Curentul, ianuarie 1929 (Anul 2, nr. 356-375)

1929-01-14 / nr. 359

ANUL II No. „ rr?cW3 PAGINI 3 LEI Luni 14 ianuarie 1989 Director : PAMFIL ȘEICARU­­*T*Trwr~Tt RfcDALJlA * Bili* ELiSABfc.1 A iN«. t­ ADMINISTRAȚIA: STR. SĂRINDAR No 22 ’ TELEFON 312/29 / 364/38 i­n­i ....... V. •./^v.y ^v.y -V... .. y. \ \ .• v ’. jf.v*. - ■ . . ­­i Lovitura din Iugoslavia a debu­tat printr’un bal­..­­. orice-aţi zice, interesant şi original. Un bal dela pare naci chiar cei ce puteau fi bă- tuiţi de o foarte legitimă împotri­vire, nu e'au putut abţine. Tele­gramele spun că s'a dănţuit mai înfrigurat ca oricând, în jurul Re­gelui care, el Însuşi, sa arătat ex­tern de coregrafic. Iată un popor cu suflet larg! Oriunde, în altă parte, asemenea eveniment politic ar fi pricinuit oa­recare enervare. La Belgrad, s’au primit lucrurile filosoficeşte- Ba, se pare că chiar cu un nestăpâ­nit sentiment de uşurare... Trebuie să recunoaştem, trasă, că­ci procedeul regal a fost din cele mai isteţe. Şi-a numit mai întâi un guvern acceptat cu satisfacţie de toată lumea. Când toată lumea a afirmat: bravo, ne convine, — re­gele a replicat: păi, dacă vă place la toţi, lăsaţi-l să guverneze!... Şi, a doua zi, a suprimat printr’o cor­dială scrisoare, toate formalităţile şi „chestiile“ ce puteau Împiedeca acţiunea unui guvern aprobat In prealabil de toată lumea. E un soi de dictatură cu totul nou­ In genere, un astfel de regim debutează printro negaţie; dicta­tura regelui Alexandru porneşte de la un consimţământ obştesc pe care ea nu face decât să-l prelun­gească cu o afectuoasă şi părintea­scă violentare... Regele Alexandru nu-şi leagă popo­rul cu pripoanele tiraniei; el şi-l îm­pachetează doar în cele mi amicale scutice­.. Veţi zice: rezultatul e a­­celaş, e legat sau numai Înfăşat, tot fără drept de mişcare liberă rămâi... Da, dar doare mai puţin. Căci. in definitiv, totul se reduce tcir’o bună guvernare la atât: să \\ se­ facă ferecarea socială cât.mai puţin supărătoare l * inovaţia care nu cred, totuş, că supără prea mult pe prietenii noş­tri de dincolo de Dunăre e desfiin­ţarea partidelor. Bănuiesc chiar că, până la ora aceasta, s-a şi înfiripat pe pământul greu încercat al­­Iu­goslaviei, o largă mişcare populară pentru sprijinirea iniţiativei rega­le: e începutul, fireşte, al unui mare partid al desfiinţării partide­lor... Un partid pe care nici Ma­­jestatea Sa nu-1 va putea trata cu prea multă asprime. E în acea­sta împlinirea unei reguli eterne în întreaga istorie a .,loviturilor“. Regimurile instalate prin acte de violentă — oricât de justificate ar fi ele — ajung fatal să se folo­sească, încetul cu încetul, de ceea ce au răsturnat sau au crezut că ..des­fiinţează“. Un exemplu, — unul singur, dar imens şi peremtoriu , de afară de persoanele beneficiare şi de­­liteatura de la care le place să purceadă, ce deosebire e între­­felul de guvernare al Ţarului şi­­cel al tovarăşului Stalin . Sunt doar nuanţe pur literare, fără vreun reflex în practica suferită de guvernaţi. Partidele politice sunt, fără în­doială, institutele cele mai urâte ale păcatului inventat de societa­tea omului. Sunt orânduirile de minciună, de lene şi de inutilitate ale vieţii împreună. Dar, în afară de violenţa­ pur formală a unei dictaturi de higiena morală, cine se poate gândi să le şteargă in mod real din pornirea iresistibilă a in­sului social? Numai dictatorul care va avea destulă consecvenţă cu el însuşi ca să interzică guvernaţilor săi vorba, va isbuti să scape lumea de partide. Până atunci, până în ziua când se va ridica omului obi­ceiul inutil şi ridicol de a vorbi cu aproapele, partidele vor conti­nua, să se nască şi să existe, cu sau fără voie constituţională. Deci, dictatorilor, primul vostru decret ar trebui să fie astfel re­dactat: „începând de azi, se supri­mă limba“. Căci, e fără îndoială acest organ sursa celor mai multe din nefericirile obştii... Dem. Theodorescu Ziua Domnului Ziarul Glasul Monahilor pe care Universul îl bruftuieşte pe ne­drept într'un articol de fond, reia­­ idee bună in legătură cu orga­nizarea vieţii monahale. Şi anu­me : crearea unui exarhat sub au­toritatea căruia să se centralizeze întregul ordin călugăresc. In felul acesta, mănăstirile sar reface, ca piaţă interioară, după regula stric­tă a ordinului, averile sar aduna dela toate ţi s’ar repartiza după nevoile fiecăreia, chestiunile de cultură religioasă fi de misiona­rism sar rezolvi normativ pentru toate. Cate averi posedă astăzi mănăstirile ar fi suficiente pentru a da un impuls nou vieţii călugă­reşti. Fiindcă, administrate onest şi central, ele ar fi scutite de jec­măneala episcopului fi a nepoţi­lor episcopali, de dijmuirea pro­topopilor fi a feluriţilor inspectori cari trec prin mănăstire pentru a te afla în treabă. Aceasta e ideea ziarului mona­hal. Şi e bună. Ideea am mângâiat-o şi eu mul­tă vreme, iar, când am trecut pe la ministerul Cultelor, am voit să -l şi încerc, în practică, înainte de a porni, luasem avizul favorabil al locurilor înalte. Cineva, care , un cărturar de mâna întăiu şi că­lugăr în acelaş timp, întocmise şi proeetul de memoriu ce trebuia i­naintat Sfântului Sinod. Fusesem însă prevenit că refor­ma va întâmpina dificultăţi din partea episcopilor, cel puțin a u­­nora dintre ei cari număra bine câte venituri au mănăstirile de sut respectivul episcopat. Nu ne-am fi temut, fiindcă inteligen­ţa chiriarhală era de partea refor­mei. Argumentul ştiut nu se poate aduce contra reformei ile vreme ce există precedentul creat in episco­patul militar, aprobat de insuș Sfântul Sinod. Timpul prea scurt a făcut ca­ proectul să rămână simplu proect, iar memoriul in cartoane unde stă şi azi. Dar ideea, reluată de Gla­sul Monahilor, trebuie afirmată d­e până la izbândă. Şi nu un exarhat central, cum se cere, ci un episcopat, în sarcina căruia ar că­dea astfel reînvierea celei mai glo­rioase şi mai fecunde tradiţii a b­isericii ortodoxe. Astăzi, când atâtea reforme ca­re ating însuş spiritul ecumenic al ortodoxiei s’au făcut cu atâta uşurinţă, o reformă ca aceea mo­nahală, care nu atinge decât anu­mite interese locale şi neruşinate, ar veni ca o ispăşire pentru atâ­tea grave greşeli. Nichifor Crainic Când după lungile discuţii de la Geneva, în jurul chesiunii optan- Iilor, am ajuns pentru prima oară la negocieri directe cu Ungaria, sa evidenţiat încă odată dezechi­librul accentuat între datoriile şi creanţele noastre de răsboi. Teza pusă de d. Titulescu era că R­omânia admite în principiu că de pe urma marei reforme a împro­prietăririi se vor fi făcut unele erori, în ce priveşte despăgubirile cuvenite, în cazuri izolate, unora din latifundiarii streini expro­priaţi, adăugând că guvernul ro­mân e gata să recunoască plata sumelor ce eventual vor fi atri­buite acestora. Cum însă Ungaria are să ne a­­chite importante sume in compu­­l reparaţiilor, guvernul maghiar va achita el aceste sume supuşilor săi­­îndreptăţiţi la un surplus de des­păgubiri, urmând ca aceste sume să fie scăzute din totalul sumelor ce are România de primit de la Un­garia. Delegaţii unguri au ripostat că Liga Naţiunilor acordându-le un moratoriu, România nu poate in­voca plata datoriilor ce li se cu­vin, despăgubirile cerute de ap­­tanţi trebuesc însă să fie imediat şi direct achitate de ţara noastră. Acest fapt e o repeţi­re în mic a nedreptăţii permanente ce ni s’a făcut în aranjarea da­toriilor de răsboi, începând de la stabilirea infimei cote de­ la sută din totalul reparaţiilor ce urmează să achite Germania. America se opune ca din chestiunea datoriilor interalia­te şi din aceia a reparaţiilor să se facă un singur tot, menit unei echitabile rezolviri. Anglia, Italia şi în mai mică măsură Franţa trebue să plă­tească Americei aunităţi mai mari decât au aceste ţari de primit în comptul reparaţiilor. Anglia trebue sa dea State­lor Unite 768 milioane mărci pe an şi nu primeşte decât 550 milioane mărci; Italia dă 312 milioane şi nu primeşte decât 230 iar Franţa trebue să plă­tească pe an 313 milioane măr­ci Americei şi 233 milioane mărci Angliei­­ şi primeşte acum 1300 milioane mărci şi dela 1960 câte 800 milioane. Toate aceste ţări pretind ca să fie o corelaţie între sumele ce au de plătit şi cele ce au de primit. Cu atât mai mare e dreptatea României căreia nu li s’a acordat decât sus pome­nita cotă de unu la sută! Comisia reparaţiilor se întruneşte zilele acestea la Paris ca sa desemneze experţii ce vor avea de re­vizuit planul Dawes. Datoria guvernului ro­mân e să vegheze cu toată atenţia, ca drepturilor noastre să nu fie încăl­cate şi de data aceasta. România s'a arătat în per­manenţă gata să-şi ono­reze semnătura pusă în josul obligaţiilor izvorîte pe urma războiului. Ea are drept în schimb să ceară partea cuvenită re­facerii ei, potrivit sacri­ficiilor făcute în efortul comun al aliaţilor de eri şi de azi. Frow Popas duminical România şi problema reparaţiilor La Paris se lucrează la stabilirea unui echilibru in ches­tiunea catonilor rozboinlui Datele unei noul politici economice Am citit cu multă atenţie expu­nerea noilor directive in politica subsolului, directive date de d. Vir­gil Madgearu. Simţul realităţilor, cumpănire in judecată, metodă pre­cisă, iată ce se desprinde din ex­punerea concepţiei menite să mo­difice legea nişelor. „Experienţa a dovedit în prim joc că concepţia regimului minor in spiritul naţionalismului economic agresiv a fost o greşală, pentru că aplicarea ei nu a izbutit să cre­eze trustul de petrol naţional, care să intrante trusturile internaţionale pe piaţa mondială sau să asigure cel puţin debuşeuri sigure petrolului românesc“. O întrebare se punea: când ma­ximul de producţie al petrolului no­stru nu depăşeşte nici măcar 2 la sută din producţia mondială, cu toate că războaiele civile din Me­xic întreţinute cu multă iscusinţă de Statele­ Unite spre a împiedica exploatarea imenselor zăcăminte mexicane, ceea ce ar pune in peri­col dominaţia marilor trusturi, cum şi-a putut cineva imagina că am fi avut vre­o şansă înfruntând cu nici 2 la sută trusturile internaţionale? A fost dovada unei ignoranţe care nu poate fi justificată de nimic, căci stă la îndemâna oricui topografia pieţelor mondiale, cât şi harta do­minaţiei oricărui trust in orice do­meniu de producţie. Naţionalismul petrolifer a fost susţinut, nu de o intensificare a pro­ducţiei, de o perfecţionare a mij­loacelor de extracţie, de tot ce mo­bilizează intr­ o politică de ofensivă capitalismul industrial, naţionalis­mul petrolifer a fost susţinut tot de consumatorul român exploatat fără nici o milă, dacă nu ruşine, de toate societăţile petrolifere. Ţară exportatoare de petrol dar intern plătind consumatorii cu 40 la sută mai scump decât in ţările ce ne im­portau derivatele petrolului rafinat in România. Nu se cunoaşte­ o mai îndrăzneaţă mistificare, o mai ho­ţească prădăciune a consumatoru­lui decât cea organizată sub egida unui imperialism al petrolului ro­mânesc. Şi alături de consumatorul român Va cer­­ut şi statul sub forma concesiilor de perimetre in condiţii avantajoase, fireşte, tot pentru so­cietăţile petrolifere. Iar în afară de punerea la o se­rioasă contribuţie pe bietul consu­mator şi pe veci spoliatul stat, so­cietăţile petrolifere lipsite de capi­tal necesar investirilor serioase, lip­site printr’o politică eliminatorie a colaborării capitalurilor străine, nu au putut mări baza de producţiei, nu au putut lărgi zona explorărilor. Capitalul — cu toate defectele for­mei de producţie capitalistă — are marele avantaj al iniţiativelor cu­rajoase, temerare, are acea voinţă de expansiune, de cucerire a dru­murilor noui, nebănuite, de inventi­vitate a zăcămintelor de bogăţii pe care le cuprinde pământul ori, ceea ce nu s’a ţinut în seamă la toate le­giuirile menite să traducă intr’o realitate doctrina naţionalismului e­­conomic, a fost tocmai lipsa capita­lului românesc. Până la expropriere tot capitalul naţional se rezuma la cel imobiliar, la marea proprietate agrară, care, odată expropiată sub formă de quasi confiscare revolu­ţionară, a însemnat implicit şi o dispariţie a capitalului românesc. Cu ce se putea face atunci o poli­tică de afirmaţie a capitalului na­tional cu subordonarea, cu punerea in stare de vasalitate a capitalului străin, când cel national având toate calităţile teoretice avea insă şi de­fectul practic de a nu exista. Cine nu ar dori economiei naţio­nale situaţia economiei engleze? Cine nu ar dori capitalului şi muncii româneşti o preponderenţă exclu­­sivă, o independenţă nediscutată? Am avut naivitatea să facem o ex­perienţă primejdioasă, am plătit scump ignorarea legilor economice şi a raporturilor internationale in orice domeniu de producţie; acum începem operaţia strategică a unei retrageri in condiţii de penibilă, de dezastroasă înfrângere. Dar în afară de ridicarea barieri­­lor ce opreau invazia capitalului străin, se impune o cadastrare a bogăţiilor statului, încă din 1895 când Petre P. Carp a votat prima lege a minelor se stabilise necesitatea unui cadastru, unui inventar al bogăţiilor minere ale statului. Am avut un minister de industrie şi comerţ, o direcţie a minelor, un institut geologic, dar de atunci şi până astăzi n’au avut un cadastru complect, ţinut in curent, ştiinţific întocmit, un ca­dastru al minelor. Fraudele au gă­sit deci câmp liber pentru a utiliza imaginaţia întreprinzătoare şi iscu­sinţa juridică. De aceea găsim bine venită afir­marea necesităţii „unui regim mi­ner care să garanteze maximum de valorificare a drepturilor statului şi să constitue o siguranţă că rezer­vele vor fi conţinu sporite“. Sunt elementele unei noui politici economice pe care o aşteptăm pe câmpul realizărilor la lucru. Teo­retic d. Virgil Madgearu şi-a trecut cu succes examenul dar economia naţională vrea acea fecundare a realităţilor prin stimularea capita­­lului şi a muncii intr’un efort im­presionant de producţie. Pamfil Şeicaru i. SPIRT M­E T­I­L I­O ~ cine 4 marii fi­le clods? - iscă nimeni Dar a mirai ano sâ bea a mică. Mario Meunier Recunoscătoare» admiraţie a câ­torva prieteni ce păstrează în ţara noastră dărueşte astăzi publicului românesc una din cele mai rafina­te desfătări intelectuale ce le-ar putea primi de la o civilizaţie ca cea franceză , pe Mario Meunier, — unul din cei mai inspiraţi uma­nişti contimporani, care nu va vor­bi astăzi în sala Fundaţiei despre „Geniul grec“, iar Luni seara des­pre sculptorul Rodin, al cărui prieten şi sfetnic a fost până la moarte. Iscusit traducător al lui Platon, Sofocle, Sappho, Euripide, Pyta­­gora şi Produs, — Mario Meunier este astăzi în fruntea pleiadei de cercetători ai textelor eline,­­ dor­nici să destăinuiască unei epoci dezacordate, subtila înţelepciune a lumii antice. Savantul acesta care mărturisea odată că singurul său titlu universitar era certificatul de studii obţinut în copilărie la şcoa­la Fraţilor Marişti, din satul său natal Saint-Jean-Soleymieux, — a isbutit să devină în câţiva ani cel mai apreciat cunoscător al anti­chităţii orientale, — poetul în a cărui slovă a înflorit în toată vră­jita ei splendoare senina corolă a geniului grec. Şi nimic nu este mai mişcător decât povestea acestei en­tuziaste vocaţii, desprinsă din vor­ba potolită a acestui Celt crescut sub crengile brazilor centenari ai Forezului, între şoaptele isvoarelor şi-ale frunzişurilor cari plângeau străvechea înfrângere a barbaru­lui Vercingetorix. O aventură de lumină, într’ade­­văr , Mario Meunier nu a întreză­rit frumuseţile cugetării eline de­cât la vârsta de 15 ani, când un Benedictin îi revela la Marsilia subtila aromă a culturii ateniene. Prieten al tumultuosului Gasquet şi al cumpătatului Charles Maur­­ras,­­ familiar al lui Mistral care îi tipărea în 1907 prima traduce­re din limba greacă, — „Antigo­­ni“, el s’a lăsat robit de cultura greacă din pură dorinţă de ordi­ne şi de avânt, — cătrazindu-şî viaţa şi cariera spre divina văpaie dela Delfi cu elanul unui mag por­nit spre stea. Prizonier la Crestin­­court, — unde luptase In rândurile regimentului 16 de infanterie fran­cez, — după 4 ani de captivitate descrisă cu o dramatică sobrietate în micul volum intitulat: „Un camp de rem­ésailles Fr. K. Ill”, umanistul Mario Meunier s’a reîn­tors după război la vechea lui în­deletnicire , și continuând truda închinată disciplinelor greco-lati­­ne, a săvârşit prin scris lupta în­treruptă în tranşee. Râvna de a zidi în faţa puhoaielor hiperbo­­reene statornicul dig al civilizaţiei mediterane, — ceea ce numea Bar­­rés într’o formulă de l­umină „ba­rajul sfânt“. „Banchetul” lui Platon, — a că­rui traducere apăruse tocmai în ajunul marelui război, „Phedon”, „Bacohantele” lui Euripide, „Isis“ şi „Osiris“ de Plu­tare, — şi acel fluid preludiu al cugetării plato­niciene ce sunt „Versurile de aur“ ale lui Pythagora, — cele mai pure creaţiuni ale sufletului grec şi-a­i găsit în Marie Meunier o re­zonanţă frăţească, isvorîtă din en­tuziasm şi din cucernică admira­ţie. Copilul acesta plecat de pe ţărmurile blondei Loire, — ca şi neliniştitul­ Péguy, — adolescentul care respirase pe drumurile Pro­­venţei „aerul latin care nutreşte gândirea clară”, a găsit în priveliş­tea civilizaţiei eline nu numai o uneltă incomparabilă de educaţie modernă,— dar însăşi taina adevă­ratelor civilizaţii: o cugetare supu­să disciplinelor spirituale şi totuşi dornică de mişcare. Şi, ceea ce ne poate sluji şi nouă drept pildă, — o rasă care a isbutit să descopere forma cea mai potrivită de cultură şi de cugetare compatibilă cu structura ei sufletească. Pentru trecutul său, — pentru acest suveran învăţământ sorbit din cea mai erudită viziune a vea­curilor, umanistul Mario Meluiei este bine venit printre noi.­­ Ion Dimitrescu Inscripţii pe-o masa de cafenea D-Sale . Domnului Vasile Goldiş Stimate domnule Goldiţ, Faptul ca Imi scrieţi md onorează. Felul in care o faceţi vă onorează şi pe domniavoastra. Tonul misivei domnieivoastre e desigur o desm­in­ţire (şi venind dela domniavoastra, asta nu va mira pe nimeni), a con­flictului istorico-geografic semnalat de mine, prin aşezarea Balconului acolo unde se află (pură geografie) şi a umbrei lui malefice, dincolo de Carpaţi (istorie contimporană). Cu toată acuzaţia de ignoranţă pe care mi-o aduceţi (glumind, am înţeles), eu ştiam când am băgat tocul in călimară că excepţiile au rolul ine­vitabil de a confirma reguli (glu­mesc şi eu). Şi cu toate ca ştiam de asemeni că excepţiile vor fi fiind multişoare, nu-mi pot ascunde sa­tisfacţia pe care o resimt de câte ori ele ies la iveală. Evident este că ar­ticolul meu se adresa excepţiilor, printre care cu strălucire astrală [nu sunteţi, iertaţi-mi calamburul,­­ prezidentul Astreii), figuraţi. Nu mă aşteptam insă la o replică atât de binevoitoare, ci pentru mine m­ult atât de instructivă. Aţi zice că de data aceasta muntele (alt munte an venit la Hahomet (altă excepţie) da­ră nu aşi mai fi vorbit de Balcan şi iacă n'ar fi grotesc să vă compar pe domniavoastra cu un accident d teren­ui prezumțios să mă com­­par pe mine insu­mi cu un profet (şagă, şagă dar ori fi căit). Am priceput foarte bine că artico­lul meu a fost un simplu pretext (fi asta e singura lui valoare), can va dat prilejul să ne spuneţi fru­mos lucruri interesante fi mie ne­cunoscute decdt In parte fi imper­fect. De altfel ftiut este că e o por­nire firească a omului să vorbească In toate despre el şi despre ceea ce el ştie, tntr'un cuvdnt să se povesteas­că. Când omul e interesant (fi a­cesta e cazul domniei-voastre) e jot ce-i putem pretinde. Când nu-i inte­resant, au unii iluzia că le displace acest fel de a proceda. In fond nu displace decât modul (le comment*. Dar adevărul acesta e prea subtil pentru a-l impune cu slabele mele mijloace. Îmi aduc aminte însă că undeva (poate un la vie litterai­­re”), Analole France scria, că un critic sincer n'ar trebui să spue nici­odată: vă voi vorbi de Dante, Ho­­raţiu sau Homer, ei­ vă voi vorbi de mine, à propo, de Dante, Hora­­tiu şi Homer. Şi-i tocmai ceiace faceţi domnia­­voastră in răspunsul pe care m. (Continuare in pag. II a\

Next