităţii orientale, — poetul în a cărui slovă a înflorit în toată vrăjita ei splendoare senina corolă a geniului grec. Şi nimic nu este mai mişcător decât povestea acestei entuziaste vocaţii, desprinsă din vorba potolită a acestui Celt crescut sub crengile brazilor centenari ai Forezului, între şoaptele isvoarelor şi-ale frunzişurilor cari plângeau străvechea înfrângere a barbarului Vercingetorix. O aventură de lumină, într’adevăr , Mario Meunier nu a întrezărit frumuseţile cugetării eline decât la vârsta de 15 ani, când un Benedictin îi revela la Marsilia subtila aromă a culturii ateniene. Prieten al tumultuosului Gasquet şi al cumpătatului Charles Maurras, familiar al lui Mistral care îi tipărea în 1907 prima traducere din limba greacă, — „Antigoni“, el s’a lăsat robit de cultura greacă din pură dorinţă de ordine şi de avânt, — cătrazindu-şî viaţa şi cariera spre divina văpaie dela Delfi cu elanul unui mag pornit spre stea. Prizonier la Crestincourt, — unde luptase In rândurile regimentului 16 de infanterie francez, — după 4 ani de captivitate descrisă cu o dramatică sobrietate în micul volum intitulat: „Un camp de remésailles Fr. K. Ill”, umanistul Mario Meunier s’a reîntors după război la vechea lui îndeletnicire , și continuând truda închinată disciplinelor greco-latine, a săvârşit prin scris lupta întreruptă în tranşee. Râvna de a zidi în faţa puhoaielor hiperboreene statornicul dig al civilizaţiei mediterane, — ceea ce numea Barrés într’o formulă de lumină „barajul sfânt“. „Banchetul” lui Platon, — a cărui traducere apăruse tocmai în ajunul marelui război, „Phedon”, „Bacohantele” lui Euripide, „Isis“ şi „Osiris“ de Plutare, — şi acel fluid preludiu al cugetării platoniciene ce sunt „Versurile de aur“ ale lui Pythagora, — cele mai pure creaţiuni ale sufletului grec şi-ai găsit în Marie Meunier o rezonanţă frăţească, isvorîtă din entuziasm şi din cucernică admiraţie. Copilul acesta plecat de pe ţărmurile blondei Loire, — ca şi neliniştitul Péguy, — adolescentul care respirase pe drumurile Provenţei „aerul latin care nutreşte gândirea clară”, a găsit în priveliştea civilizaţiei eline nu numai o uneltă incomparabilă de educaţie modernă,— dar însăşi taina adevăratelor civilizaţii: o cugetare supusă disciplinelor spirituale şi totuşi dornică de mişcare. Şi, ceea ce ne poate sluji şi nouă drept pildă, — o rasă care a isbutit să descopere forma cea mai potrivită de cultură şi de cugetare compatibilă cu structura ei sufletească. Pentru trecutul său, — pentru acest suveran învăţământ sorbit din cea mai erudită viziune a veacurilor, umanistul Mario Meluiei este bine venit printre noi. Ion Dimitrescu Inscripţii pe-o masa de cafenea D-Sale . Domnului Vasile Goldiş Stimate domnule Goldiţ, Faptul ca Imi scrieţi md onorează. Felul in care o faceţi vă onorează şi pe domniavoastra. Tonul misivei domnieivoastre e desigur o desminţire (şi venind dela domniavoastra, asta nu va mira pe nimeni), a conflictului istorico-geografic semnalat de mine, prin aşezarea Balconului acolo unde se află (pură geografie) şi a umbrei lui malefice, dincolo de Carpaţi (istorie contimporană). Cu toată acuzaţia de ignoranţă pe care mi-o aduceţi (glumind, am înţeles), eu ştiam când am băgat tocul in călimară că excepţiile au rolul inevitabil de a confirma reguli (glumesc şi eu). Şi cu toate ca ştiam de asemeni că excepţiile vor fi fiind multişoare, nu-mi pot ascunde satisfacţia pe care o resimt de câte ori ele ies la iveală. Evident este că articolul meu se adresa excepţiilor, printre care cu strălucire astrală [nu sunteţi, iertaţi-mi calamburul, prezidentul Astreii), figuraţi. Nu mă aşteptam insă la o replică atât de binevoitoare, ci pentru mine mult atât de instructivă. Aţi zice că de data aceasta muntele (alt munte an venit la Hahomet (altă excepţie) dară nu aşi mai fi vorbit de Balcan şi iacă n'ar fi grotesc să vă compar pe domniavoastra cu un accident d terenui prezumțios să mă compar pe mine insumi cu un profet (şagă, şagă dar ori fi căit). Am priceput foarte bine că articolul meu a fost un simplu pretext (fi asta e singura lui valoare), can va dat prilejul să ne spuneţi frumos lucruri interesante fi mie necunoscute decdt In parte fi imperfect. De altfel ftiut este că e o pornire firească a omului să vorbească In toate despre el şi despre ceea ce el ştie, tntr'un cuvdnt să se povestească. Când omul e interesant (fi acesta e cazul domniei-voastre) e jot ce-i putem pretinde. Când nu-i interesant, au unii iluzia că le displace acest fel de a proceda. In fond nu displace decât modul (le comment*. Dar adevărul acesta e prea subtil pentru a-l impune cu slabele mele mijloace. Îmi aduc aminte însă că undeva (poate un la vie litteraire”), Analole France scria, că un critic sincer n'ar trebui să spue niciodată: vă voi vorbi de Dante, Horaţiu sau Homer, ei vă voi vorbi de mine, à propo, de Dante, Horatiu şi Homer. Şi-i tocmai ceiace faceţi domniavoastră in răspunsul pe care m. (Continuare in pag. II a\